Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înainte de vacanţă


Ioana Bâldea Constantinescu

13.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt zile în care merită. O idee care s-a legat, o imagine care s-a desprins, clar, dintr-un set de instantanee blurate, un cuvânt ca un iaz în care se scaldă mai multe emoţii deodată. Cineva care a citit şi a simţit acelaşi lucru. Electricitatea unor conexiuni mentale imposibile şi, totuşi, reale. Magie pură care-ţi deschide o pereche de ochi în plus, pe dinăuntru. Alohomora.

Sunt zile în care nu. La ce bun, de ce, pentru cine, prea mult timp, cui îi pasă. E o lume plină de cronici, de gânduri, de păreri deversate în print şi online, de share, de like, de Ana is typing, de aluviuni ficţionale fără sens, de cuvinte despre nimic care nu servesc nimănui. De şi ce dacă.

Zile în care ceva te schimbă. O frază, o privire, o muzică, un fel al culorii de a locui conturul şi de a se proiecta pe retină, de a se muta în creier ca într-o arhivă infinită de cioburi în care se reflectă un EU bucăţit, mereu întregit cu ceva nou, cu ceva altfel.

Zile în care nu se întâmplă nimic. Te locuieşte rutina şi paginile nu zboară, ci se târăsc fără iluzii, ca nişte ocnaşi à la Jean Valjean, în rama aceloraşi gesturi prestabilite. Desemantizate.

Sunt zile în care citesc. Cu public şi în public. Fără public deloc, uneori. Cu iluzia lui. Cu deziluzia iluziei. Cu intimitatea plăcută a cititului în singurătate deplină, asumată, de neîmpărtăşit. Cu texte care se scriu greu. Cu altele care se scriu singure. Cu unele care nu vin deloc, că nu ai avut ştiinţa, putinţa, dorinţa să le chemi. Cu paragrafe în care ideea burteşte, cu pasaje în care se strecoară, suplă, dincolo de coregrafia pe care i-o plănuiau. Cu cele foarte rare în care simţi o muzică a ta şi-ţi vine să zâmbeşti cuiva familiar. Brusc ţi-ai inventat un prieten. Poate chiar o iubire. Dar va dura? Cum, cât şi de ce, şi ce folos.

Sunt zile cu flashback-uri. Şi zile fără anticipaţii. Zile cu zece ani în plus şi altele cu câteva luni în minus.

Aş fi vrut să scriu despre Foer, dar încă nu e ziua în care să se mute din gând în verb. Dacă apăs pe butonul rewind al telecomenzii ăsteia fantastice care e capacitatea de a derula memoria mă văd la Street Delivery, scotocind într-un coş cu cărţi, cu îngheţată răsfirată pe cerul gurii. Ficţiuni calorice, light, lucioase, gata să fuzioneze, mental, cu mentă, mango şi vanilie. Poate şi cu ciocolată. Dacă apăs pe fast forward sunt pe canapeaua din sufragerie şi nu citesc nimic.

Cititul e un trebuie, îmi susură o voce offline. Senzaţia că mi se suflă în cască. Cititul, împărţitul cu alţii. Necesitate. Campanii, eforturi, ateliere, tabere, lobby. Vorbesc şi eu despre ele. Ştiu, însă, mulţi oameni care nu citesc. Par să se simtă foarte bine. Dacă îmi scot casca asta imaginară, mai, mai că aş deschide gura să spun că e plăcere şi atât. Pură. Din cele care nu strică dinţii şi nu încarcă ficatul. E călătorie interioară. Explorare fără busolă. Emoţie exersată într-un virtual. Trebuie sugrumă tot, perverteşte starea, schimbă sensul gestului, funcţionează cam ca tema de vacanţă. Dar atunci mă întreb la ce bun, de ce, pentru cine, prea mult timp, cui îi pasă.

Aştept, cuminte, să vină mâine. Să am, din nou, în raniţă, bastonul de general. Curiozitate, entuziasm... Să plec la pol şi să dau înapoi cu vreo trei secole, să văd Marea Barieră de Corali, să vorbesc limbi tapetate cu mirodenii pe care nu le-am gustat niciodată, să întind mâna după nori, de pe un vârf de munte complet inaccesibil eu-lui meu real, să am douăzeci de ani, să am cincizeci, să am o sută, să ştiu tot, să nu înţeleg nimic, să stau pe un mal de mare, să scot o carte dintr-o geantă oarecare, poate de plajă, să plec, să mă întorc, să vorbesc despre călătoria mea. Niciodată pentru că trebuie. Pentru că vreau. Pentru că, pentru o clipă care va trece ca şi cum nici nu s-ar fi născut, cred că toate astea contează. Sper. Vreau să conteze...

E grozavă cartea lui Foer. Promit să mă întorc la ea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer