Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Melci


Rozana Mihalache

19.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
"Ai venit?"

Niciodată nu reuşesc să disting paşii tăi de târâişul melcilor care ies după ploaie. Dacă te întorci, să calci cu grijă, să nu vă striviţi reciproc.

Toate nălucile se întorc în zile ploioase de vară. Dimineaţă părea că pot să ating norii. Atât de joşi erau. Şi chipul tău se zărea perfect desenat printre ei.
"Vine furtuna", mi-am zis. Vine şi te aduce cu ea.

Era vremea să ies din capotul de casă. Mi-am amintit că am nişte ulei de lavandă într-un colţ de dulap şi mi-am înmiresmat baia cu el. Mi-am tăiat părul scurt. Aşa cum era când m-ai cunoscut. Şi mi-am vopsit cu roşu unghiile şi buzele.

Pisica şi câinele se uită la mine miraţi. Leo chiar mă mârâie când trec pe lângă el. Mirosul de lavandă şi cochetăria-mi bruscă îl debusolează. Dar e suficient să-şi bage botul în palma mea şi ştie că sunt tot eu. Oare de ce nu se întâmplă aşa şi cu oamenii?

Mi-am încheiat ritualul cleopatric abia la ora prânzului. E 2 acum. Şi norii s-au transformat într-o ploaie deasă, nemiloasă faţă de smochinul din faţa geamului. Smochinul ăla poartă numele mamei mele. L-am plantat pentru ea. În copilăria mea, mama a reuşit să ţină în viaţă un smochin în zonă de câmpie, cu climă temperat continentală. Iarna îl învelea ca pe un bebeluş, cu frunze uscate, celofan şi cârpe, pentru ca primăvara să iasă semeţ din cochilie. Ca un melc.

Uneori îl chema prea devreme şi când zăpada de martie muşca din el, mama sărea să-l îmbrace-n cojoace.

Când ne-am cunoscut noi oare? Nu era o ploaie ca acum. Dar a doua zi după ce ne-am sărutat, nori grei s-au adunat peste Comana, pe care am zărit-o în drumul meu spre mare.

A mai trecut o vreme până când ne-am văzut din nou. Şi la fel, după, a plouat. Dar la noi o zi poate dura şi o săptămână, dacă recunoaştem că nu există timp. Între noi există doar spaţiu. Care ne anulează.

Pe urmă? Pe urmă nu mai ştiu. Tu un veşnic adolescent. Eu o veşnică visătoare, care însă între trup şi suflet alege trupul. Nu mă gândisem niciodată la asta, la ce-aş alege, până nu m-ai întrebat tu.

Aleg trupul. Aleg omul. Te-aş fi ales pe tine. Dar tu din dimineaţă faci noapte şi din noapte faci spaţiu.

Pun de o cafea. Leo s-a retras într-un colţ şi se uită la mine cu ochi străini. Gelsomina, pisica, s-a apucat să-l lingă pe urechi. Gelsomina e obsedată de curăţenie. Dacă m-aş aşeza acum să cânt la pian, zeci de cameleoni ar veni spre mine, ca în povestirea lui Capote. Nu ştiu de ce revin obsedant la povestirea aia. Poate pentru că mi se pare perfectă. poate pentru că mă identific cu personajul feminin.

În cazul meu, nu cameleoni, ci zeci de melci. Mişună toţi pe la fereastră, pe sub smochin, pe lângă tufele de camelii. I-aş goni, să nu mă mai inducă în eroare. Târâişul lor seamănă cu mersul tău. Ezitant. Precaut. Mers în şoaptă.

Închid ochii.
"Aşa", te aud zicând în timp ce eu mă mişc deasupra ta.

Leo schelălăie încet.

Chimonoul meu cu flori de cireş devine sufocant. Mă oglindesc în apa pentru cafea. Noroc că începe să fiarbă şi se tulbură, împreună cu imaginea mea.

Cafea cu cardamom. N-am renunţat la ea, ştii?

Aş putea să-ţi povestesc despre ororile pe care le-am văzut în toţi anii ăştia, dar nu vreau să te întristez. Le-ai văzut şi tu. Numai că un om care are copii, versus un om care nu are copii priveşte altfel lumea. Copiii, cu inocenţa şi zâmbetele şi felul halucinant în care cresc, în care se transformă, sunt ca un scut care te apără de atrocităţile din jur. Asta îmi imaginez eu.

Mi-e dor de tine. Dar ştii deja asta. Cum ai ştiut dintotdeauna tot ce era cu mine. Cum ai ştiut că fiecare plecare de-a ta mă făcea mică, şi mai mică, foarte mică. De parcă m-ai fi privit dintr-un tren, care se îndepărtează cu mare viteză, iar eu ţi-aş fi fluturat, disperată, batista pe peron.

Gelsomina e pe pervaz şi se uită cu interes la melci. Dacă ar putea să sfâşie plasa de ţânţari i-ar face praf. O mângâi. "Nu-s pentru tine, iubita mea. Gândeşte-te că deşi îi vezi, ei de fapt nu sunt acolo".

Am ajuns mai bătrână decât mi-aş fi dorit să ajung. La douăzeci şi ceva de ani îmi spuneam că atunci când o să simt că nu mai are rost, o să mă duc cu demnitate. Acum simt că nu mai are rost. Dar se pare că nu am suficient de multă demnitate. Sau încă mă mai bucur? De ce? Când mă gândesc la tine, am fluturi în stomac. Tu eşti de fapt toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut şi iubit. Şi asta e frumos. O bătrână cu fluturi în stomac, machiată ca un clovn, tunsă ca o fetiţă, îmbrăcată în chimono, care priveşte melcii ieşiţi după ploaie. Nimic mai trist. Nimic mai înduioşător. Cafeaua a dat în foc. Gelsomina mă priveşte cu reproş. Beau şi un pahar de absint lângă şi mă uit la melci.

Ţi-aş fi vegheat visele până când le-aş fi învăţat pe de rost. Dar noi nu existăm.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer