Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Legile Hazardului

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scurt istoric sau căderea cu încetinitorul (frame by frame)


Ilinca Bernea

28.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mi-a zis că e din Troia.
Troia nu mai există de câteva zeci de veacuri.
Dar el a insistat că spune adevărul.
Au trebuit să treacă anotimpurile, să cadă punţile, să curgă apele
să mă lovesc cu furie de predicatele nominale
şi de complementele de mod
să-mi străpungă pieptul toate golurile
să-şi dea duhul în pielea mea toate cerurile
să forţez din greu porţile realităţii
ca să pricep
că Troia e singurul loc unde putem fi împreună
***
O parte din mine observă, înaintează prin timpul rămas, ca un animal de povară.

Mă uit la mâna cu inel turcoaz, o mişc, nu e a mea.
Îmi răsucesc degetele, nu sunt ale mele
Aerul se strecoară printre ele cu îndârjire, ironic
Îmi privesc palmele ca pe nişte fotografii cu necunoscuţi dintr-un album de familie
îmi ating coapsele, nu sunt ale mele
îmi stăbat de la un capăt la altul teritoriul
nici tălpile nu mai sunt ale mele, nici foşnetul vântului printre crengi
nu le mai cunosc
lumea a dispărut
fiecare lucru în parte e în altă viaţă

nu mai e nimic
doar Troia.

Ea a rămas neatinsă.
***
Aş putea să spun, aşa cum spun femeile: i-am dat lumina din pupile şi el, în schimb, mi-a dat brânci în întuneric
dar ar fi o minciună
Aş putea să spun, ca bărbaţii: înălţimea valului pe care îl înfrunţi, poezia înecului cântăresc mai mult
dar ar fi o prostie
Aş putea să spun ca înţelepţii: e o nebunie să crezi că poţi salva ceva
n-ar însemna nimic
Aş putea să spun ca un cinic: tot ce iubim sfârşeşte în supa unui Zeu la cină
şi ce dacă?
Sau ca orbii: toate drumurile duc spre oceanul în care se pierd toate urmele
preabine
***
Zarurile au căzut într-un jgheab de la capătul zilei, de unde s-au rostogolit pe caldarâmul scăldat de ploaie, de acolo au ajuns în rău, le-a înghiţit un peşte mic cât un dop de plută, peştele a sfârşit în burta unui şoarec alb şi de-acolo au alunecat, ca prin farmec, în visul celei mai sărmane femei din Troia

care umblă noaptea şi ajunge, nu se ştie cum,

de fiecare dată

în sinea mea
***
E cu atât mai metafizic cu cât se întâmplă mai adânc în corp şi cu atât mai superficial cu cât e mai eteric
O ştiau toţi, până şi ultimul soldat aheu condus la moarte cu cântece dionisiace

Adevărul e că am ştiut de la bun început ce va fi

Fiecare răsărit şi fiecare amurg pe care mi le-ai încrustat în carne
i le-am smuls soartei aşa cum îi smulgi unui monstru ce are mai de preţ
***
Se spune că speranţa e ceea ce îţi aduce împăcare.
Nu.
Speranţa e năvodul în care te zbaţi. Ca şi dorinţa.
Te ţine în lanţuri în mijlocul celei mai ademenitoare grădini.
Îţi bate în cuie albastrul cerului.
E starea de înec, zbaterea, presiunea valului care-ţi înfundă urechile şi-ţi astupă ochii.
Vijelia care-ţi răstoarnă imaginea din fereastră peste sofaua din sufragerie.

Din momentul în care nu mai speri se face linişte.
***
Nu am mai spus-o nimănui
şi nu am făcut-o ca să-ţi cer să mă iei în stăpânire
sau ca să capăt găzduire în febra şi melancolia ta

Dacă vreodată îmi vei cere să-mi tai mâna cu care scriu, mi-o tai
şi dacă vei voi să-ţi dau toate oraşele şi câmpiile mele, toate ploile şi toate zilele însorite,
ţi le dau

Ţi-am spus-o ca să ştii că mă consider responsabilă
de fiecare palmă încasată de copilul din tine
de fiecare nod în gât al cuceritorului
de fiecare cicatrice de pe genunchii tăi invincibili
***
"M-a întrebat de ce. Şi atunci am ştiut că doarme".
***
Dacă nu reuşim să plecăm de aici, dacă nu îl pot căra, aşa adormit, ceva mai sus, ceva mai departe, ceva mai în larg
tot ce va urma va fi o simplă învârtire în cerc
aceeaşi celulă, aceleaşi privelişti, aceeaşi pândă chinuitoare, acelaşi extaz plătit apoi cu vârf şi îndesat
***
în fiecare seară de vară chiotele copiilor de pe maidan se amestecă şi se confundă cu şoaptele tuaregilor, cu strigătele samurailor, cu rugăciunile călugărilor, cu ţipătul păsărilor din junglă, cu mugetul dinozaurilor
cu scâncetele celor din camerele de tortură
înviem în acele momente care ne destramă chipurile
când devenim una cu tot ce s-a stins deja
***
Să mor de mâna ta e cea mai bună moarte. Sigur că speram să apeşi mai tare pe carotidă atunci, în acele momente, când se putea.
Ar fi fost mai simplu. Dar e bine şi aşa. Oricum nu doare nimic... De obicei sunt stările acelea dintre somn şi trezie. Dar acum nimic. Nu mi-e dor, nu mi-e milă. Nici un hău nu se surpă în miezul memoriei. Au rămas toate la locul lor, încremenite, ca într-un muzeu.
Doar ciulinii Împărăţiei sângerează când şi când, adunând ciorile.
Dar e bine şi aşa. Crede-mă, e bine şi aşa. E moartea pe care o merit.
Am vrut dorinţa lui Paris şi lacrimile lui Ahile. Surâsul sceptic al lui Agamemnon. Am vrut un bărbat dur, necruţător, care te seduce înainte de a te ucide. Te ia prizonieră o vreme.
Atunci, în captivitate, se întâmplă totul.
Atunci se amestecă furia, cu dulceaţa zorilor, cu parfumul florilor muribunde, cu durerea, cu liniştea şi cu laptele care îşi sapă albia.
Atunci încep chinuirile naşterii unei vietăţi nedrept de frumoase care poartă un nume blestemat.
Toţi cei care îl rostesc sfârşesc tragic se ştie.
***
Îmi spui mai întâi: m-am născut în Troia.
După care îmi spui:
- Troia nu există.
Şi numai tu eşti vinovată de toate ninsorile care cad în gol
neştiute
peste coastele uscate de arşiţă ale Egeei
doar tu eşti vinovată de fornăitul cailor fantomă care răzbeşte prin ceaţa dimineţilor
de vocile negustorilor Orientului care se izbesc de ţărm
doar tu eşti de vină
de moartea lui Ahile
doar tu cu fanteziile tale ai reuşit să strici bunătate de ordine
în acest destin şi-aşa întors pe dos de mofturile prea multor Parce
doar tu puteai fi atât de proastă încât să iroseşti şi suferinţa şi plăcerea
pe fleacuri metafizice
să cedezi ispitei de-a-le da nume proprii
***
O vreme a fost bine, da. Cât eram prizonieră. Atunci le-am urzit pe toate.

Mâna aceasta care scrie nu e a mea.
Corpul se mişcă încă între lumi, ca o barcă împinsă de vânt nu se ştie încotro.

N-am să-ţi mai târăsc frumuseţea prin locuri îndepărtate şi stranii, n-am să mai pomenesc de ea nimic.
Voi lăsa apele Egeei să-mi spele chipul şi braţele până nu va mai rămâne din ele decât un pumn de sare.
Mă voi retrage în visul celui mai sărmane femei.

Şi acolo, eliberată de orice speranţă,
Am să dau foc Troiei care nu există.

(Din volumul De exemplu Troia)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ziua de mâine (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ce e iadul (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro O femeie (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oglinzile (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Traumă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poezia săptămânii
Sageata Nichita Stănescu
Sageata Discursuri
Sageata Translatio
Sageata Pictografii
Sageata Epistole indiscrete
Sageata Crime perfecte (în La minor)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer