Rufe la uscat

Cândva către mijlocul anilor 1970, poate începutul anilor 1980. Calea Dorobanţilor. O zi obişnuită de vacanţă de vară, dimineaţa.

Trec pe lângă o casă veche, fără etaj. Are geamuri mari de lemn sculptat, cu perdele albe de bumbac, frumoase. Când ajung în dreptul gardului, văd printre barele de fier forjat siluetele a două fete care atârnă rufe la uscat pe nişte sfori întinse între doi copaci. Din spate, cele două par să semene, s-ar putea să fie chiar surori. Sunt cam de vârsta mea, dar nu cred că le-am mai văzut. Oricum, din spate nu le recunosc.

Ridicându-se uşor pe vârfuri, ca să ajungă să prindă rufele cu cârligele, una dintre fete îşi ridică fără să vrea rochia subţire de vară cu buline. Din spate, o văd cum îşi descoperă tot mai mult picioarele lungi şi bronzate. Mai am puţin până să ajung la casa următoare. Fata a ajuns acum cu cârligul la sfoară, iar rochia îi trece puţin de fundul gol, pe care-l privesc surprins. Ajung în dreptul casei următoare. Imaginea îmi dispare de pe retină, dar îmi rămâne în minte.

Am trecut de atunci de nenumărate ori prin dreptul acelei case. M-am tot uitat după tânăra fată. N-am mai văzut-o niciodată, nici în curte, nici la vreo fereastră.

E drept că nu după mult timp, casa a fost părăsită. Perdelele au dispărut de la ferestre, curtea a fost năpădită de bălării. Apoi casa a fost demolată. N-a mai rămas nimic din ea. Locul e acum înconjurat de un gard de tablă, dizgraţios, cu afişe murdare lipite pe el. În spatele gardului e un teren viran, unde unii mai aruncă din când în când gunoaie.

Eu însă, de fiecare dată când trec pe acolo, văd o căsuţă cochetă, cu o curte plină de verdeaţă, în care o tânără într-o rochie scurtă de vară se înalţă pe vârfuri, delicat, ca să prindă pe o frânghie nişte rufe proaspăt spălate.

(Bucureşti, iulie 2017 - prima versiune 2005)