Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XIX)


Dan Recheşan

09.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa neliniştitoare îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi învaţă să scrie, să citească, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon o cunoaşte pe Adnana Kevrosian, fata unui văduv, neguţător de mirodenii. În spiţerie, Filimon îl întîlneşte pe Ianis Saramandru, vînător de zestre. Ianis, atras de înfăţişarea fetei şi mai ales de zestrea ei, se logodeşte cu Adnana, Filimon îşi jură sieşi să îl omoare pe Ianis dacă i-o ia pe Adnana, dar nu strecoară otravă într-o pomadă pregătită pentru Ianis. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener egal în drepturi, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei. O panglică din rochia acesteia de nuntă e luată de vînt şi ajunge la Filimon, care se hotărăşte să încerce să distileze mireasma Adnanei. Încearcă în felurite feluri, dar nu reuşeşte. Izbucneşte ciuma şi tatăl Adnanei moare, Adnana e bolnavă, iar Ianis fuge speriat de boală, Filimon o veghează pe Adnana pînă la moartea ei şi o îngroapă, păstrînd doar o şuviţă din părul ei. Heilung moare şi el de ciumă şi, potrivit dorinţei sale, este incinerat de Filimon. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămân ca moştenire, Filimon pleacă la drum cu o mică parte din bani.

19.

A fost mai greu decît crezuse să părăsească oraşul. O luase spre bariera Vergului, dar fusese oprit de caraule şi-atunci, pe înserat, se întoarse spre drumul mare al Braşovului. Cînd dădu să iasă din Dudeşti, la bariera Tîrgoviştii îi aţinu calea un dorobanţ domnesc înarmat pînă-n dinţi.
- E oprit să ieşi ori să intri, porunca lui vodă pentru oricine, să nu se poarte molima mai departe! răcni el.

Filimon nu se pierdu cu firea şi scoase din pungă un ban de aur:
- Sunt sluga boierului Calomfireanu şi am poruncă grabnică să duc un răvaş la Măldăreşti, unde se află cucoana dumnealui cu pruncii!

Ostaşul întinse vîrful lat al suliţei şi luă moneda cu fereală mormăind:
- Hai, treci iute, să nu te vadă careva!

N-aşteptă să fie poftit de două ori şi întinse pasul, fără să privească peste umăr. Părăsea tîrgul Bucureştilor în grabă, împins de tainica dorinţă să-şi uite durerile şi, dintr-o dată, haloul de mirosuri grele care-l înconjurau de la naştere, păli brusc şi toate miresmele care-i ţineau treze simţirea păreau ofilite şi fără vlagă.

Umblă întîi fără ţintă, bucuros că scăpase din mlaştina miilor de mirosuri emanate de colcăiala omenească, căci în acea vreme, ca şi acum, era mare înghesuială prin mahalale, pe fiecare prăjină de pămînt din tîrg trăind cel puţin zece suflete. Păşea cu spor inspirînd mirosul fad al drumului, aroma simplă a buruienilor cîmpului şi damful turmelor de oi pe lîngă care trecea. Îşi aminti că-n vremurile cînd căuta cu înfrigurare tot felul de plante de leac, auzise că genţiana-pătată, din rădăcina căreia se extrag poţiuni vindecătoare miraculoase creşte numai pe culmile stîncoase, acolo unde nu găseşti ţipenie de om şi unde nu vieţuiesc decît caprele negre şi acvilele şi se îndreptă spre miazănoapte. Mergea mai mult noaptea, ocolind tîrgurile şi satele de parcă ar fi vrut să scape o dată pentru totdeauna de duhorile trupurilor omeneşti. În timpul zilei dormea încovrigat în crînguri, pe sub copaci, acoperindu-se cu o pătură veche în al cărei ţesătură rămase fixat numai mirosul oilor şi al fărburilor cu care fusese vopsită lîna. Răcoarea nopţii îi alina simţurile şi-i abătea gîndurile negre legate de moarte. Ocoli cetatea Tîrgoviştii şi îşi urmă calea spre miazănoapte spre singuraticul pisc al Mohorei, acolo unde creşteau genţianele de munte îndrumat de nasul său miraculos asemenea acului magnetizat al unei busole. Pămîntul părea părăsit şi gol, pădurile încenuşate de brumă, aerul cenuşiu şi mohorît ca plumbul, dar el îşi urma căutarea spre singura lume, fără dureri, fără amintiri şi fără regrete în care existenţa lui putea fi acceptată. Din cînd în cînd, percepea, chiar în cele mai singuratice locuri, emanarea fiinţelor şi a vitelor adormite, a oamenilor asudînd în aşternuturile jegoase, duhoarea viului şi-a putreziciunii spurcînd curăţenia naturii şi-atunci grăbea pasul trecînd peste tot ce trăda prezenţa vreunui adăpost omenesc.

Într-o seară, după ce trecu de Rîmnic, se porni o burniţă îngheţată care-l sili să-şi caute culcuş în scorbura unui fag uriaş. Prinse unda îngrijorătoare a unui damf aspru, de sălbăticiune, dar aprinse cîteva găteje să se încălzească. În lumina pîlpîitoare a focului văzu că-i înconjurat de cinci-şase siluete ameninţătoare înarmate cu bîte, furci şi cuţitoaie. De cînd cu ciuma umblau hoţii prin ţară fără să-i supere nimeni, căci oamenii agiei erau neputincioşi. Cel care părea şeful cetei se apropie rînjind cu o bardă de casap în mîini:
- Ce faci aici, mă, băiete? Ai fugit în lume şi nu ştii încotro s-o apuci? Da-n traistă ce duci, ceva d-ale gurii?

Se întinse şi-i înşfăcă cu rapiditate desaga, scotocind pînă dădu de săculeţul cu rămăşiţele arse ale trupului spiţerului. Vîrî mîna şi scoase un pumn de praf albicios pe care-l gustă strîmbîndu-se, apoi, scîrbit.
- Ce soi de făină-i asta, din ce-i rîşnită?
- Nu e făină, e cenuşă de om. Şi să ştiţi că am ciumă de vă dă mîna să mă jefuiţi! spuse Filimon şi-i privi sfidător văzîndu-i cum se trag înapoi îngroziţi.

Dimineaţa, cînd ajunse pe malurile Olteţului, scoase traista şi deşertă cenuşa în apă. Urmări cum o cuprind undele învîrtejindu-se pentru o clipă şi-o trag la fund, ducînd colbul funerar la vale, spre Dunăre şi mai departe în mare.
- Dumnezeu, de se află unul, în ceruri, să te ierte, meştere Heilung! şopti el şi porni iar la drum.

Nefericirea, morţile Adnanei şi a lui Heilung, ciuma, omorurile şi figura de fiară turbată a lui Pazvantoglu rămaseră în urmă. Era singur şi fără griji, doar el şi nasul său miraculos. Fără să-şi dea seama tînjea să scape din ghemul uriaş de odori în care vieţuise pînă atunci şi căuta să se împace cu mirosul primordial, cel al propriului său trup.

Pe măsură ce înainta, aerul i se păru dintr-o dată mai limpede şi mai curat, iar cînd zări în depărtare brîna versanţilor stîncoşi simţi pentru prima oară că respira fără oprelişti..

Merse toată ziua şi toată noaptea fără să simtă oboseala, iar dimineaţa devreme se pomeni într-o vale cu iarba smălţuită de mii de gălbenele. Zdrobi cîteva flori în palmă şi-şi frecă palmele cu petalele ce exalau o aromă amară înainte de a porni spre culmea întunecată ce-i bara orizontul, spre acel pol al purificării sale care-l atrăgea cum atrage magnetul pilitura de fier. Ocoli o stînă, fără să-l simtă nimeni, nici măcar cîinii, fiindcă nu numai duhoarea oilor îl supăra, ci şi damful de trupuri nespălate ale păstorilor şi începu să urce. Apucă pe o potecă bătătorită de animale, apoi nimeri într-un grohotiş cu bolovani colţuroşi care-i juleau tălpile şi palmele. Îl depăşi şi începu să urce pînă cînd ajunse pe un prag de piatră de sub versantul abrupt. Se opri deasupra golului şi-şi linse o rană de pe braţ, iar gustul propriului său sînge îl învioră. Îşi legă traista de grumaz şi porni iar să se caţere, nepăsător la hăul de sub el, ca unul care ştia fără greş că n-are cale de întoarcere.

Spre amiază puse piciorul pe creastă. Deasupra creştetului său plutea umbra ireală a unui hultan cu aripile larg întinse dar era atît de iluzorie încît nu semăna cu nimic viu.

Datorită miraculoaselor însuşiri ale nasului se îndepărtase tot mai tare de oameni şi ajunse în cel mai pustiu loc din cîte se aflau pe atunci în ţinuturile Valahiei.

Se afla în polul deplinei singurătăţi, la cinci zile depărtare de orice aşezare omenească, în mijlocul unei uriaşe încreţituri de piatră a scoarţei pămînteşti, deasupra norilor şi a mirosurilor coclite, pestilenţiale şi primejdioase. Culmea era acoperită cu muşchi şi tufe uscate de jnepeni, iar în jur, pe o arie de o sută de verste sau chiar mai bine, se întindeau numai stînci, grohotişuri, spinări stîncoase şi alte vîrfuri de piatră. Chiar şi în plină zi ţinutul era atît de neprimitor încît nici cel mai sărman oier nu şi-ar fi mînat oile pe aici, căci n-aveau ce să pască. Însă, mai ales noaptea, la lumina rece a lunii, culmea Mohorei părea, în acea pustietate născocită mai degrabă de diavol decît de puterea divină, o altă lume. Una fără capăt, fără speranţe şi fără năzuinţe, atît de părăsită şi apăsătoare încît nici cetele lui Ioniţă Tunsu sau ale lotrului Pavel din Bălceşti nu se aventurau pe aici preferînd să se coboare sub munte şi să dea piept cu potera. Aerul aproape că nu avea miros, doar în lunile de vară plutea aburul tufelor de ienuperi încinse de soare sau urca din vale fumul vetrelor aprinse de cărbunari. În tot cuprinsul muntelui nu trăia nicio fiinţă omenească, numai jivine cu sînge rece, broaşte, şerpi, gîndaci şi lilieci.

Mîncă ultima turtă uscată pe care o avea în desagi şi se culcă sub muchia unei stînci în formă de cal, înaltă cît statul de om. Dormi două-trei ceasuri, iar cînd mijiră zorii porni să-şi caute un adăpost, fiindcă nu ştia încă cît va dura călătoria sa şi unde se va sfîrşi. Se învîrti în cerc, cu nările larg deschise lăsîndu-şi simţul mirosului, nu privirea, să cutreiere panorama stîncoasă şi pustie. Spre miazănoapte o barieră de nori, lungi şi întunecaţi ascundeau ţara Lotrului, iar spre miazăzi, de unde venise, se buluceau culmile vălurite ale Parîngului, la apus, tăind brădetul ca o lamă de topor, se contura sălbatica strungă a Jiului. Înspre orice punct cardinal ar fi adulmecat, era limpede faptul că se afla la o depărtare mulţumitor de mare de oameni, fiindcă nu simţea niciun miros cunoscut, nici o adiere de primejdie, numai mireasma aspră, liniştitoare a pietrelor fără viaţă. Ajunse, în sfîrşit, la capătul absolut al singurătăţii pe care o căutase şi la care visase din vremea cînd încerca să perceapă lumea prin mirosuri, nu prin cuvinte sau imagini. Stătu, acolo, în picioare, în vîrful golaş, nevenindu-i să creadă, asemenea unui naufragiat care ajunge la ţărmul salvator al unei insule necunoscute, bucurîndu-se din toată fiinţa sa că-şi atinsese ţinta.. Se-nveseli şi strigă spre văzduhul cu luciri de oţel: "Fără oameni, fără mirosuri rele în jur, numai eu şi cu mine!"

Îşi petrecu zilele următoare căutîndu-şi un sălaş, căci îşi dădu seama că vînturile, ploile şi frigul nopţii l-ar fi abătut de la ţelul său: să trăiască singur, căutînd să se împace cu trupul său. Alungă din minte orice temere şi căută în primul rînd un izvor căci nu mai băuse strop de apă de două zile. Îşi ascuţi simţurile, scotoci printre bolovani dar tot nasul îl conduse spre odoarea răcoroasă. La picioarele unui stei, printr-o crăpătură îngustă a rocii se prelingea un firicel limpede şi incolor. Bău cu poftă apa cu gust de piatră şi căută mai departe, îmboldit de junghiurile din stomac. Găsi şi hrană: muşchi şi licheni uscaţi, fără gust şi aproape fără miros. Pentru altul ar fi fost ceva de nedigerat, dar trupul său închis sub pielea lucioasă şi dură era învăţat să se mulţumească cu puţin. Nu era mofturos, întotdeauna mîncase orice şi îşi refuzase plăcerea altei hrane în afara turtelor de grîu sau a mămăligii reci, încît îi era totuna ce mănîncă. Mestecă îndelung încercînd să extragă din materia inodoră şi fibroasă tot ce era folositor. Seara îi aduse izbînda acelei zile căci dădu de un coridor abrupt, săpat de torente în carnea muntelui. Coborî în viroagă şi, după vreo cîţiva paşi, se trezi dinaintea unei văgăuni strîmte şi întunecate. Inspiră îndelung aerul care mirosea a ţărînă uscată, a rădăcini de iarbă şi a scîrnă de lilieci şi se strecură înăuntru. Nu era loc să înainteze decît aplecat sau pe brînci, dar în curînd atinse fundul grotei. Nu era mai lungă de zece stînjeni şi lată de patru, dar spaţiul era uscat şi apărat de vînt. Goni liliecii, curăţă podeaua de piatră măturînd-o cu o creangă uscată, alungînd în acest fel orice odoare neplăcută şi se ghemui în întunericul profund între pereţii reci şi fără viaţă. Aşternu un maldăr de muşchi pe jos şi se tolăni cu mîinile sub ceafă în acest culcuş improvizat. În copilărie fusese obişnuit să doarmă în culcuşuri şi mai mizere, cîteodată dormise pe pămîntul gol, fără nici o zdreanţă cu care să se acopere. Era mulţumit de deplina singurătate, scăldat în propriul său miros, greu de decelat şi de descris şi adormi strîns în pîntecul dur al muntelui, apărat de rele ca-n braţele mamei sale, de care nu-şi amintea nimic, nici măcar umbra celui mai slab şi mai neînsemnat miros.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XIX) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVIII) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVI) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXV)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer