Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întru boală şi întru boală


Ioana Bâldea Constantinescu

20.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
644 de pagini (şase sute patruzeci şi patru!). Plus cinci rânduri. Am tras adânc aer în piept. Divorţ, identitate, război, cultură iudaică, criza vârstei de mijloc, criză, în general, tapetată cu deziluzii personale, politice, de cuplu, cu dileme, cu paradoxuri, cu un soi de marasm globalizat, din păcate din ce în ce mai uşor de imaginat... Dens. Greu. Mult.

Am aşteptat cam nouă ani de zile al treilea roman al lui Foer. Şi am să vă spun de ce a meritat, de ce cartea asta lungă şi, pe alocuri, foarte încâlcită, foarte greu de dus, e o polifonie a emoţiilor perfect acordate la lume, la pulsaţiile imperceptible ale sufletului desfăcut în umor şi sfâşiere interioară, în banalităţi fericite şi evenimente care devorează, cu ferocitate, fiinţa din interiorul ei.

Toate cărţile lui Foer sunt despre identitate. Acum mult timp, într-un interviu, mi-a spus că aşa sunt toate cărţile, în general. Aceasta este, pe rând, despre cum se construieşte o viaţă şi cum se dărâmă ea. Cum ia fiinţă eul religios al omului şi cum se destramă el. Cum ne lăsăm intarsiaţi de politică şi cum ne dezbărăm de ea. Cum devenim parte dintr-o ţară şi cum nu încetăm să fim ai lumii. Sau invers.

E despre divorţ. Cum bine spune toată lumea. Dar e, înainte de toate, despre iubire.

Nu am să insist asupra elementelor autobiografice din roman, deşi ele sunt, probabil, evidente pentru toată lumea (Julia, personajul feminin, e o arhitectă care străluceşte intelectual, dar nu poate construi nimic (vă amintiţi, poate, de Nicole Krauss şi de romanul ei, Marea Casă...), Jacob, soţul ei, e un scriitor blocat într-un scenariu pentru HBO (Foer a scris, pentru HBO, un serial despre o familie evereiască, All Talk, cu Ben Stiller şi Alan Alda, care nu s-a mai întâmplat). Iată-mă dialoghează frecvent cu Istoria iubirii a lui Krauss şi cu Extrem de tare şi incredibil de aproape, de Foer (fascinaţia pentru spaţiile dintre cuvinte, dintre cuvinte şi emoţii, obsesia lucrurilor de nenumit, a felului în care limbajul nu mapează intersecţiile intraductibile ale creierului cu sufletul sunt motive recurente în roman). La Foer, intertextualitatea e un dans subtil, asumat, intens, de multe ori subminat de autor însuşi. Pe el nu-l interesează pirueta, ci derapajul, nu primul nivel de lectură, ci toate straturile subliminale. Sigur, Iată-mă sunt cuvintele pe care Avraam le rosteşte în faţa lui Dumnezeu când i se cere să-şi sacrifice fiul, pe Isaac. Jacob, cel din carte, îşi ucide accidental fiul cel mare, în jocul Altă viaţă (Other Life - o versiune marca Foer la Second Life) şi, sună, disperat, la Helpline, aşteptând de la vocea omniscientă şi necunoscută de la celălalt capăt al firului un miracol, o înviere, aşa încât crima virtuală să rămână necunoscută.

De fapt, virtualul şi ritualul sunt cele două coduri de lectură care mi s-au părut cel mai frumos orchestrate. Aproape toate imaginile soţilor, Jacob şi Julia, sunt construite pe un sistem de fast forward şi rewind, între potenţialitate şi amintire. Dacă degetele lor s-ar fi atins, dacă şi-ar fi spus unul altuia lucrurile pentru care au pierdut cuvintele, dacă teritoriile lor interioare nu s-ar fi lăsat continuu defrişate de resentimente, dacă ar fi vorbit, dacă şi-ar fi mărturisit neputinţele şi pielea lăsată unul altuia, dacă ar fi putut, dacă ar fi aşteptat, dacă ar fi înţeles...). Adulterul lui Jacob e unul niciodată consumat în viaţa reală (Julia descoperă un telefon parolat cu nenumărate mesaje cu conţinut sexual). Răzbunarea Juliei e, la rândul ei, mai mult o înscenare pentru Jacob, un şir de aluzii menite mai degrabă să-i reconfirme ei însăşi o dezirabilitate care să-i redea un oarecare echilibru. Altă viaţă, teritoriul internautic în care Sam, fiul lor care se pregătete de Bar Mitzvah, petrece cel mai mult timp sub identitatea unei femei latinoamericane, e palierul unei existenţe mult mai dinamice decât realitatea proximă lui. Casa pe care verii israelieni o visează în America e simbolul unui spaţiu de armistiţiu politic, dar şi marital, un liman care funcţionează, ca proiecţie, pentru amândoi, deşi nu va trece dincolo de vis niciodată. În sfârşit, casa în care Jacob se mută după divorţ e făcută dintr-un şir de opţiuni (cromatice, de economie a spaţiului) pe placul Juliei şi al copiilor, ca o declaraţie arhitectural estetică de nedespărţire. Divorţul, în sine, e mult timp ireal pentru Jacob, deşi la fel de zguduitor ca seismul concret (terestru, dar şi politic) care afectează Israelul. În scena confruntării dintre el şi Julia cu privire la aventura lui epistolară, Jacob înregistrează, cu încetinitorul, detaliile bucătăriei, ale mobilei, ale casei în sine, ale trecutului care invadează fiece milimetru de plintă, tapiserie, gresie sau obiect decorativ fără a reuşi să-şi croiască, în spaţiul acesta familiar, drum până la Julia, până în centrul durerii ei, până în inima durerii lui.

Ritualul domină întreaga proză, marcând momentele de trecere, toate parcurse de Foer ca într-o filmare slow motion - naşterea fiilor Juliei şi ai lui Jacob, sinuciderea bunicului, moartea lui Sam în Altă viaţă şi renaşterea lui simbolică, după Bar Mitzvah, căsătoria lui Jacob şi a Juliei, eutanasierea lui Argus, câinele familiei, care funcţionează ca metaforă a pierderii unui acasă pentru ei toţi (Jacob le citeşte tuturor fiilor săi, în primii ani ai copliăriei, călătoria lui Odiseu înapoi spre Itaca, până când îşi dă seama că el însuşi s-a rătăcit nu atât de ei şi de mama lor, cât de puterea de a funcţiona ca autoritate, iubit, mentor, prieten în tabloul de familie).

La intersecţia acestor două tipuri de lectură e o iubire suspendată în aparenţă, de multe ori. Jacob nu crede în realitatea despărţirii, e convins că nu a fost cunoscut cu adevărat decât de un singur om şi continuă să o sune pe Julia ("sufletul lui bun") în momente grave (decizii existenţiale majore, boală, crize personale). Julia, "sufletul bun", este, pe de altă parte, motorul tăcut al despărţirii, neiertătoare în bunătatea ei, blocată în momentul de criză. Când, peste ani, Jacob o întreabă de ce s-au despărţit, nici Julia nu are răspunsul, iar în sufletul prozei acesteia uşor expandate, care musteşte de paradoxuri şi amărăciuni digerate ludic reverberează, în toată splendoarea ei, proza scurtă a lui Updike, maestrul crizei cuplului american.

Unul din momentele mele favorite, în carte, e discursul mamei lui Jacob, la nunta lui şi a lui Juliei. Iubirea, în viziunea Deborei, e un legământ "întru boală şi întru boală", e puterea de a-l sprijini pe celălalt şi puterea de a te lăsa sprijinit, e vulnerabilitatea exhibată şi înconjurată de iubire, e dăruirea unei intimităţi străine de strălucire şi plăceri şi, poate, tocmai de aceea, mai preţioase. Acest discurs invadează, cumva, cea mai poetică parte a cărţii, Biblia, un îndreptar existenţial, un fel de a traduce replici şi fapte de viaţă în grimase şi gesturi. E o bijuterie literară, cu toată pompa unor cuvinte atât de mari, care imprimă cititorului teama desemantizării. Mi le asum tocmai pentru că aici nu e cazul. Miza scenariului tradus pentru a putea fi jucat e însăşi ideea inexistenţei unui limbaj comun, a comunicării totale, a umărului mereu prezent, a uşurinţei de a te sprijini pe cineva. Câteodată boala, generică, metaforică, atrofiantă, împovărătoare, anulează complicitatea, conexiunea pâlpâie ca şi cum ar pierde semnalul, sufletele se destramă unul dintr-altul. Ironia dureroasă stă în faptul că dorinţa de a fi alături de celălalt, deşi prezentă, nu mai e susţinută de putinţă şi, aşa cum Odiseu coboară în Infern pentru a-şi regăsi drumul spre patrie, relaţia e năpădită de umbre care o abat din drumul ei, care o desţes, aşa cum îşi desţese Penelopa vălul pe întuneric.

Am citit de mai multe ori secvenţele acestea. Mi-am adus aminte de un poem de Sharon Olds, despre despărţirea finală a unui cuplu. Înainte ca bagajele să fie încărcate într-o maşină care va porni cu unul dintre cei doi spre aeroport, soţul plânge în braţele soţiei, ia ea ştie că degetele ei, care-i mângâie liniştitor spatele, susţin de fapt o inimă comună care, la finalul îmbrăţişării, va înceta să bată.

Tot romanul lui Foer e despre secunda de dinaintea acelei desprinderi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • divorţul
    ember stela, 20.06.2017, 09:08

    divorţul la propriu şi la figurat e incendiar pe planuri ,durată,,,,,,

Spacer Spacer