Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XVII)


Dan Recheşan

25.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa neliniştitoare îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi învaţă să scrie, să citească, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon o cunoaşte pe Adnana Kevrosian, fata unui văduv, neguţător de mirodenii. În spiţerie, Filimon îl întîlneşte pe Ianis Saramandru, vînător de zestre, care caută o pomadă pentru vindecarea unei boli lumeşti. Filimon prepară pomada necesară, după ce găseşte o plantă rară. Ianis, atras de înfăţişarea fetei şi mai ales de zestrea ei, se logodeşte cu Adnana. Filimon îşi jură sieşi să îl omoare pe Ianis dacă i-o ia pe Adnana, dar nu strecoară otravă într-o nouă pomadă pregătită pentru Ianis. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener egal în drepturi, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei. O panglică din rochia acesteia de nuntă e luată de vînt şi ajunge la Filimon, care se hotărăşte să încerce să distileze mireasma Adnanei.

17.

De cele mai multe ori nenorocirea dă năvală peste om fiindcă acesta nu-şi află locul şi nu-şi petrece timpul aşa cum se cuvine, împăcat cu sine şi aşezat la căldurică în odaia sa. Cel puţin aşa zicea înţeleptul Pascal, într-una din cărţile pe care Heilung i le dăduse ucenicului său să le citească. Oricît de înţelept a fost acel filosof, Filimon găsea de cuviinţă să nu se împace cu soarta şi se apucă de o muncă trudnică şi fără folos, căci nu se întrezărea niciun capăt al strădaniilor sale. Se încredinţase demult că nu poate extrage mirosurile din toate lucrurile ce se aflau în jurul lui şi, cu toate acestea, umbla, cum zice vorba din bătrîni, după potcoave de cai morţi. În fiecare zi, de cînd Adnana se măritase, îşi făcea de lucru în preajma dughenii lui Kevrosian pîndind să o vadă. Nasul său miraculos îi dădea de veste îndată ce ieşea din casă şi îi lua urma oriunde se ducea, la biserică, la piaţă sau la preumblare. În felul acesta izbuti să adune o sumedenie de fleacuri care altora li s-ar fi părut fără preţ: o năframă uitată în strană, o pereche de papuci pe care fata îi probase şi nu-i cumpărase, cotorul unui măr care păstra urma dinţilor ei albi şi mărunţi ca mărgăritarele, un smoc de busuioc veştejit sub pernă pe care-l azvîrlise cînd primenise aşternuturile, ba chiar şi doi pumni de tină în care se întipărise tălpile ei mici. Pe toate Filimon le vîrîse în alambic sau le sleise în seu de vită nădăjduind că va extrage esenţele mirositoare şi le va îmbina într-un parfum fără asemănare. Într-atît de nebunească îi era speranţa, încît nu s-ar fi dat în lături nici să scoată apă din piatră seacă dacă i s-ar fi cerut, şi nu precupeţea nicio strădanie să-şi ducă la capăt visul. Spiţerul îl urmărea tot mai îngîndurat şi, într-o bună zi se apropie de alambicul în care clocotea o cocă cleioasă din coji de pîine, căci Adnana avea obiceiul să hrănească cu firimituri vrăbiile şi porumbeii care poposeau pe pervazul iatacului, şi-i spuse:
- Uit-o, mein junge, căci uitarea a fost dată oamenilor de către Dumnezeu ca să le uşureze durerile!

Băiatul îi aruncă o privire piezişă şi continuă să mestece în fiertură:
- Mi-este peste putinţă, meştere, căci ea se află pretutindeni în jurul meu, în aerul pe care-l respir, în apa pe care-o beau, în hrana pe care o mestec, pînă şi pămîntul pe care păşeşte poartă urma miresmelor ei îngereşti! Dacă maestrul dumitale, Paracelsus, lucra să găsească piatra filosofală, eu unul m-aş mulţumi să aflu barem un strop din mireasma fericirii!

Heilung ridică din umeri a neputinţă mormăind: "die Armen es ist verrückt!" şi plecă lăsîndu-l în pace. Ieşea tot mai rar, iar în acea zi îl cuprinse un neastîmpăr ciudat care-i îi dădu ghes să-şi facă drum spre biserica Bărăţiei, primul lăcaş de rit apusean ridicat în Bucureşti de către vodă Ştefan Cantacuzino, la rugăminţile secretarului său Antonio Del Chiaro. Acolo, aşezat în genunchi pe duşumeaua din bîrne de stejar se rugă îndelung, aşa cum nu mai făcuse de ani buni, nu pentru sănătatea lui, ci pentru ca sufletul rătăcit al ucenicului său să-şi afle alinarea. Pe drumul de întoarcere, cînd coti pe uliţa Gabrovenilor, dădu de o mulţime de inşi adunaţi dinaintea hanului. Se apropie şi văzu un bărbat între două vîrste, cu obrazul puhav şi pîntecul umflat sub anteriul din aba groasă întins pe spate de-a latul caldarîmului.
- E mort de beat, s-a prăvălit aşa, deodată, ca un sac! zise o tîrgoveaţă cu sumnele prăfuite.
- Un beţivan ce nu-şi ştie măsura! rînji unul dintre cei adunaţi.
- E vina cîrciumarilor că vînd rachiu prost ce-ţi rătăceşte minţile! scuipă altul cu scîrbă.

Heilung îngenunche lîngă cel căzut şi-l privi cu luare aminte. Omul gîfîia şi tremura cu ochii daţi peste cap, obrazul i se umflase şi i învineţise de parcă sub piele îi colcăiau toate relele din trup, iar pe grumaz şi sub piepţii cămeşii se zăreau buboaie mari, supurînd.

Spiţerul se ridică şi murmură îngrozit în timp ce-şi făcea cruce, căci el recunoscuse semnele cumplitei plăgii:

"Mein Gott, es ist die Pest!"

Se întoarse spre mulţimea de curioşi şi strigă:
- Plecaţi, plecaţi de-aici fiindcă altfel veţi muri toţi!

Oamenii rîseră batjocoritor:
- Şi ăsta a tras zdravăn la măsea, ia uitaţi-vă la el cum îi sticlesc ochii, ca la un mîrtan!

Heilung îi lăsă să clevetească şi se repezi într-un suflet în apothecă. Trînti uşa şi-i strigă lui Filimon care-i ieşi în cale:
- Repede-repede, adu alle Essig care-l avem!
- Ce să aduc? întrebă băiatul.
- Toate sticlele cu oţet care le găseşti!

Şi, fiindcă acesta îl privea nedumerit îl lămuri:
- Am văzut un ciumat, iar cîrpele înmuiate-n oţet şi fumul de pucioasă sunt singurele remedii care pot pune stavilă acestui morb care se transmite prin aer! Paracelsus mai pomeneşte şi de tinctura de ienupăr amestecată cu busuioc, dar eu, unul, mă îndoiesc de eficacitatea acestui leac!

Filimon îşi ridică nările şi adulmecă aerul primejdios:
- Miroase a măruntaie de mînzat... cred că un casap a tăiat deunăzi un juncan!

Heilung îşi ieşi din fire şi strigă:
- Nici vorbă de vite căsăpite e ciuma care va lovi în curînd mii de nenorociţi! Zăvoreşte bine uşile şi nu lăsa pe nimeni să ne treacă pragul!

Bănuiala lui se adeveri căci pînă a doua zi numai în mahalaua Fîntînii Boului şi în patrulaterul dintre lavra sfîntului Gheorghe cel Nou şi uliţa Bărăţiei căzură o sută şaizeci şi şase de inşi, bărbaţi, femei, bătrîni şi copii, deopotrivă. Acum simţi şi Filimon mirosul de putreziciune a sutelor de pustule supurînde şi-n scurtă vreme le era tuturor limpede că Moartea Neagră îşi făcea mendrele prin tîrg.

Popii începură să cădelniţeze şi să îndemne la pocăinţă, căci, ziceau ei, singura scăpare de ciumă pe lumea asta era să-ţi mărturiseşti păcatele şi să te cureţi de rele prin spovedanie. Destui erau dintre aceia care îi ascultau şi umplură bisericile spre nenorocirea lor căci, în înghesuială de trupuri din lăcaşele de rugăciune, molima se răspîndea mai abitir. Alţii, mai necredincioşi, chemau căluşarii să-i calce, ori vracii să le descînte, căci pînă şi-n bucoavna scornită de unul Melintas, zis Curatorul se spunea aşa:
"Cel care suferă şi nu se mai încrede în puterea leacurilor cheamă un vindecător. Cînd acela se apropie de casa în care se află un om atins de friguri sau ciumă, dacă va găsi în apropierea ei o piatră, va trebui să o întoarcă şi să se uite în locul în care piatra s-a aflat, pentru a vedea dacă se află ceva trăitor sub ea. Dacă va găsi acolo un vierme sau furnici, ori alt semn de viaţă atunci acel ins se va înzdrăveni şi va scăpa de boală oricît de năprasnică ar fi molima care i-a lovit trupul."

Un mare cărturar al neamului, precum Dimitrie Cantemir, nu contenea şi el să se mire de credinţele păstrate din moşi-strămoşi:
"Norodul superstiţios le atribuie călucenilor puterea de a alunga bolile cronice. Vindecarea se face aşa după ce bolnavul este întins pe pământ, ei încep jocurile lor şi la un anumit loc al cântecului îl calcă pe rând de la cap până la călcâi, apoi îi şoptesc la ureche nişte cuvinte anume compuse şi poruncesc ca boala să iasă. Dacă au repetat acestea de trei ori în trei zile, adeseori succesul răspunde speranţei şi boli foarte grele, care înşelase mult timp arta medicilor celor mai cunoscători, sunt alungate astfel cu puţin lucru. Aşa putere are credinţa în superstiţie!"

Se zvonea că-n fiecare zi mureau trei sute de inşi răpuşi de ciumă, iar numărul lor era în creştere căci vremea caldă şi umedă dădea puteri sporite cumplitului morb. Spre cinstea lui, vodă Caragea porunci să se împrejmuiască toate mahalalele cu cete de arnăuţi înarmaţi pînă-n dinţi, iar la barierele Bucureştilor puse, de-asemenea, strajă puternică care să oprească pe oricine ar vrea să intre sau să iasă din oraş. Cioclii colindau tîrgul, ridicau morţii şi-n aruncau în gropile cu var din Crîngaşi, din Balta Albă şi Dudeşti dar, cu toate acestea, ciuma se răspîndea cu repeziciune şi lovea după bunul ei plac secerînd într-o singură zi locuitorii unei uliţi întregi ca mai apoi să treacă în altă mahala. De multe ori cumpliţii slujitori ai morţii nici nu aşteptau ca bolnavul să-şi dea duhul, îl trînteau încă viu în stiva de leşuri, ori îl loveau în cap cu o măciucă ca să-l poată jefui de bunuri fără grijă.

Fiindcă spitalele Colţea şi boleşniţa din Pantelimon era neîndestulătoare pentru atîta puhoi de betegi, doftorul Caracaş, adus de vodă în ţară, ridică încă unul, zis al Filantropiei, pe un maidan de lîngă drumul mare ce ducea spre Tîrgovişte. Acolo, betegii puteau barem să zacă în linişte pînă-şi dădeau duhul căci niciun doftor nu avea leac în contra Morţii Negre.

În zilele acelea se murea într-atît de uşor încît nimic nu mai avea preţ, doar coşciugele ajunseră să coste zece piaştri, iar hoţii şi tîlharii hălăduiau în voie prin casele celor duşi pe calea fără întoarcere luînd de acolo tot ce pofteau. Se zicea că însuşi cioclii, atunci cînd cărau cîte-un calic răpus de boală rupeau în zdrenţe ţoalele ciumatului şi le aruncau lîngă casele bogătanilor ca să-i lovească şi pe-aceştia nenorocirea. O parte din boierimea de neam se băjenise către Rîminc şi Braşov, iar cei care rămaseră pe loc se închiseseră în casele lor aşteptînd să treacă năpasta. Însuşi vodă Caragea, înspăimîntat peste poate de puzderia de leşuri care zăceau neîngropate, fugi cu toţi ai lui la mănăstirea Cotroceni, unde nu prididea să facă mătănii şi să se roage pentru mîntuirea de răul trimis de Necuratul.

Într-o seară pe cînd stăteau la masă cinînd o mîncare săracă, napi fierţi şi sfeclă cu ceapă, căci de cînd cu ciuma ogoarele rămaseră nearate, iar hrana era pe sponci, auziră o bătaie puternică în uşă. Spiţerul se ridică şi deschise cu fereală căci numai cioclii şi tîlharii umblau pe la case după înnoptat. În prag stătea un bărbat tînăr şi zvelt, îmbrăcat într-o mantie lungă de călătorie. Era contele Vladimir Iosupov, porucicul rus pe care-l vindecase de urmările neplăcute ale unei răni infectate.
- Mă iertaţi că vă conturb cina. Sunt în drum spre Craiova şi am trecut să văd dacă sunteţi teafăr! spuse el în franţuzeşte, limba pe care o vorbeau aristocraţii de pretutindeni.

Heilung îl pofti să se aşeze şi scoase dintr-un dulăpior o butelcă cu vin vechi de Tokay, ultima pe care o mai avea. Turnă în pahare şi după ce ciocniră îl întrebă pe rus:
- Adevărate-s zvonurile că va fi război în Balcani?

Iosupov dădu duşcă paharul cu vin şi întări:
- Pot să vă spun că marele duce Serghei Alexeevici, în persoană, mi-a încredinţat misia să adun voluntari creştini, bărbaţi vrednici şi învăţaţi cu meşteşugul războiului care să-i ţină pe turci dincolo de Dunăre pînă cînd se adună armatele noastre. Am auzit că la munte pe plaiurile Cloşani s-ar afla astfel de oameni obişnuiţi să lupte cu păgînii!

Le povesti apoi cum scăpase teafăr din cumplita încleştare de la Borodino şi văzuse armia lui Napoleon prăpădindu-se pe malurile îngheţate ale Berezinei şi atît de aievea le înfăţişa toate încît parcă atunci se desfăşurau sub ochii lor.

Cînd se ridică să plece îşi arătă îngrijorarea şi spuse:
- Domnule Heilung, poate ar trebui să părăsiţi Bucureştiul. Este prea periculos să staţi aici cu toate riscurile contagiunii. Eu posed un salvconduct care-mi permite să călătoresc peste tot, fără oprelişti, chiar şi-n regiunile aflate în carantină şi pot să vă înlesnesc plecarea!

Spiţerul făcu un gest semnificativ cu mîna arătînd spre rafturile apothecii:
- Vă mulţumesc pentru generoasa dumneavoastră ofertă dar nu pot pleca, tot rostul vieţii mele se află aici!

Se întoarse spre ucenic şi zîmbi:
- Acest tînăr pe care l-am instruit vă poate însoţi dacă vrea!

Acesta îşi încruntă sprîncenele sub care apele ochilor săi verzi luciră întunecate:
- Nici eu nu pot pleca, tot ce am mai de preţ se află aici!

Urmă o săptămînă cumplită în care muriră peste trei mii de oameni numai în mahalalele dintre Curtea Arsă şi biserica Bărăţiei. Atît de năprasnică era puterea Morţii Negre, încît fiii şi fiicele îşi părăseau părinţii dacă fuseseră atinşi de ciumă, iar mamele se lepădau de copiii lor dacă bănuiau că ar fi bolnavi.

După şapte zile în care stătuse închis în apothecă, cu uşile zăvorîte şi obloanele trase, Filimon simţi că trebuie să se împotrivească cumplitei năpaste din toate puterile sale şi-i spuse spiţerului:
- Ce folos avem că stăm ascunşi ca nişte guzgani aşteptînd să ne vină moartea de niciunde? N-ar fi mai bine să-ncercăm să găsim un leac încontra ciumei?

Acesta îşi frecă obrazul ţepos, căci, de cînd izbucnise molima nu se mai bărbierise şi nu se mai primenise:
- Eine Heilung für Pest? Imposibil, nici măcar Paracelsus...
- Lasă-l pe Paracelsus, meştere, căci niciun om, oricît ar fi el de înţelept nu este atotştiutor, îl întrerupse ucenicul arătînd spre rafturile comptoarului, că poate remediul se află aici, în toate extractele şi-n toate cele iruri pe care le-am făcut!
- Sie haben Recht, încuviinţă Heilung, noi, spiţerii şi doftorii, suntem ucenicii lui Hipocrat şi-avem datoria să vindecăm, atît pe cel bogat cît şi pe cel sărman, fără deosebire!

Se apucară să trudească amîndoi cu o rîvnă ce numai apropierea unei morţi cumplite ţi-o poate da. Aruncară, pe rînd, în alambic toate plantele verzi şi uscate ce le aveau la îndemînă: omag, brusture, coada-şoricelului, măselariţă, busuioc, laba-ursului, ţintaură, dafin, aloe, flori de soc, boabe de ienupăr, frunze de tuia şi preparară o pomadă care să vindece pustulele şi buboaiele negre, dar Heilung era nemulţumit.
- Morbul se răspîndeşte prin atingere, trebuie oprită cauza nu urmările!

Filimon ridică din umeri:
- Dacă am şti de unde vine răul, am opri-o, nu-i aşa?
- Un doftor franţuz, Ambroise Paré, zice că boala pătrunsă în trup se răspîndeşte prin sînge în tot trupul, în oase, măduvă, piele, stomac şi plămîni, iar apoi, prin răsuflarea bolnavului sau prin sudoare ajunge la altul sănătos şi-l îmbolnăveşte!

Ochii ucenicului sclipiră înţelegîndu-i gîndul:
- Un leac care să intre în tot trupul, de asta-i nevoie... am să fierb un elixir şi-am să-l amestec într-o oca de spirt tare!

Fiindcă în spiţerie nu se mai afla niciun dram de spirt, îşi luă dulama, descuie uşa şi se repezi spre dugheana armeanului. Afară sufla un vîntuleţ îngheţat ce se răsucea în voie printre ziduri, căci în toată mahalaua nu vedeai ţipenie de om. De-abia păşi în uliţă că un dorobanţ mătăhălos ca un urs îi aţinu calea îndreptînd şpanga către pieptul lui:
- Stai aşa, mă, băiete! Unde fugi aşa de parcă te-alungară o mie de draci? răcni el revărsînd odată cu vorbele şi-un damf puturos de măsele stricate.
Filimon îl lămuri fără să se teamă:
- Niciunde... mă trimise jupînul meu să-i cumpăr niscai rachiu!
- Nu cumva eşti ciumat?
- Nu, îs sănătos tun, n-am avut de-a face cu boala!

Haidamacul îl lăsă să treacă şi el grăbi mai tare pasul cînd intră pe uliţa Marchitanilor. Pe uşile multor dughene zări mîzgălită cu vopsea neagră cîte o cruce, semn că-n acea casă se aflau ciumaţi. În colţul uliţei dădu peste doi inşi în veşminte negre, cu feţele acoperite de obrăzare îmbibate-n oţet. Împingeau o cotigă pe două roţi, între loitrele căreia zăceau trei patru trupuri ţepene, acoperite cu linţoliu din pînză de sac. Întocmai ca dorobanţul, unul dintre ciocli îl iscodi:
- Unde mergi, nu vezi că a intrat ciuma în mahala? Ia arată-te mai îndeaproape să văd dacă n-ai bube negre!

Băiatul scoase punga în care se aflau zece piaştri şi o aruncă pe caldarîm:
- Luaţi toţi banii şi lăsaţi-mă să plec!

Cioclul slobozi un rîs găunos şi trase spre el punga cu o prăjină la capătul căreia se afla o cange.
- Te grăbeşti s-o întîlneşti pe coana mare cu coasa? Păi, nu-i departe, e tocmai colea, te-aşteaptă!

Casa cu storuri verzi era învăluită în tăcere. Bătu în poarta dar nu răspunse nimeni. Împinse uşa zăvorîtă cu umărul dar nu izbuti să o deschidă. În aer plutea un miros dulceag şi greţos de carne putredă care-l nelinişti şi-atunci ocoli casa şi sparse un ochet de geam de la catul de jos. Se strecură prin ferestruica îngustă şi ajunse în de la odaia dosnică în care armeanul îşi ţinea marfa. Kevrosian zăcea printre sacii cu mirodenii şi fructe uscate, cu gura larg deschisă.. Obrazul şi grumazul îi erau acoperite de bube negre supurînde, ochii îi sticleau nemişcaţi iar trupul îi înţepenise sub îmbrăţişarea morţii. Cu inima îngheţată de spaimă urcă în fugă scările spre etaj şi împinse uşa primei încăperi. Era goală şi răvăşită, cu mobilele răsturnate şi o grămadă de ţoale aruncate pe duşumea. Părea că cineva îşi făcuse calabalîcul în grabă căutînd să ia în bagaje tot ce era mai de preţ. Cuprins de spaimă strigă, iar strigătul său răsună în toată casa. Abia atunci se deschise altă uşă şi-n prag apăru Ianis Saramandru. Chipul îi scăldat de sudori şi ţinea un clondir de rachiu într-o mînă şi un pistol scump cu mîner cizelat din sidef în cealaltă:
- Ce vrei, haimana, ai intrat să furi oareşce de prin casă? îngăimă el clătinîndu-se pe picioare.
- Nu-s hoţ, am intrat să vă dau de veste că-i primejdie mare!

Filfizonul îl recunoscu:
- Ahaaa, tu eşti ucenicul spiţerului neamţ. Ai venit cam tîrziu, moartea dănţuie prin casă de ieri, dar eu n-am de gînd să îi ţin pasul!

Băiatul îl împinse şi intră în iatac. Palidă ca o statuie de alabastru, Adnana zăcea cu ochii închişi în aşternuturile răvăşite dar trupul ei nu mai răspîndea îngerescul amestec de miresme pe care le ştia atît de bine. Cînd îi cuprinse încheietura braţului stîng şi-i pipăi pulsul, de-abia simţi zvîcnetul slab al inimii, iar printre buzele ei întredeschise nu adia nicio răsuflare.
- E pe ducă şi ea, ca taică-su! rînji Ianis. Rasă veche, cu sînge subţiat, fără vlagă...

Fără să-i pese de celălalt, Filimon luă trupul fetei în braţe şi coborî în uliţă. Niciodată de cînd se ştia pe lume nu fusese însufleţit de o dorinţă mai puternică să scape viaţa cuiva. Alergă ca un smintit pe uliţe fără să simtă dulcea povară, iar cînd ajunse la uşa spiţeriei strigă cuprins de deznădejde:
- Meştere, ajută-mă, că nu ştiu ce să fac!

Heilung îl ajută să întindă trupul fetei pe tejgheaua din marmură a comptoarului şi îi scoaseră veşmintele. O frecţionară cu oţet, îi unseră tot trupul cu o alifie din extract de izmă, boabe de ienupăr şi busuioc, dar în zadar căci nu-şi veni în fire şi nu deschise ochii. Pe pielea ei delicată apărură, ca nişte umbre ale morţii, petele întunecate ale Molimei Negre.

Filimon nu se clinti de la căpătîiul ei trei zile şi trei nopţi. Într-a treia noapte, spiţerul îl găsi îngenuncheat lîngă patul bolnavei urlînd de durere ca o fiară. Sufletul curat al Adnanei părăsise învelişul vremelnic şi muritor şi se înălţase spre veşnicie. Cînd întinse un linţoliu de borangic peste trupul ei înţepenit, lui Heilung i se năzări că simte un miros slab de smirnă, deşi pe rafturile spiţeriei nu se afla dram din această substanţă.

O îngropară în dosul casei cu storuri verzi, îmbrăcată în straiele ei de mireasă. Heilung bolborosi o rugăciune scurtă, în nemţeşte, fiindcă alta nu ştia, iar la urmă, ucenicul, mut de durere, îşi făcu mecanic semnul crucii fără să adauge nimic. Cînd o aşezară în groapă tăie cu o foarfecă o şuviţă din părul moartei şi-o vîrî repede în sîn. Dintr-o dată începu să fulguiască rar, cu fulgi cenuşii, ca şi cum însuşi băierele cerului ar fi fost atinse de ciumă.

Saramandru se făcuse nevăzut sau, cine ştie, poate îi ridicaseră cioclii, şi lui, trupul.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XIX) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVIII) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVI) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXV)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer