În anul 1937 a început al doilea război sino-japonez. Deşi există istorici care susţin că acesta a început odată cu incidentul Mudken, majoritatea specialiştilor consideră că războiul a debutat odată cu luptele de la Podul Lugou, numit şi Marco Polo. Podul reprezenta un obiectiv crucial pentru armata japoneză, fiind o cale de acces spre Beijing. Oraşul şi portul Tianjin au căzut sub ocupaţia japoneză în doar o lună. Majoritatea militarilor au dorit atunci oprirea luptelor, considerând că s-au atins obiectivele care determinaseră izbucnirea războiului. Opinia extremiştilor a avut, însă, câştig de cauză, conflictul transformându-se într-un război total.
La fel ca în cazul incidentului Mudken, în urma căruia Japonia invadase Manciuria în 1931, Japonia a încercat să găsească un pretext pentru a invada China. Acesta a apărut în momentul în care, Shimura Kikujiro, un soldat nipon, a dispărut. Generalul Kanichiro Tashiro a cerut permisiunea chinezilor de a trimite trupe care să treacă podul, pentru a începe căutările. Garnizoana chineză a refuzat, oferind ocazia militariştilor să provoace un război. Deşi soldatul a fost găsit, Japonia a atacat în timpul nopţii. Iniţial, mica garnizoana chineză condusă de Ji Xingwen a reuşit să apere podul. Furia japonezilor s-a accentuat în urma asasinării unui ofiţer în Shanghai.
În anumite privinţe, Al Doilea Război Sino-Japonez poate fi comparat cu cel dintre sovietici şi nazişti. Superioritatea militară a japonezilor a fost clară pe tot parcursul războiului, care a durat aproape opt ani. Asemenea naziştilor, japonezii aveau o tehnică militară superioară, ofiţeri mult mai bine pregăţiţi, care aveau libertate de decizie. Spre deosebire de sovietici, chinezii nu au putut câştiga războiul. Pe aproape toate fronturile, aceştia au suferit înfrângeri. La momentul capitulării necondiţionate a Japoniei, aproape două milioane de soldaţi ocupau punctele strategice esenţiale.
Nanjing era capitala guvernului naţionalist chinez. După ocuparea capitalei de către japonezi, aceştia au înfiinţat un guvern-marionetă, asemănător cu cel din Manciukuo. Japonia a numit în Nanjing pe Wang Ching-wei, un alt chinez naţionalist. Comuniştii chinezi s-au bucurat de înfrângerea suferită de către guvernul Kuomintang, principalul lor inamic din războiul civil. Armata chineză era dezbinată de războiul civil şi era prost înarmată. Japonezii au obţinut controlul principalelor oraşe, porturi, drumuri şi căi ferate. Rezistenţa chineză a fost localizată în mediul rural, unde japonezii au fost înfrânţi.
Tehnica militară şi pregătirea japonezilor şi-a spus cuvântul. Pe tot parcursul războiului cu China, Japonia a mobilizat aproximativ 4 milioane de oameni, având şi 900.000 de colaboratori chinezi. China a avut de partea sa 14 milioane de militari. Mai mult, războiul de gherilă implicase peste 30 de milioane de civili. Japonia a pierdut 1.9 milione de soldaţi. Chinezii au pierdut 10 milioane de militari şi 22 de milioane de civili. Pentru modul în care au luptat şi pentru crimele comise, atât în China, cât şi în campaniile din Pacific şi Burma, japonezii au fost denumiţi "diavolii roşii".
La finalul conflictului, armata japoneză ocupa regiuni întinse din China. Tokyo pierduse războiul din Pacific, arhipelagul japonez fiind complet înconjurat de către marina americană. Deoarece guvernul japonez a refuzat, în repetate rânduri, o capitulare necondiţionată, preşedintele american Henry Truman a ordonat atacul nuclear de la Hiroshima şi Nagasaki. La trei zile de la Hiroshima, Uniunea Sovietică a invadat Manciukuo. Evenimentele au forţat capitularea necondiţionată, soldaţii japonezi din China căzând prizonieri fără să opună o rezistenţă serioasă.
Crimele ce au urmat bătăliei de la Nanjing sunt cele mai controversate din întreaga istorie a Japoniei. Pe de o parte, comuniştii chinezi oferă o cifră de peste 300.000 de victime. Propaganda comunistă de după război a vorbit despre un milion de victime, un număr exagerat ce depăşea populaţia din întreaga regiune. Pe de altă parte, militariştii japonezi au negat crimele în totalitate. În urma deciziei tribunalului de la Tokyo, comandatul japonez Iwane Matsui a fost executat. Noi istorici revizionişti au scos la iveală circumstanţe atenuante, deşi Japonia rămâne responsabilă.
Până la momentul Nanjing, cu excepţia unor incidente izolate, armata japoneză nu tratase cu cruzime populaţia civilă sau prizonierii. Din contră, analizând conflictele la care a participat Japonia în trecut, mai degrabă trupele chineze şi ruseşti s-au comportat într-un mod barbar. Excepţia de la regulă a fost atitudinea pe care a avut-o Japonia faţă de Coreea, pe care a exploatat-o ca pe o colonie africană. Un exemplu în acest sens a fost masacrarea a 1.000 de coreeni în Tokyo, la începutul deceniului al doilea, de către mase de japonezi convinse că se răzbună pe nişte trădători ce au otrăvit fântânile din capitală.
Invadarea Chinei nu a fost rezultatul unei politici externe coerente. Confruntat cu multiplele puncte de vedere ale politicienilor, guvernul de la Tokyo nu s-a putut impune, lăsând o parte din militarişti să provoace războiul. De asemenea, militariştii din marină nu erau mulţumiţi de un conflict continental, considerând că stăpânirea porturilor chineze era suficientă. Totuşi, conflictul a continuat într-un mod total dezorganizat, mulţi ofiţeri şi generali fiind lăsaţi să facă ce doresc. Fiindcă executivul era format din mulţi militarişti, ofiţerii care au încălcat ordinele nu au fost pedepsiţi, ci încurajaţi.
Concluziile mai recente arată că, spre deosebire de genocidul nazist, japonezii nu au avut un program de distrugere în masă sau de epurare etnică. Conceptul de antisemitism era împrumutat de la germani, dar acesta era lipsit de sens pentru majoritatea japonezilor. Crimele din Nanjing ţin mai mult de natura umană a soldaţilor de rând, decât de o ideologie de partid. Propaganda militariştilor care îl diviniza pe împăratul Hirohito a contribuit, dar nu a fost elementul esenţial. Crimele împotriva umanităţii au continuat şi după Nanjing, japonezii fiind din ce în ce mai frustraţi de războiul de gherilă din mediul rural.
După război, o seamă de istorici occidentali şi japonezi au redactat mai multe lucrări de specialitate despre Japonia militaristă şi rolul ei în cel de-Al Doilea Război Mondial şi, implicit, despre cee ace s-a întâmplat la Nanjing. L. M. Cullen, istoric expert în studii japoneze, concluzionează asupra crimelor din Nanjing. Acesta face o trecere printre cele mai importante mărturii şi studii legate de subiect. John Rabe, liderul german al Comitetului Internaţional pentru Nanjing, a apreciat că numărul victimelor se ridică undeva la 50.000-60.000 de oameni. Istoricul japonez Hata Ikuhiko a estimat numărul victimelor civile între 40.000 şi 60.000 de oameni şi numărul prizonierilor executaţi la 30.000. Jurnalistul Honda Katsuichi, cel care a intervievat supravieţuitori chinezi, a concluzionat că au existat 100.000 de victime.
Mai multe detalii şi ilustraţii găsiţi aici: http://ro.historylapse.org/ascensiunea-si-decaderea-imperiului-japonez 
