Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vive la France!


Augustin Ioan

11.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Influenţa discursului arhitectural dominant al epocii - întâi neoclasicismul, apoi romantismul şi eclectismul de şcoală franceză, a ajuns şi în provinciile româneşti la finele secolului al XVIII-lea şi, masiv, după jumătatea secolului al XIX-lea. Mai întâi Regulamentele Organice, impuse la noi de învingătorul rus - deja "clasicizat" cu forţa de Petru cel Mare - sunt cele care, ca proiect modernizator, vor propune primele elemente de "urbanism" târgurilor din Moldova şi Valahia (alinieri de fronturi la stradă, rudimente de organizare a ţesutului construit, "îndreptări" de străzi).

Cu toate acestea, abia expunerea decisivă la influenţa franceză a aristocraţiei din ţările române, în secolul al XIX-lea, petrecută practic de pe o generaţie pe alta, va aduce arhitectura "la modă" şi la Bucureşti. Instituţiile şi edificiile Principatelor unite şi, apoi, ale regatului României vor fi noi şi croite aproape exclusiv după moda pariziană: neoclasicism, romantism şi, în fine, atot-cuprinzător, eclectism. Este grăitor, spre pildă, faptul că, deşi în materie de regalitate România a optat pentru un principe german din familia Hohenzollern, pentru împodobirea oraşelor sale s-a îndreptat decisiv către Paris. Acestea au fost deciziile statului celui nou, dar "franţuzirea" mediilor urbane din România a avut ca al doilea motor - la fel de eficient ca şi statul - în gustul familiilor aristocraţiei autohtone: deşi majoritatea lor erau greceşti, de extracţie fanariotă, acestea s-au decis să îşi construiască palatele şi persoana publică în aceeaşi manieră franceză.

Cum s-a procedat? Cea mai rapidă metodă a fost aceea a importului de arhitecţi. O listă rapidă de edificii şi arhitecţi francezi ar suna astfel: Palatul Băncii Naţionale (corpul vechi), 1883-85, arhitecţi Cassien Bernard şi Albert Galleron; acest al doilea arhitect a proiectat şi Ateneul Român (1886-88). A.Ballu a proiectat recent redeschisul după restaurare Palat al Justiţiei, la interioarele căruia a lucrat şi Ion Mincu. Paul Gottereau a proiectat Casa de Economii şi Consemnaţiuni de pe Calea Victoriei, cu o splendidă alură de catedrală eclectistă, subliniată şi de cupola centrală, transparentă. Acelaşi Gottereau a proiectat şi clădirea Fundaţiilor Regale, de peste drum de Palatul Regal, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii centrale Universitare. Nici un nume de prim rang nu a construit în România şi, prin urmare, nici un edificiu nu se constituie în capodopere comparabile cu exemplarele "originale". Uneori epigoni sau excesivi, au aplicat canoanele stilului francez de restaurare sau construcţie cu orice preţ. Biserici şi mănăstiri au fost rase. Cele reconstruite, au fost "îndreptate", spre a fi mai "corecte" decât originalele, conform perceptelor - greşit înţelese de urmaşii săi practicanţi în Valahia - lui Viollet Le Duc. Cele neconstruite au fost surmontate, precum Sărindar, de edificii eclectice nu neapărat superioare celor dinainte. Lecţia demolărilor din epoca terminală a regimului comunist aici, în franţuzirea Bucureştilor cu exact un secol mai înainte, îşi are originile, resursele şi justificările ulterioare.

Anii acestor lucrări sunt grupaţi către finele secolului al XIX-lea, ceea ce ne sugerează o frenezie a schimbării la faţă a capitalei României. Această schimbare la faţă, la capătul căreia îl aştepta o mai degrabă nemeritată - şi ambiguă axiologic - poreclă de "Micul Paris", Bucureştii au asimilat-o lepădându-se prin demolare de chipul său anterior, medieval. Hanurile sale cu curţi interioare (din care Hanul lui Manuc se păstrează şi astăzi) şi mănăstirile construite după acelaşi principiu introvertit au trebuit să lase loc acestor noi edificii franceze. Cu alte cuvinte, Micul Paris a înlocuit Bucureştii. Unul dintre motivele pentru care sunt atât de greu de recuperat spaţiile subterane, bolţile pivniţelor acestui Bucureşti dispărut, este şi acela că, nemilos, Bucureştiul franţuzit stă peste ele, aşezate după o altă tramă stradală, după o altă gândire urbană şi arhitecturală. Palatele eclectice au suprimat caravan-seraiurile. Străzile hausmanniene au şters trama stradală dezordonată, dar pitorească. Şi au făcut-o până în 1989, pentru că de sorginte franceză, a marilor axe şi Grands Projects sunt atât bulevardul Victoria Socialismului, cât şi Casa Republicii, acest "Versailles al nostru", cum era dezmierdat actualul Palat al Parlamentului de către conceptorii săi.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer