Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Iată-mă


Jonathan Safran Foer, traducere de Andra Matzal, Cosmin Postolache

14.06.2017
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iată-mă
Jonathan Safran Foer
Traducere din engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache

editura Humanitas Fiction, 2017
Raftul Demisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu



*****
Intro

Jonathan Safran Foer s-a născut în 1977, la Washington, D.C. Studiază literatura şi filozofia la Princeton University, unde ia mai multe premii de creative writing şi este remarcat de scriitoarea Joyce Carol Oates, iar în 2000 i se acordă premiul Zoetrope.

Publică povestiri în reviste prestigioase ca Paris Review, Conjunctions, The New York Times şi The New Yorker. Este editorul antologiei de succes A Convergence of Birds: Original Fiction and Poetry Inspired by the Works of Joseph Cornell, un best-seller pe lista Boston Globe.

În 1999 pleacă în Ucraina pentru a face cercetări asupra biografiei bunicului său, călătorie care îi inspiră romanul de debut, Totul e iluminat (Everything Is Illuminated, 2002; Humanitas Fiction, 2008, 2012), care a fost recompensat cu două premii prestigioase, Guardian First Book Prize şi National Jewish Book Award, şi ecranizat în 2005, în regia lui Liev Schreiber, cu Elijah Wood în rolul principal.

Al doilea roman al său, Extrem de tare şi incredibil de aproape (Extremely Loud and Incredibly Close, 2005; Humanitas Fiction, 2007, 2012), se bucură de acelaşi succes, fiind ecranizat în 2011, în regia lui Stephen Daldry, cu Thomas Horn, Tom Hanks, Sandra Bullock şi Max von Sydow. Filmul a fost nominalizat la două premii Oscar şi a primit Premiul pentru regie la Festivalul Internaţional de Film de la Palm Springs.

În 2009 Jonathan Safran Foer publică o nouă carte, de non-fiction, Eating Animals, despre semnificaţiile culturale ale mâncării şi noul curent vegan. În 2010 îi apare volumul Tree of Codes, carte şi obiect de artă totodată, realizat prin tăierea şi reîmbinarea unor cuvinte din povestirea Strada Crocodililor (versiunea engleză) de Bruno Schulz.

Romanul Iată-mă (Here I Am; Humanitas Fiction, 2017) vede lumina tiparului în 2016, devenind imediat bestseller New York Times. Romanele lui Jonathan Safran Foer sunt traduse în peste 35 de limbi.
*
Iată-mă e radiografia dureros de sinceră şi cât se poate de amuzantă a unei despărţiri. E epopeea unei familii evreieşti din Washingtonul zilelor noastre, cu toată istoria pe care o duce-n spate şi prezentul care îi scapă printre degete. E cronica lumii în care bâjbâim într-un echilibru fragil. E cartea în care te uiţi ca într-o oglindă, cu teamă şi fascinaţie.

Bestseller Humanitas Fiction Bookfest 2017 * Bestseller New York Times * Times Literary Supplement Best Book of 2016 * Time Magazine Top 10 Novel of 2016 * New York Times Notable Book of 2016 * Indie Top 10 Bestseller of 2017

Cu mult umor, dar şi cu adâncă melancolie, Foer construieşte o poveste multistratificată. Focalizează lentilele camerei sale imaginare asupra unei familii evreieşti din Washingtonul actual în interval de patru săptămâni şi demolează, nivel după nivel, construcţia existenţei ei intime şi sociale, până ajunge la sâmburele care-i alimentează viaţa şi care se dovedeşte a fi mai fragil şi mai vulnerabil decât şi-ar fi imaginat. Julia, o arhitectă "care n-a construit niciodată nimic", după propria caracterizare, şi Jacob, soţul ei, scenarist de succes al postului HBO, dar neîmplinit profesional, trăiesc împreună cu fiii lor, Sam, Max şi Benjy - trei copii cu personalităţi complexe şi sofisticate -, în confortul metropolei americane, ducând o viaţa tihnită, îmbogăţită de mici ritualuri laice, care-i definesc ca familie. Când, cu puţin timp înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia descoperă în telefonul soţului ei mai multe mesaje cu un conţinut sexual explicit, totul sare în aer, scoţând la iveală o adevărată spirală a crizelor identitare.

Cu aceeaşi inventivitate plină de energie, ireverenţă hilară şi impetuozitate emoţională din Totul e iluminat şi Extrem de tare şi incredibil de aproape, romanul Iată-mă e cea mai lucrată, mai dură, dar şi cea mai amuzantă carte a lui Jonathan Safran Foer.

"Uimitor... Iata-mă este un roman plin de înţelesuri profunde despre identitate, istorie, familie şi lumea ieşită din matca în care trăim. (Maureen Corrigan, NPR)

"Jonathan Safran Foer a reinventat romanul experienţei evreilor americani, devenind, pe drept cuvânt, strălucitul moştenitor literar al lui Bernard Malamud, Saul Bellow şi Philip Roth." (Charles R. Larson, Counterpunch)

"Jonathan Safran Foer aşază mâna cititorului pe însăşi inima experienţei omeneşti -frumuseţea transcendentă a relaţiilor interumane. Citeşte, o să simţi viaţa pulsând!" (Philadelphia Inquirer)

"Cel mai bun şi mai caustic roman al lui Foer, atât de plin de durere şi regret, că uneori inima abia dacă mai poate să îndure. " (Dwight Garner, The New York Times)

"Adesea genial, întotdeauna original." (Daniel Menaker, The New York Times Book Review)

Linie
Fragment

Pe măsură ce omul îmbătrâneşte, îi e tot mai greu să ţină măsura timpului. Copiii întreabă: "Mai avem mult până ajungem?" Adulţii: "Cum de-am ajuns aşa de repede?"

Cumva, era târziu. Cumva, orele plecaseră în altă parte. Irv şi Deborah plecaseră acasă. Băieţii luaseră cina devreme, apoi făcuseră o baie, tot devreme. Jacob şi Julia reuşiseră să colaboreze întru evitare reciprocă: Tu-l plimbi pe Argus, în timp ce eu îl ajut pe Max la matematică, tu împătureşti rufele, în timp ce eu caut piesa de Lego de care depinde totul, tu te prefaci că ştii cum să repari flotorul rezervorului şi, cumva, ziua care începuse ca fiind ziua liberă a Juliei s-a terminat cu Jacob ieşind, după toate aparenţele, să bea ceva cu cineva de la HBO, în timp ce Julia a rămas să facă necesara curăţenie finală, în urma unei zile haotice. Atâta haos făcut de aşa puţini oameni, într-un timp atât de scurt. Când Jacob intră în bucătărie, Julia spăla vasele.
- A durat mai mult decât mă aşteptam, spuse el prevăzător, continuând, ca să-şi ascundă vinovăţia: Foarte plictisitor.
- Cred că te-ai îmbătat.
- Nu.
- Cum poţi să bei timp de patru ore fără să te îmbeţi?
- Am băut un pahar, spuse el aşezându-şi haina pe scaun. Şi-au fost doar trei ore şi jumate.
- Ai tras ceva de paharul ăla.

Tonul ei era iritat, dar la mijloc puteau fi mai multe lucruri: ziua ei liberă dusă pe apa sâmbetei, stresul de dimineaţă, bar mitzvah.

Se şterse pe frunte cu acea parte a antebraţului pe care nu avea detergent de vase şi spuse:
- Azi trebuia să stăm de vorbă cu Sam.

Bun, se gândi Jacob. Dintre toate conflictele posibile, ăsta era cel mai puţin înspăimântător. Ar fi putut să-şi ceară scuze, să îndrepte lucrurile, să revină la fericire.
- Ştiu, spuse el, simţind gustul alcoolului între dinţi.
- Spui "ştiu", şi cu toate astea e deja noapte, iar noi tot nu vorbim cu el.
- Tocmai am intrat pe uşă. Voiam să beau un pahar cu apă, după care să stau de vorbă cu el.
- Planul era să vorbim amândoi cu el.
- Mă rog, pot să te scutesc de rolul poliţistului rău.
- Adică să nu mai aibă deloc parte de un poliţist rău, asta vrei să spui.
- O să joc eu ambele roluri.
- Nu, fiindcă tu o vei face pe paramedicul.
- Nu ştiu ce vrei să spui cu asta.
- O să-ţi ceri scuze că eşti nevoit să-i ţii morală, şi până la urmă o să vă puneţi amândoi pe râs, iar eu o să fiu iar mama enervantă, chiţibuşară. Tu-ţi primeşti cele şapte minute de distracţie, eu o lună de resentimente.
- Nimic din ce-ai spus nu-i adevărat.
- Sigur.

Ea începu să frece urmele de arsură de pe o tigaie.
- Max doarme? întrebă el, cu buzele spre ea, dar cu ochii în lături.
- E zece şi jumătate.
- Sam e în camera lui?
- Un pahar în patru ore?
- Trei jumătate. La un moment dat a mai venit cineva şi...
- Da, Sam e în buncărul lui emoţional.
- Joacă Altă Viaţă?
- O trăieşte.

Începuseră să se teamă foarte tare de absenţa copiilor, care să le umple vidul. Uneori, Julia se întreba dacă nu cumva îi lăsa să se culce mai târziu doar ca să se apere de linişte, asta dacă nu cumva îl lua pe Benjy în braţe, ca pe un scut uman.
- Max ce a făcut în seara asta?
- E deprimat.
- Deprimat? Nu-i adevărat.
- Ai dreptate. Poate că are mononucleoză.
- Dar are doar unsprezece ani.
- Are doar zece.
- Deprimat e un cuvânt dur.
- Şi este cât se poate de potrivit să descrie o experienţă dură.
- Şi Benjy? întrebă Jacob, uitându-se printr-un sertar.
- Ai pierdut ceva?
- Ce?
- Te văd căutând ceva.
- Mă duc să-l pup pe Benjy.
- O să-l trezeşti.
- O să fiu un ninja.
- I-a luat o oră să adoarmă.
- La propriu, o oră? Sau a părut o oră?
- La propriu, şaizeci de minute în care s-a gândit la moarte.
- E un copil extraordinar.
- Fiindcă e obsedat de moarte?
- Fiindcă e sensibil.

Jacob aruncă un ochi peste corespondenţă, în timp ce Julia umplea maşina de spălat vase: catalogul lunar cu mobilă gri de la Restoration Hardware, înştiinţarea săptămânală de violare a vieţii private de la ACLU, o cerere de finanţare din partea şcolii Georgetown Day, care nu va fi niciodată deschisă, un fluturaş de la un broker, ceva legat de ortodonţie, prin care îl informa cu ce sumă uriaşă se vânduse casa vecinului, diverse confirmări pe hârtie din partea unor servicii care nu folosesc hârtie, un catalog de la un producător de haine pentru copii, al cărui algoritm de marketing nu fusese îndeajuns de sofisticat pentru a deduce că a fi sugar era doar o etapă trecătoare.

Julia ridică telefonul.

Jacob se ridică şi el, deşi totul în interiorul lui se prăbuşi - ca un hopa-mitică.
- Ştii al cui e ăsta?
- Al meu, spuse el şi i-l luă din mână. Mi-am cumpărat unul nou.
- Când?
- Acum câteva săptămâni.
- De ce?
- Pentru că... oamenii îşi mai cumpără din când în când telefoane noi.

Julia puse prea mult detergent în maşina de spălat vase, căreia îi închise uşa prea tare.
- E parolat.
- Da.
- Telefonul tău vechi nu era parolat.
- Ba da.
- Ba nu.
- De unde ştii?
- De ce nu aş şti?
- Zic şi eu.
- Ai să-mi spui ceva?

În facultate, Jacob fusese dat în vileag pentru plagiat. Asta se întâmplase înainte să existe programe pe calculator care să facă astfel de căutări, aşa că, pentru a fi prins, trebuia să fie un furt de toată frumuseţea, ceea ce el chiar comisese. Doar că nu fusese prins; mărturisise din greşeală. Fusese chemat în biroul profesorului de Scrieri epice americane, rugat să ia un loc, făcut să fiarbă sub asaltul halitozei, în timp ce-l aştepta pe profesor să termine de citit ultimele trei pagini dintr-o carte, după care să răsfoiască distrat hârtiile de pe birou, în căutarea lucrării lui Jacob.
- Dle Bloch.

Să fi fost o afirmaţie? O confirmare a faptului că nimerise persoana corectă?
- Da?
- Dle Bloch - făcând paginile să tremure ca un lulav - de unde provin aceste idei?

Dar înainte ca profesorul să apuce să spună "Fiindcă au un nivel de complexitate mult peste vârsta dumitale", Jacob a mărturisit:
- De la Harold Bloom.

În ciuda restanţei şi a sancţiunii academice, s-a simţit recunoscător pentru că făcuse gafa aceea - nu pentru că sinceritatea ar fi fost, în acest caz, aşa de importantă pentru el, ci pentru că nu ura nimic mai mult decât vina dată în vileag. Îl transforma într-un copil terifiat şi ar fi făcut orice să scape de sentimentul acesta.
- Noile telefoane îţi cer o parolă, spuse Jacob. Cred că e obligatorie.
- Ce mod amuzant de a spune nu.
- Care era întrebarea?
- Ai să-mi spui ceva?
- Mereu sunt o mulţime de lucruri pe care vreau să ţi le spun.
- Dar simţi că trebuie să-mi spui ceva.

Argus gemu.
- Nu înţeleg discuţia asta, spuse Jacob. Şi ce dracu' e cu mirosul ăsta?

Atâtea zile de viaţă împărtăşită. Atâtea experienţe. Cum reuşiseră să-şi petreacă ultimii şaisprezece ani dezvăţându-se unul de altul? Cum se redusese toată prezenţa asta la dispariţie?

Şi acum, când primul lor copil era în pragul maturităţii, iar cel mai mic punea întrebări despre moarte, se aflau în bucătărie, având în sfârşit lucruri despre care nu merita să vorbească.

Julia observă o mică pată pe cămaşa ei şi începu s-o frece, deşi ştia bine că era veche şi permanentă.
- Bănuiesc că n-ai adus hainele de la curăţă-torie.

Singurul lucru pe care-l ura mai tare decât să se simtă aşa cum se simţea în momentul acela era să vorbească în felul în care tocmai o făcea. Aşa cum îi povestise odată Irv că Golda Meir i-ar fi spus lui Anwar Sadat: "Vă putem ierta pentru faptul că ne-aţi ucis copiii, dar nu vă vom putea ierta pentru că ne-aţi făcut să vi-i ucidem pe-ai voştri".

Ura persoana pe care Jacob o forţa să fie: ciufută şi ofensată, searbădă, soţia pisăloagă în care, decât să se transforme, mai bine şi-ar fi luat zilele.
- Am o memorie proastă, spuse el. Îmi pare rău.
- Şi eu am o memorie proastă, dar nu uit chestii.
- Îmi pare rău, OK?
- Ar fi mai uşor să-ţi accept scuzele fără OK-ul ăla.
- Te porţi ca şi cum n-aş face decât greşeli.
- Ajută-mă puţin, spuse ea. Ce anume faci tu cum trebuie în casa asta?
- Vorbeşti serios?

Argus gemu lung.

Jacob se întoarse spre el şi-i spuse ceea ce nu era în stare să-i spună Juliei:
- Mai taci dracu' odată!

Şi apoi, fără să aprecieze gluma pe care o făcea chiar pe seama lui:
- Eu nu ridic niciodată vocea.

În schimb, Julia a apreciat-o:
- Nu-i aşa, Argus?
- Nu la tine sau la copii.
- Să nu ridici vocea - sau, dacă tot veni vorba, să nu mă baţi pe mine sau să-i abuzezi pe copii - nu e un lucru la care te pricepi. Asta înseamnă minimă decenţă. Şi, în orice caz, tu nu ridici vocea fiindcă îţi reprimai sentimentele.
- Ba nu, nu fac asta.
- Dacă zici tu.
- Şi chiar dacă de-asta nu ridic vocea, deşi nu cred că ai dreptate, tot e un lucru bun. Mulţi bărbaţi urlă.
- Sunt geloasă pe nevestele lor.
- Vrei să fiu un dobitoc?
- Vreau să fii o persoană.
- Ce vrei să zici cu asta?
- Eşti sigur că nu ai nimic să-mi spui?
- Nu înţeleg de ce mă tot întrebi asta.
- O să reformulez: Care e parola?
- De la ce?
- De la telefonul pe care-l ţii în mână.
- Este noul meu telefon. Ce-i aşa mare scofală?
- Sunt soţia ta. Eu sunt marea scofală.
- Nu prea are sens ceea ce spui.
- Nici nu trebuie.
- Ce vrei, Julia?
- Parola.
- De ce?
- Pentru că vreau să ştiu ce nu poţi să-mi spui.
- Julia.
- M-ai identificat corect încă o dată.

Jacob îşi petrecuse în bucătărie cele mai multe ore din viaţa lui, mult mai multe decât în oricare altă cameră. Nici un copil nu ştie când sfârcul se retrage pentru ultima oară din gura lui. Nici un copil nu ştie când îi spune mamei sale pentru ultima oară "mama". Nici un băieţel nu ştie când se închide cartea după ultima poveste care-i va fi citită vreodată înainte de culcare. Nici un băiat nu ştie când se scurge apa din ultima baie pe care o va face vreodată cu fratele său. Nici un tânăr nu ştie, atunci când simte pentru prima oară cea mai mare plăcere, că nu va mai fi niciodată non-sexual. Nici o femeie în devenire nu ştie, în timp ce doarme, că abia peste patru decenii va redeveni infertilă. Nici o mamă nu ştie că aude cuvântul "mama" pentru ultima oară. Nici un tată nu ştie când se închide cartea după ultima poveste pe care o va citi vreodată înainte de culcare: Din ziua aceea, şi mulţi ani de atunci, pacea domni pe insula Ithaca, iar zeii îi ocrotiră pe Ulise, pe soţia şi pe fiul lui. Jacob ştia că, orice s-ar întâmpla, avea să revadă bucătăria. Şi, cu toate astea, ochii lui deveniră bureţi pentru detalii - mânerul lustruit al sertarului cu gustări; dunga unde se îmbinau lespezile de steatit; abţibildul cu Premiul Special pentru Curaj lipit pe consola de deasupra blatului, dăruit lui Max pentru ceea ce nimeni nu ştia că va fi ultimul dinte de lapte smuls, abţibild pe care Argus îl vedea în fiecare zi, pe care doar Argus îl vedea - deoarece Jacob ştia că într-o bună zi va stoarce din ele ultimele picături ale acestor ultime momente; vor deveni lacrimi.
- Bine, spuse Jacob.
- Bine ce?
- Bine, îţi spun parola.

Trânti telefonul pe blatul mobilei cu o forţă care ar fi putut, doar ar fi putut, să scoată la iveală toate mecanismele de funcţionare dinăuntru, după care spuse:
- Dar să ştii că lipsa asta de încredere a existat mereu între noi.

***
Lansare Iată-mă

Miercuri, 14 iunie 2017, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) are loc lansarea romanului Iată-mă de Jonathan Safran Foer, una dintre cele mai aşteptate cărţi Humanitas Fiction din această vară şi bestseller al editurii la Bookfest 2017. Romanul a apărut după o pauză de unsprezece ani de la publicarea bestsellerurilor Totul este iluminat şi Extrem de tare şi incredibil de aproape care l-au consacrat pe Jonathan Safran Foer ca unul dintre cei mai importanţi scriitori din generaţia sa. Iată-mă s-a bucurat, de asemenea, de apreciere internaţională atât din partea publicului, cât şi din partea criticii, devenind în scurt timp de la apariţie bestseller New York Times, fiind declarată cea mai bună carte a anului 2016 de Times Literary Suplement şi situându-se în topul cărţilor apărute în 2016 în unele dintre cele mai prestigioase publicaţii literare internaţionale.

La eveniment vor vorbi Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare, Cosmin Ciotloş, critic literar şi Andra Matzal, jurnalist cultural şi unul dintre cei doi traducători ai romanului. Actorul Adrian Ciobanu ne va citi un fragment din roman. Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction, va fi moderatorul întâlnirii.

Accesul la eveniment este gratuit în baza unei rezervări prealabile prin eventbook.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer