Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Roma (II)


Sanda Golopenţia

17.07.2017
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În locul preotului citeşte acum o femeie. Ca şi acum câteva seri la Madonna in Via Lata. "Chiedete quel che volete e vi sarà dato." Ce anume?

Vulnerabilitatea sporită. Infantilismul manifestării - te exprimi comic într-o italiană care se strâmbă. Îndoiala. Faţă de această stare, până şi conflictele care te-au împins la plecare pălesc temporar. Te întrebi. Oare pretenţiile mele nu au fost copilăreşti?

Parc Villa Celimontana.

De făcut un jurnal al stărilor de spirit. Schema interioară a emigrării.

Luni la prânz - azi e joi - ni s-a comunicat că trebuie să părăsim pensiunea Dina. Ni se vor da de la Fundaţie o sută optzeci de mii de lire cu care urmează să ne găsim o casă unde să ne mutăm de a doua zi. Banii trebuie să ne ajungă la amândoi şi pentru masă. Ne-am dus la Fundaţia Tolstoi. Primire sec oficială din partea lui D., amabilă, dar politicos indiferentă la H. Nişte ochi buni şi participare reală la mirarea neputincioasă cu care reacţionam în raport cu brusca modificare a decorului existenţei noastre de zi cu zi la Roma au apărut totuşi: doamna Lombardi. O Romanov, se spune. Directoare a Fundaţiei, la Roma. A trimis, din proprie iniţiativă, o scrisoare la Geneva cerând să ni se prelungească şederea la pensiune. A telefonat consulului W. interesându-se cu privire la motivele întârzierii răspunsului în cazul nostru. W. şi-a rezervat o oră şi jumătate pentru parcurgerea dosarului şi a opinat că se fac verificări suplimentare ale călătoriilor noastre anterioare în America.

La prânz, înainte de a merge la Fundaţia Tolstoi, vorbeam la masă despre faptul că, de a doua zi, suntem practic pe drumuri. Un vecin de masă, Alexandru G. s-a mutat lângă C. şi, cu voce coborâtă, i-a făcut o propunere. Trebuie să dea dovadă de tact. El, Alexandru G., a găsit pe stradă, cu câteva zile înainte, un paşaport american. Are înăuntru şi un carnet de conducere. Semn că norocul îi zâmbeşte. Nevasta lui, emigrată în SUA acum un an, a găsit, acolo, nişte acte. Le-a dus posesorului, care i-a oferit pe loc o slujbă. Revenind, Alexandru G. i-ar da lui C. paşaportul găsit. C. l-ar duce la Ambasada SUA. Ar spune că 1-a găsit în ziua respectivă. Ar insista să-1 dea cuiva de la oficiul de imigrare probându-şi astfel cinstea. Nu s-a gândit să folosească paşaportul. C. ascultă cu blândeţe. O parţială năruire.

În termenii lui Alexandru G., ceea ce trebuie să încercăm să probăm este deci faptul că nu suntem falsificatori sau traficanţi de acte.

Discuţiile de la masă au în ele ceva din aroma discuţiilor de la serviciile de cadre.
B., contabil. Problema noastră seamănă cu cea a familiei D. Soţul a mai fost în SUA de două ori. De ce nu a rămas atunci în America? Aşa se pare că a întrebat-o consulul din Roma pe soţia lui, asigurând-o că nu le va veni OK-ul şi că vor fi expulzaţi. OK-ul le-a venit după două zile.

De făcut cândva înregistrări pe bandă cu povestiri despre emigraţii români, armeni, ruşi care au trecut prin pensiunea Dina în ultimii şaisprezece ani. Cu Simona Mariani, cu soţul ei şi mai cu seamă cu signora Catia.

Un inginer. Refuzat de SUA. Divorţat. Soţia în SUA, recăsătorită. Emigrează cu un paşaport pe care sunt trecuţi doi copii. La Roma soseşte fără copii. Se pare că soacra nu vrea să-i dea decât după ce copiii termină şcoala. Figură de moldovean. Dat afară din pensiune după o lună, acum trei zile. I s-au dat o sută optzeci de mii de lire. A găsit locuinţă la nişte români care plecau în Austria şi i-au lăsat apartamentul contra a şaptezeci şi cinci de mii de lire. I s-a oferit să spele vasele la Dina contra a o sută şaizeci de mii de lire. Ieri a început să lucreze. Aşteaptă plecarea în Canada.

Aseară, C.: "sunt năucit". Şi, mai târziu, când s-a avântat într-un puhoi inimaginabil de maşini: "Poate ne calcă".

Pe feţele emigranţilor din jur o umilinţă nouă. Alta decât cea din România.
Un om - de prin părţile Covasnei? - cam cinzeci-şaizeci de ani. Merge la bătrâna. Bătrâna e mama lui. A mai fost la ea acum doi ani. A venit în ţară şi a depus actele. Vrea să se poată întoarce liniştit în România. Să moară acasă. Pe faţă nu i se citea umilinţă. Mergând într-o seară în spatele lui l-am văzut căutând în coşurile de gunoi. Sticle. Sticle de apă minerală şi de bere. O sută până la două sute de lire de sticlă. Le duce la o alimentară. Dar nu mai mult de trei-patru dintr-odată. Altfel nu-i dau bani, ci mărfuri. Aşa îşi asigură ţigările.

Într-o zi, acum două săptămâni, Catia a găsit WC-ul plin de apă. Nu cursese apa decât acolo şi oamenii se spălaseră la chiuvetă cu săpun, stropind. Striga: "Bine au făcut comuniştii că v-au dat afară! Murdari şi prost crescuţi!" La zece minute după aceea s-a îmblânzit. Mai târziu a început chiar să cânte.

Ea e cea care se războieşte pentru emigranţi cu patronul. Bătrânul - optzeci şi cinci de ani - a venit împreună cu cei doi copii (Mariani şi sora lui, cărora li s-a alăturat apoi nevasta lui Mariani) de la ţară la Roma acum treizeci şi şase de ani. Aveau cu toţii o boccea. Au cumpărat trei camere. Una în care dormeau cei patru şi Catia. Două pe care le închiriau. Treptat s-au extins. Acum pot găzdui aproximativ şaizeci de oameni. Fundaţia îi plăteşte patronului zece mii de lire pe zi per familie de emigranţi. Catia încasează trei sute de lire din ei. Bătrânul e extrem de zgârcit. Ea îi aduce aminte de timpurile în care mâncau toţi patru pâine şi ceapă.

Catia are doi fraţi preoţi. Tatăl şi mama i-au murit. De curând i s-a prăpădit şi o bunică, în vârstă de 106 ani. A rămas moştenire o casă. Fraţii renunţă la moştenire în favoarea ei. Comuna din care sunt vrea să cumpere casa. Îi dau douăzeci de milioane de lire. Cu încă douăzeci şi cinci de milioane economii, Catia vrea să-şi cumpere un apartament cu trei camere, loggie, baie, bucătărie. "La bătrâneţe vrea să stea într-o casă bună". Acum locuieşte cu fiul într-un palazzo vechi pe lângă Basilica di San Clemente. Patru camere. Plătea chirie treizeci de mii de lire în baza unui contract străvechi. A mers la primărie şi i-au spus că trebuie să plătească doar şapte mii. A decis că ea e om cumsecade, e "brava" şi le plăteşte cincisprezece mii. Băiatul - carabiniere - se va însura însă. Iar chiria se va scumpi - în toamnă va urca la douăzeci de mii. Aşa că trebuie cumpărată o casă din care va închiria eventual o cameră. E prietenă cu o familie iugoslavă.

Acum o săptămână, în acelaşi parc unde stau acum. Un tată cu două fetiţe. Italieni. Fetiţele se jucau de-a v-aţi ascunselea. Cea care trebuia să caute sărea prin parc într-un picior parcă ar fi mers la cules flori. Cea care trebuia să se ascundă stătea unde o ascunsese tatăl, fără să profite de prilejurile în care putea să bată. Tatăl se zbătea între cele două.

Text din volumul Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia, Editura Spandugino, 2017 (preluat din Sanda Golopenţia, Mitul pagubei, Providence, Hiat, 1986, pp. 60-72.)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer