Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Vecin cu viaţa


Fernando Pessoa, traducere de Dinu Flămând

21.06.2017
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Vecin cu viaţa (Poezia ortonimă 1911-1935)
Fernando Pessoa

Antologie, traduceri, prefaţă şi note de Dinu Flămând
editura Humanitas Fiction, 2017
Seria de autor Fernando Pessoa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu



*****
Intro

Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai secolului XX. De asemenea, eseist, prozator şi dramaturg redutabil. Născut pe 13 iunie 1888 la Lisabona, îşi petrece copilăria în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor îşi începe studiile şi învaţă engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior. În 1905 se întoarce la Lisabona, pe care n-o va mai părăsi niciodată, şi se înscrie la Curso Superior de Letras la Universidade de Lisboa, abandonându-şi studiile după un an şi resemnându-se să-şi câştige traiul ca modest traducător din engleză pentru diferite agenţii comerciale. Frecventează cercurile literare avangardiste. Publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze (Orpheu, Portugal Futurista, Contemporânea, Athena) şi câteva plachete semnate cu numele propriu, în engleză şi în portugheză: Antinous (1918), 35 Sonnets (1918), English Poems I-II şi English Poems III (1921), O Banqueiro Anarquista (1922), Mensagem (1934).

Ele reprezintă doar vârful aisbergului din cele peste 30.000 de texte rămase în manuscris după dispariţia autorului. Cea mai mare parte a operei sale a fost semnată de diverşi heteronimi, personalităţi cu biografii şi activităţi distincte; astfel, Pessoa a proiectat un imens scenariu - drama em gente -, în care evoluau nu personaje literare, ci oameni vii. Cei mai cunoscuţi heteronimi sunt Alberto Caeiro - poetul naturii şi teoreticianul "păgânismului"-, Ricardo Reis - epicureicul -, Álvaro de Campos - modernistul - şi Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit Cartea neliniştirii (O Livro do Desassossego), primul volum din prezenta serie de autor iniţiată în 2009 de Editura Humanitas Fictişn. Scriitorul moare la 30 noiembrie 1935, an în care, pentru criticii literari şi pentru cititori, se naşte "cazul Pessoa".

*
"Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producţia lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză şi în engleză, convinşi fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar şi atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identităţi deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obişnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă şi importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generaţie literară transnaţională, iar ea stabileşte deja o performanţă unică în istoria tuturor literaturilor, puţini bănuiesc existenţa diversităţii din care se alcătuieşte Pessoa însuşi, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăieşte grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire şi absenţă dramatică de identitate, în timp ce ele îşi continuă proliferarea alături de alte teme existenţiale sau filozofice." (Dinu Flămând)

"Era un om care cunoştea diverse limbi şi scria versuri. Îşi câştiga pâinea şi vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor, aşa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toţi ceilalţi. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunţe iminenta apariţie a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obişnuind să treacă neobservat pe Strada Aurarilor înveşmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion şi cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuşi. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viaţa lui era făcută din zile, şi ştim că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinşi că într-o zi, când trecea prin faţa unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. [...] "Daţi-mi ochelarii!» au fost ultimele şi decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să ştie pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau dispreţuieşte ultima voinţă a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenţia lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârşit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au mai dat răgaz şi nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar graţie îndoielilor sale reuşim să ştim ceva mai mult despre ceea ce suntem noi." (José Saramago)

"Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă şi mai tragică a omului din secolul XX, dar şi cea mai lucidă, cea mai necruţătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulţumit de toate, dar care se ia pe sine drept ţintă. Cu adevărul, dar şi cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluţionare din vremea noastră."(Antonio Tabucchi)
Linie

Poezii

1.
Mie mi-e milă de stele.
Strălucesc deja de atâta timp,
De atâta şi-atâta timp...
Mi-e milă de ele.

Să fie vorba oare
De-o oboseală a lucrurilor,
A tuturor lucrurilor
Cum ai simţi-o fie în braţ, fie în picioare?

O oboseală de a fi existând,
De a fi,
Numai chiar de a fi
Ceva trist strălucind, surâzând...

Şi să nu existe oare, în sfârşit,
Pentru lucrurile toate câte există,
Nu moarte, dar cum să spun? Ceva
Ca un sfârşit altfel decât sfârşit,
Sau o altă raţiune supremă, pe un ton
Mai indefinit
Cum ai zice pardon?
10. 12. 1928

2.

În adâncul gândirii mele
Somnul meu e doar un fel de-a cânta,
Un cântec insidios şi lent,
Lipsit de dorinţa de-a cuvânta.

De aş putea, de mi-ar reuşi
Să-l torn în cuvinte cuvântătoare
Cu toţii imediat ar descoperi
Ce ascunde el sub această visare.

Şi cu toţii ar înţelege
Că în străfundul acestei gândiri
Poate exista un fel de cântare
Lentă şi voalată, în locul unei vorbiri.

Şi fiecare în parte, chiar neatent
La viaţa lui, oricât ar tot căuta
Ar fi cel puţin mulţumit
Să audă felul meu de-a cânta.
(17. 03. 1931)


Itinerariu

Orice drum duce în toate părţile.
Orice punct e chiar centrul infinitului.
Iată de ce, indiferent prin ce fel de artă
Plecăm sau rămânem, fie în corpul, fie în spiritul
Nostru, totul e static sau mort. Şi numai iluzia
Are un trecut şi un viitor, prin ea dăinuim.
Nu există drumuri decât prin senzaţie
Şi doar prin lăuntrul nostru noi drumeţim.

Deţinem pentru noi înşine adevărul
De a accepta iluzia drept ceva real
Fără să ne încredem nici în astă realitate.
Iar ca eterni călători, fără ideal,
Fără să ne mai oprim niciodată-nlăuntrul nostru
Vedem că timpul e singurul spaţiu, şi e nimic.
Şi suntem veşnic alţii, şi veşnic singuri;
Noi înşine călătoria, iar drumul e călătorul.

Nu mai contează că adevărul din sufletul
Nostru ar putea fi tot minciună, sau chiar nimic
Ar putea să fie senzaţia, oare această calmă
Certitudine de a nu avea-n noi nimic, şi nimic
Pe afară, să rămână inutila noastră inconsistenţă?
Şi continuă absurda călătorie în lipsa
Raţiunii. Fiindcă singurul adevăr e numai conştiinţa
Iar la rândul ei este tot o iluzie.

Iar dacă în toate există un secret şi ceva adevăr
Fie ca zeii sau destinul cândva să le demonstreze
Pe cealaltă parte-a realităţii,
Sau nicicând să nu arate, dacă nimic nu-i de arătat.
Căci drumul e conţinut în viziunea cea uriaşă
Care din tot sufletul depăşeşte exteriorul
Şi nu sfârşeşte ca lucrurile, nici nu are un timp al lui.

Ştiinţă? Sau conştiinţă? Pulbere pe care drumul o lasă
În urma lui, fiind chiar drumul său, fără să fie drum.
Absurdă e rugăciunea, absurdă e [...] şi jelania.
E aşa de fals şi să te resemnezi [...] şi să ai.
Coexist eu? Cu cine, dacă fiecare e numai singur?
Cine ştie? Poate ştie că vrea să fie?
Şi câţi din aceia încap doar în noi?
A fi sau a nu fi. Raţiunea este a nu te opri.
(11.10. 1919)


[Dar tu, femeie, tu, bărbat, tu, copil]

Dar tu, femeie, tu, bărbat, tu, copil,
Tu, tinere, cu limpezimea ta cea necunoscută
În ce reverii de umbră sau frumuseţe
Ţi-ai încondeiat cu aur şi alarmele, şi speranţa?

Prinţ fantoşă al unor latifundii necunoscute
Trăind nebun printre cele vii care fiinţează,
Nu mai posezi aici nici casa, nici vatra ta,
Tu, cenuşiu senior al unor visuri demult uitate...
Inima ta bătea într-un fel ce nu se asemuieşte
Cu ritmul care transformă în lucruri stelele.
Pentru tine minunate ar fi toate dimineţile
Dacă în ele ţi-ai putea depune toate visările.

Uite aşa, considerând că viaţa e doar o joacă
Tu te-ai purtat urât cu ea, chiar fiind viaţa ta.
Te-ai mâniat pe ea fiindcă nu-ţi dăruise luna
Deşi ea durere aduce, şi teama, şi doar formule.

Drept care-ai plecat ca un cavaler
Din Evul Mediu, care numai în noi există,
În căutarea unor anonimi stră-strămoşi
Care erau cândva stăpânii întregului univers.
(15. 01. 1935)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer