Orchestra „Unisono” - o surpriză plăcută

Auzisem ceva despre o asociaţie culturală girată de o persoană plină de entuziasm (şi posibilităţi materiale), pe nume Sylvia Schlie-Petre, care organiza pe timpul verii concerte camerale de muzică clasică undeva în apropierea Bucureştiului, la Izvorani, într-o grădină elegantă... Suna foarte "interbelic" totul. Pe atunci, lumea bună avea timp să petreacă ore de după-amiază pentru a asculta muzică de cameră. Dacă ne gândim doar la seratele muzicale ale Marucăi Cantacuzino, putem afirma că obiceiul are un trecut impresionant la noi. Această iniţiativă contemporană a asociaţiei "Unisono" privind concertele de muzică de cameră în aer liber a luat amploare, din 2001 până în prezent ajungându-se la 24 de concerte, în care au cântat peste 350 de tineri.

Aceeaşi Sylvia Schlie-Petre, care "crede enorm în puterea muzicii bune asupra comportamentului uman", a întemeiat de curând Orchestra europeană "Unisono". Primul concert al acesteia a avut loc duminică la Ateneul Român şi l-a avut la pupitru pe Horia Andreescu, care a acceptat această provocare - de a lucra în sistem profesionist cu o orchestră de tineri - în dorinţa de a vedea apărând şi în România acest fenomen atât de răspândit în Europa, conceptului de orchestră de tineri raliindu-i-se în ultimele decenii dirijori de elită ai lumii.

Un program prin excelenţă popular - astfel a gândit Horia Andreescu acest concert inaugural al Orchestrei "Unisono". Încă de la primele semnale ale alămurilor din uvertura la Forţa destinului de Verdi am avut certitudinea că ne aflăm în faţa unei formaţii de elită. Compusă din 60 de instrumentişti între 20 şi 35 de ani, Orchestra "Unisono" a evoluat în acest concert de debut într-o manieră căreia aproape că nu i-am putut găsi puncte slabe. Toate acestea demonstrează un fapt şi anume acela că atunci când sunt stimulaţi material, tinerii noştri instrumentişti (şi mai ales cei de orchestră) pot demonstra că au un potenţial tehnic şi expresiv remarcabil.

Aşadar, după introducerea de efect datorată spectaculoasei uverturi verdiene, am avut ocazia să ascultăm un tânăr tenor, Răzvan Săraru, în vârstă de de 21 de ani, student la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti cu trei arii arhicunoscute: "Pourquoi me reveiller" din Werther de Massenet, "Una furtiva lagrima" din Elixirul dragostei de Donizetti şi "La donna e mobile" din Rigoletto de Verdi. O voce promiţătoare, Răzvan Săraru ar trebui poate să evite pentru o perioadă titluri atât de cunoscute, care impun inerente comparaţii cu modele internaţionale. Nu la fel se pune problema în cazul violoncelistului Răzvan Suma, în vârstă de 27 de ani, absolvent al aceleiaşi universităţi bucureştene şi al Longi Music School of Boston, un instrumentist format, dominându-şi instrumentul cu o alură suverană. O tehnică briliantă, o căldură a sunetului extrem de potrivită pentru Ceaikovski (Pezzo capriccioso pentru violoncel şi orchestră) şi o uşurinţă a exprimării prin muzică pe care o au doar cei aleşi ar descrie arta lui Răzvan Suma la acest moment al carierei sale.

Surpriza pentru publicul bucureştean a reprezentat-o însă violonista Rusanda Panfili născută în Republica Moldova, studentă a Universităţii de Muzică din Viena, care la vârsta de numai 15 ani abordează cu succes un opus de dificultatea rapsodiei Tzigane de Ravel. Temperament pasional, cu o tehnică incredibilă pentru vârsta ei, Rusanda Panfili beneficiază şi de o vioară de marcă (probabil oferită de un sponsor, aşa cum se obişnuieşte în lumea bună a muzicii), care o ajută să se exprime artistic la o cotă a performanţei extrem de înaltă. Alternând modalităţi de emisie extrem de atent personalizate, evoluând cu repeziciune de la maniera de cânt a lăutarilor ţigani la atitudinea solistului de pe podiumul de concert, Rusanda Panfili a entuziasmat publicul care a umplut sala Ateneului, oferind şi un bis din aceeaşi arie stilistică.

În programul simfonic al serii au fost incluse numai lucrări extrem de cunoscute, după uvertura la Forţa destinului de Verdi, publicul avînd ocazia de a asculta poemul simfonic Vltava de Smetana, Suita I din opera Carmen de Bizet şi Dansurile polovţiene din Cneazul Igor de Borodin. Deşi se poate afirma că astfel de lucrări au oricum succesul asigurat, versiunile oferite de Orchestra "Unisono" sub bagheta lui Horia Andreescu sunt absolut competitive pentru un disc live (pe care, de altfel îl sugerez promotoarei acestei seri, Sylvia Schlie Petre şi colaboratorilor ei de la MTS Leasing GmbH). Cu eficienţa-i binecunoscută în a găsi calea de comunicare cu orchestra, Horia Andreescu a reuşit şi de această dată ca printr-un aparat gestual divers şi care nu forţează spectaculosul cu orice preţ să obţină culori şi nuanţe rafinate, răspunsuri rapide şi o dinamică plină de viaţă. Iar entuziasmul şi vitalitatea orchestrei cu siguranţă ţin şi de tinereţe, nu numai de stimulentul material, dar şi de modul în care au fost conduşi.

Oricum, de aici şi până la atingerea mobilului promotorilor acestei idei, acela de a-i determina pe tinerii muzicieni români de valoare să nu mai părăsească ţara pentru a-şi construi o carieră, calea este lungă. Însă acesta poate fi un început.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.