Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincoace de tunel / Metamorfoze mici


Ana-Maria Androne-Bouman

17.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dincoace de tunel

Duminica după slujbă, mai ales de primăvara până toamna, nea Vasile Gulea venea la noi la masă, deşi avea nevastă. Pentru mine era o sărbătoare să avem pe cineva la masă, nu pentru că am fi mâncat ceva deosebit, deşi mamaie făcea sâmbăta prăjituri pentru a doua zi, că e duminică, or făcea gogoşi sau clătite, tocmai pentru că la noi în curte, unde toată lumea muncea din greu şi nu stătea nimeni niciodată, duminica era o zi de pauză exact cum scrie în Biblie. Îmi plăcea duminica şi pentru că dacă venea la noi nea Vasile, ne povestea. Şi nu era doar povestea, era întreg ritualul. Masa dreptunghiulară din mica bucătărie, care de obicei era la fereastră, era trasă in mijlocul camerei, de-a lungul patului, ca să încăpem cu toţii. De la pian se aducea scaunul verde lăcuit, pentru nea Vasile. Bunica era veselă. Tataie nu era mutros. Nea Vasile nu zicea bună ziua, intrând pe uşă, ci: bucuroşi de oaspeţi? M-am întâlnit cu femeia asta (mamaie) şi n-am mai scăpat de ea, nu şi nu că să vin la masă.

Se autoironiza, de obicei venea neinvitat, dar ştia că nu deranjează. Tataie râdea şi continua jocul:
- Acum ce să zic, nu-i frumos să-i arăţi omului că nu e binevenit, dar tocmai ce mă gândeam să plec la pădure. Acum nu mă mai duc, stau de vorbă cu tine.

Şi binele, acela duminical, începea. Mamaie se schimba de hainele de biserică, bunica punea de mămăligă. Mamaie căuta o faţă de masă, bunica învârtea în ceaunul mare, pus în mijlocul plitei ca un vulcan cu lavă galbenă. Tataie aducea lemne de afară. Eu doar mă bucuram, stând cu picioarele strânse sub mine, în vârful patului. Bucătăria se umplea şi nu mai era loc de nimic. Pisica torcea în patul bunicii, cu spatele la noi, nepăsătoare la vocile noastre care umpleau camera. Mămăliga era gata şi bunica o răsturna pe fundul de lemn rotund, în mijlocul mesei. Un soare de mălai fierbinte ne unea. Aburii care ieşeau din ea ne vrăjeau şi ne adunam nechemaţi la masă. Avea ceva magic căldura ei şi mereu simţeam nevoia să pun mâinile pe coaja ei fierbinte, în curs de formare. Bunica tăia cu o aţă bucăţi mari şi ni le dădea la fiecare, mă simţeam ca la împărţirea lumii şi mămăliga era pământul, noi eram regii şi feliile despărţite unele de altele erau ţări fără nume, cu relief asemănător. Cei mari vorbeau, nea Vasile povestea ce mai auzise pe la primărie, ajungeau la un moment dat la numărătoarea celor care erau leat cu ei prin sat, câţi mai trăiesc. În acel popas al discursului, tataie rostea cuvântul: contingent şi asta îl ridica deodată deasupra noastră, în aburii mămăligii, ca şi cum şi el venea din una din acele ţări străine pe care bunica tocmai le împărţise. Contingent, atât, şi simţeam cum tataie era erou peste un cuvânt care însemna lucruri măreţe. La felul doi, când foamea se mai potolea, nea Vasile se întorcea către mamaie şi trecând brusc de la veselie la lacrimi, o întreba amar:
- Marioară, de ce m-ai salvat? Trebuia să mă laşi acolo. Dus eram. Ce trebuia să mă tragi? Eram cu fata mea, la capătul tunelului mă aştepta Maica Domnului, avea mâinile întinse spre mine, erau acolo flori cum nu mai văzusem niciodată, linişte şi atâta lumină... că luase cu mâna toată durerea mea. Mi-era foarte bine, n-aş mai fi plecat. Şi deodată am simţit o forţă extraordinară care m-a tras înapoi şi am trecut prin tunelul acela în sens invers, era noapte, mi-era frig, mă dureau toate, nimic nu mai era bine. Când m-am trezit, Victoriţa mea era moartă, eu jos pe pământ lângă cablul electric şi tu, Marioară, cu un băţ de lemn în faţa mea, trăgând cablul ăla de pe mine. Cu ce m-am ales? Eu viu şi ea moartă? Şi nevastă-mea, care nu mă iartă nici acum. Şi nici nu-mi părea rău că mă duc, da' tu de unde să ştii? Doamne, să fi văzut cu ce ochi mă privea Maica Domnului, asta dac-aş putea eu să descriu, dar n-am cuvinte.

În bucătăria mică se lăsa liniştea, în mijlocul mesei rămăsese mămăliga ca o inimă ciopârţită suferind alături de nea Vasile, doar focul clipocea egal. Atunci toţi cădeau pe gânduri cu colţurile gurii în jos, încercând poate să-şi imagineze cum arătau ochii Maicii Domnului, în timp ce nea Vasile vărsa pe linoleum nişte stropi de ţuică, pentru răposata lui care rămăsese dincolo de tunel.

***
Metamorfoze mici

Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Asta părea să fie firul existenţial după care îşi desfăşurau viaţa cei mai mulţi din Măgura şi mai ales bunicii mei. Ei spuneau că duseseră o viaţă grea şi de nevoie deveniseră inventivi, storcând obiectul până la epuizare. Eu cred că era şi asta, dar mai era, pe lângă respect, şi dificultatea de a se despărţi de lucrurile din jur, care nu erau doar lucruri, ci un fel de asistenţi care gravitau în jurul nostru. Eu mă simţeam fericită cu acest balet al obiectelor care nu mureau niciodată prin ograda noastră, fără să fie nevoie să-mi iau adio de la ele. Copiilor le plac constantele, pentru ei fiecare zi ar putea fi la fel.

Găleata curată cu care ani de zile se scosese apa din fântână, când se strica, devenea găleata de lături pentru porci. Pantofii buni al lui tataie, când se stricau, deveneau papuci de curte. Căptuşeala de la o haină veche devenea vestă de jurna şi tataie urma să o poarte toamne şi ierni la rând, când făcea treabă în atelier. Ibricul de ceai de pe sobă devenea cancioc în grajd.

Cel mai mult îmi plăcea zigzagul interminabil pe care îl făceau textilele. Hainele bune, de oraş sau biserică, deveneau haine de casă. Hainele de casă deveneau cârpe de bucătărie. Cârpele de bucătărie deveneau fâşii din care făcea bunica preşuri. Sau panglici cu care legam aracii de roşii sau fasole. Sau aţe cu care legam cheile una de alta. Ani la rând am purtat vara o fustă galbenă pe care mamaie mi-o făcuse dintr-o fostă rochie a mamei şi îi mai rămăsese material şi făcuse şi un şervet cu care acoperea mămăliga după ce o răsturna pe tocător. Sora mea, mămăliga, purta aceeaşi fustă ca mine şi mă amuza mereu asemănarea dintre noi două, ca atunci când eşti într-un oraş mare şi vezi în faţa ta o persoană îmbrăcată cu o rochie exact ca a ta.

Cel mai mult îmi plăcea să reconstitui puzzle-ul. Vedeam în vie o panglică cu care era legată vreo şuviţă cu struguri şi ştiam că făcea parte din rochia roşie a mamei, pe care o purtase la mare acum două veri şi ieşisem pe faleză să mâncăm profiterol şi să admirăm marea lângă cazinou. Şi era ca şi cum mama era cu mine, în vie. Vedeam o cârpă cu care ştergea mamaie un castron şi ştiam că fusese bluza mamei cu care mersese la şcoală la Beceni, când mă luase şi pe mine că nu se mai făceau ore, mersesem cu autobuzul o oră şi ceva şi stătusem în cancelarie şi admirasem oja sidefată a mamei şi a colegelor, în fum de ţigară şi glume pe care nu le înţelegeam. Şi era ca şi cum mama era cu mine, în bucătărie.

În ADN-ul fiecărui lucru vedeam viaţa lui anterioară. Asta mă făcea să cred că timpul nu trece, ci se autoalimentează în curgere, ca la fântânile acelea cu apă care nu se termină niciodată, în parcuri sau restaurante.

Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Ba nu. Oamenii nu se transformă, aveam să aflu nu mult după ce fusta geamănă cu a mămăligii mi-a rămas mică. Când a murit şi mamaie şi casa a rămas complet goală, la plecare am încuiat pentru prima dată în viaţa noastră curtea. Cheile erau legate cu o fâşie albastră cu buline şi am ştiut: fusese fusta cu care mă aşteptase ea la gara din sat, în prima mea călătorie cu trenul singură, după ce devenisem şcolăriţă la oraş.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




3 comentarii

  • Text
    Radu P., 23.06.2017, 13:30

    subtil, păstos, în clarobscurul duios al amintirii. Promit să revin cu cititul aici.

  • minunat
    Dan Rechesan, 17.06.2017, 12:22

    minunate metamorfozele dvoastră. unul dintre cele mai bune texte narative, în opinia mea, publicate în acest an pe liternet!



    • RE: minunat
      Ana Androne, 17.06.2017, 16:02

      Stimate domnule Rechesan,
      Va multumesc din suflet pentru reactie. Nici nu intuiti cat de mult inseamna pentru mine comentariul dumneavoastra.
      Ana Androne

Spacer Spacer