Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Uniunea Sovietică: drumul spre Berlin (II)


Francisc Nopcea

14.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Situaţia internaţională s-a schimbat brusc în ajunul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov. Stalin a realizat că Armata Roşie nu putea ţine piept unei invazii germane, iar Hitler dorea asigurarea graniţelor de est, considerând că puterile occidentale sunt slabe. O ofensivă rapidă către vest ar duce la prăbuşirea inamicilor nazismului, statele democraţiei liberale. Pactul nu a reprezentat doar o alianţă între doi inamici ideologici, ci şi o împărţire a Europei în zone de influenţă, între Germania nazistă şi Rusia sovietică.


Conform pactului, Germania primea Lituania şi regiunea Danzig, iar Uniunea Sovietică primea Finlanda, Estonia şi Letonia. Polonia urma să fie împărţită în trei regiuni administrative: Regiunea "Warthland", la graniţa cu Germania, intrând în componenţa celui de-al Treiela Reich, Regiunea de Est în care trebuia deportată populaţia non-germană, aceasta intrând în componenţa Uniunii Sovietice şi Regiunea Centrală care trebuia să devină "Guvernul General", un stat polonez aflat sub protectoratul Berlinului.

Primul articol al pactului interzicea celor două părţi să comită acte de agresiune, una împotriva celeilalte. Articolul 2 nu permitea acordarea de sprijin ţărilor cu care Uniunea Sovietică sau Germania nazistă se aflau în război. Articolul 3 stipula colaborarea strânsă între Berlin şi Moscova. Articolul 4 interzicea părţilor semnatare să formeze alianţe de coaliţie cu alte mari puteri, îndreptate împotriva Uniunii Sovietice sau Germaniei naziste.

Articolul 5 angaja cele două ţări ca în cazul unor dispute sau neînţelegeri, problemele să fie rezolvate prin diplomaţie sau arbitraj. Articolul 6 concluziona că pactul este valabil pe o durată de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii pe încă 5 ani. Articolul 7 prevedea ca ratificarea tratatului să fie făcută în cel mai scurt timp, ceremonia diplomatică desfăşurându-se la Berlin.
Pactul Ribbentrop-Molotov a conţinut şi prevederi secrete. Dovezile istorice arată, insă, că puterile occidentale cunoşteau conţinutul documentului prin intermediul canalelor diplomatice informale şi prin spionaj. În mod surprinzător, iniţiativa diplomatică în acest caz i-a aparţint lui Stalin. Articolul 1 al "Protocolului Adiţional Secret" descria posibilitatea invadării Finlandei, Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. În cazul punerii în plan a operaţiunii, graniţa de nord a Lituaniei trebuia să devină frontiera dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică.

Calculele strategice ale lui Stalin erau precise. Prin acordurile cu Germania, Uniunea Sovietică evita un inamic pe care nu-l putea înfrânge la acel moment. Dacă Hitler învingea în Vest, atunci bolşevicii se puteau extinde în Europa Răsăriteană. Între timp, sovieticii câştigau timp pentru înarmare şi modernizare. Vastele resurse naturale şi populaţia numeroasă reprezentau indicii clare că adevăratul potenţial al Rusiei sovietice nu fusese atins. Dacă naziştii ar sfârşi prost, atunci Stalin ar putea deveni eroul Europei, învingându-l decisiv pe Hitler.

Pactul Ribbentrop-Molotov a arătat că cele două sistemele totalitare aveau mai multe aspecte în comun decât s-a crezut. Pe termen scurt, interesele lor geopolitice au devenit convergente. Din punct de vedere ideologic, diferenţele nu erau atât de mari. Democraţiile parlamentare reprezentau un inamic comun. Nazismul era, de fapt, o formă de socialism ultra-naţionalist. Doctrina sovietică era conformă cu socialismul internaţional. Totuşi, politica externă a Moscovei a fost mai mult rezultatul unei analize realiste, fiind puţin influenţată de ideologie.
"Gestapo-ul" era serviciul secret al naziştilor, însărcinat cu distrugerea "inamicilor volkului". "NKVD-ul" era echivalentul sovietic al instituţiei de exterminare germană. Cele două servicii au colaborat doi ani. Liderii celor două servicii au vizitat Germania şi Rusia pentru a studia modul în care se construiesc lagărele de concentrare. Au fost împărtăşite metodele de tortură alături de planurile de deportare a unui număr mare de oameni. În prezent, acest fapt este negat de către Kremlin, în ciuda nenumăratelor mărturii şi dovezi scrise.

Colaborarea dintre Gestapo şi NKVD s-a tradus şi prin trimiterea de liste cu numele "duşmanilor poporului": dizidenţii politici care fugiseră din Uniunea Sovietică în Germania. Ruşii au procedat la fel în cazul dizidenţilor germani. Zeci de mii de evrei fugiseră din Germania în Rusia, sperând că statul socialist îi va proteja. După semnarea alianţei cu naziştii, Stalin a hotărât expulzarea evreilor înapoi în Germania, ştiind că urmează să fie exterminaţi. Se presupune că proiectanţii holocaustului s-au inspirat din lagărele pe care le văzuseră în Rusia.

Hitler a declanşat invazia Poloniei, fiind sigur că puterile occidentale nu vor reacţiona. Armata poloneză nu a primit sprijinul aliaţilor, încercând să reziste singură împotriva armatei germane. După două săptămâni, ministrul de externe sovietic, Vyacheslav Molotov, a declarat că statul polonez a încetat să existe. Astfel, Moscova era obligată să-şi respecte angajamentele din Pactul Ribbentrop-Molotov. 800.000 de soldaţi ai armatei roşii au invadat Polonia dinspre est, spulberând garnizoana poloneză de 20.000 de soldaţi.

Încă de dinainte de declanşarea războiului, guvernul polonez era conştient de semnarea tratatului de non-agresiune dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Ei îşi pierduseră speranţele că Moscova i-ar putea sprijini, dacă Hitler ar invada Polonia. Pe de altă parte, politicienii polonezi nu se aşteptau să fie atacaţi de către Uniunea Sovietică. Existenţa "Protocolului adiţional secret" a rămas necunoscută opiniei publice până la Căderea Zidului Berlinului.

În urma împărţirii Poloniei, 60% din teritoriul ţării a revenit Uniunii Sovietice. 13 milioane de polonezi trăiau sub regimul stalinist. La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Tribunalul de la Nuremberg a stabilit că responsabilii pentru declanşarea conflictului sunt: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militaristă. Din punct de vedere juridic, acest lucru este corect. Din punct de vedere moral, Uniunea Sovietică a participat în mod activ la declanşarea războiului.

La masacrul din pădurile de lângă Katyn, Uniunea Sovietică a efectuat prima execuţie în masă a unor prizonieri din cel de al Doilea Război Mondial. Guvernul polonez din exil, aflat la Londra, a protestat împotriva acestor crime. Moscova nu a recunoscut că este responsabilă de execuţie, dând vina pe Germania nazistă. Dovezile istorice au scos la iveală că naziştii predaseră prizonierii sovieticelor. Cadavrele descoperite în gropile comune au fost împuşcate în ceafă, o metodă sovietică, cu gloanţe de calibrul specific pistoalelor ruseşti.

Germania nazistă a descoperit cadavrele a peste 20.000 de ofiţeri polonezi, acuzând Moscova de crimele comise. Stalin a susţinut că polonezii fuseseră masacraţi de nazişti, după declanşarea atacului Wehrmachtului asupra ruşilor. Dovezile au arătat că victimele fuseseră ucise cu cel puţin un an în urmă, atunci când regiunea se afla sub stăpânire sovietică. Guvernul polonez din exil a cerut efectuarea unei investigaţii de către Crucea Roşie. Stalin a refuzat propunerea, rupând orice relaţii diplomatice cu politicienii polonezi din exil.

În anii \'50, o comisie americană a stabilit că ruşii au fost responsabili pentru Masacrul de la Katyn. Abia după prăbuşirea comunismului, acest lucru a fost recunoscut. Pădurea de la Katyn a devenit un monument natural, preşedintele Fedaţiei Ruse, Vladimir Putin, acceptând să viziteze locaţia, alături de premierul Poloniei, Donald Tusk. După trei zile, avionul care îl purta pe Lech Kaczynski, preşedintele Poloniei, către locul comemorării, s-a prăbuşit lângă Smolensk. Mai mulţi politicieni polonezi importanţi şi-au pierdut viaţa.

Crimele lui Stalin din perioada interbelică, îndreptate asupra propriilor cetăţeni, i-a făcut pe mulţi ucraineni să fie entuziasmaţi de invadarea Uniunii Sovietice de către nazişti. Liderii naţionalişti ucraineni sperau în ajutorul lui Hitler pentru construirea unui stat independent. Deşi naziştii au arestat conducătorii mişcărilor de rezistenţă, foarte mulţi ucraineni au luptat alături de Germania nazistă, considerându-i pe germani răul mai mic. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a înrolat mai mulţi etnici ucraineni, în jurul a 4,5 milioane de oameni.

Din momentul în care oprirea ofensivei germane era o certitudine, ucrainenii s-au organizat în grupuri foarte diferite. O parte au luptat alături de partizanii comunişti. Alţii s-au oferit voluntari pentru a lupta alături de germani, formând "Legiunea Ucrainenilor Naţionalişti". Cei care au refuzat să se alieze cu una din tabere, au format "Armata Ucraineană Insurgentă" care lupta pentru independenţa Ucrainei. Haosul produs de război a favorizat crimele din spatele frontului, mulţi ucraineni practicând tactici de gherliă împotriva polonezilor din zona Galiţiei.

Mai multe informaşii şi fotografii aici: http://ro.historylapse.org/uniunea-sovietica-drumul-spre-berlin
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer