Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Culoarea pustiului din mine


Oxana Kopas

22.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lângă ea, cu tâmpla sprijinită pe umărul ei, bărbatul cu care împărţise ultimii zece ani sforăia încet, mişcându-şi capul din când în când, ca şi când ar fi aprobat pe cineva care continua să-i povestească, de vreo trei ore, lucruri care necesitau deplina lui atenţie... rostea cuvinte fără înţeles, completate de câteva oftaturi venite din prăpăstiile interioare... era probabil concentrat la femeia cu care împărţise taxiul ultima dată, revenit din vilegiatură... La colţul străzii se despărţiseră cu o îmbrăţişare mută, din care probabil nu s-ar fi desprins pentru nimic în lume dacă nu era situaţia ingrată a mariajului care devenise de mult un bagaj plin cu bolovani... prin geamul deschis al portierei, el o prinsese cu ambele mâini de obraji şi o sărutase cu o pasiune de nedescris care o înfiorase până şi pe ea, cu toate că era departe, uitându-se tăcută din spatele draperiilor de catifea albastră...

Îl privea cu un sentiment de uşurare, se agăţase de imaginea străzii lăturalnice pe care îi lăsase maşina galbenă cu numere mici ca de o şansă nesperată la salvarea din viaţa asta cu iz de mucegai în care era captivă, printr-un compromis care acum nu i se mai părea deloc de neiertat. Nu-i spusese niciodată că acceptase avansurile lui şi mai apoi căsătoria pentru a se răzbuna pe omul pe care îl adorase, dar care o trădase, sau poate fusese totul în capul ei... gândurile se învolburau acum în tortura amintirilor, într-o dureroasă strângere de inimă şi de stomac, din ce în ce mai persistentă în ultimele zile... Se sufoca... încetul cu încetul, cu respiraţia din ce în ce mai greoaie, cu inima din ce în ce mai bătrână, incapabilă de orice tresărire... Se bucura că doarme, dar prezenţa lui o făcea să nu-şi poată lua gândul de la celălalt, care o aştepta... Cu totul neprevăzut, se revăzuseră pe stradă şi, din privirea care li se scursese în suflet, reamintindu-le de prima dragoste, se reaprinsese patima, şi dorul, şi toată nebunia... De atunci, nu era zi în care să nu-şi dorească să revină în locul în care îl văzuse şi în care îşi dăduse seama, într-o fracţiune de secundă - doar atât, fusese de ajuns - că o iubeşte nebuneşte, la fel ca în prima zi... De fapt, mereu îi lăsase câte un semn, aproape zilnic, cu siguranţa că iubirea se întreţine prin declaraţii vii, astfel încât nu putuse să scape de amintirea lui, pentru că era mereu prezent în ochii ei, în mintea ei răvăşită, unde aducea mereu liniştea, în sufletul ei aprins de dor şi îngenuncheat cu fiecare secundă pierdută... Îi căzuseră în suflet, grele ca şuvoaiele de lavă fierbinte, nostalgiile şi nopţile lui de căutare, strigătele lui mute pe care nu putuse să nu le audă pentru că erau scrise negru pe alb, de atâtea ori... Încifrat, ultimul mesaj era clar: ora 23, black car, white driver, şi o melodie care în care îi traducea sacrificiul de dinaintea întâlnirii: I drove all night, to get to you... Acum nu putea să-l mai dezamăgească, ce altă grozavă mărturie a iubirii decât atâţia ani de dor nebun, mărturisit, atâţia ani... cât să fi trecut?... aproape 13 ani, şi el era la fel ca înainte, ca în ultima seară, când o rugase fierbinte să se răzgândească, dar ea pusese orgoliul mai presus de orice sentiment... şi regretase în fiecare secundă anii sterpi care au urmat, îmbătrânind în singurul sentiment pe care fusese în stare să-l conserve - dragostea ei, nealterată de trecerea timpului neiertător... era puţin peste ora 22 şi continua să-l privească pe bărbatul acesta străin care îşi visa zilele şi nopţile lângă ea, părând fericit de lumea iluzorie în care petrecea cu cine ştie cine, de fapt, nici nu conta... important este că nu o atinsese astă seară, dându-i răgazul de a respira în voie...

Se ridică uşor pe marginea patului, privindu-l cu atenţie, în lumina difuză a ceasului de pe noptieră, cu grijă să nu provoace vreo vibraţie care să tulbure liniştea camerei... copiii erau la bunici, în provincie, şi se felicită în gând pentru ideea de a le oferi o săptămână departe de oraşul gălăgios şi aglomerat, probabil că aşa fusese orânduit, să se potrivească toate lucrurile astfel încât nimeni să nu sufere... Nu spusese nimănui povestea ei, păstrase totul în cel mai de nepătruns mister, se ferise până şi de gândurile ei, dar nu mai putea continua aşa, strivită de atmosfera unui cămin în care copiii erau singura bucurie şi zilele în care bărbatul ei, doborât acum de oboseală şi de indiferenţă, era plecat în deplasări în interesul Ministerului, sau cine ştie în interesul cui... Pe parchetul din lemn de nuc, paşii ei sunau înfundat, ca o chemare abia simţită a unei iubiri nestinse... Odată ce închise uşa dormitorului, nu îşi mai făcu probleme, pentru că încăperea se afla într-un capăt al coridorului de unde începeau scările spre camera de zi de la parter. Dressing-ul era luminat peste noapte, aşa că nu trebuia să aprindă lumina care ar fi putut s-o trădeze prin sunetul spart al comutatorului. Nu avea nimic de pierdut, va lua copiii mâine dimineaţă, la prima oră, după ce se va fi liniştit, chiar înainte de a se trezi soţul ei... Împachetând câteva tricouri, se uită în jur, la toate lucrurile aşezate cu mâna ei, la desenul mobilierului, la mânerele încrustate ale ferestrelor, la caseta cu bijuterii din care nu luă decât perechea de cercei cu perle pe care i-o dăruise iubitul ei, şterse cu mâna o urmă invizibilă de praf, ca într-o mângâiere definitivă, de rămas-bun... câteva eşarfe la care ţinea foarte mult, nimic din ce îi cumpărase soţul ei de prin ţările în care voiajase... lăsa nu numai trecutul ei acolo, ci şi toate lucrurile care ar fi putut s-o aducă vreodată înapoi, din cine ştie ce motiv... se privi scurt în oglindă şi se tulbură - privirea asta furişată nu putea ascunde teama, resentimentele, incertitudinea, debusolarea... avea cearcăne şi buzele erau albe, chiar dacă şi le muşcase până la sânge, coborând pe tăcute scările... geamantanul se închise cu un zgomot metalic care sună ca o armă de calibru mic, declanşând ultimul glonte... stinse lumina... 22.56, mai erau câteva secunde până la îmbrăţişarea lui cu gust atât de viu... o străbătu un fior rece, privind în urmă vitraliile uşii de la ieşire, ca şi când s-ar fi lipit cu tâmplele de o marmură rece...

Întunericul străzii o îmbrăcă din cap până în picioare şi o împiedică să privească înapoi, după colţ zări farurile maşinii negre a cărei marcă rămânea ascunsă, imposibil de distins, iar sufletul îi tresăltă ca şi când ar fi fost lovit de un val uriaş care năuceşte, împrăştiind în jur rafale de picături vii de apă sărată din marea revoltată de furtună... Portiera se deschise brusc şi se trezi înăbuşită în braţele lui, după care tânjise atâta timp, atâţia ani, atâtea minute întregi, atâtea secunde nenorocite... pentru o clipă, i se opri respiraţia, se lăsă moale în voia acestei senzaţii care îi paralizase întreg corpul şi o umpluse de linişte dumnezeiască, avea în nări mirosul pe care nu-l putuse uita anii aceştia întregi, mirosul lui de iubire, de patimă, de întregire, se topise toată în el şi încetase să mai existe... dispăruse orice gând, orice clipă, strada se diluase cu tot cu felinare şi erau ei doar, la începutul lumii, când încă nu exista decât o grădină în care Dumnezeu îşi plimba în tihnă paşii, fericit de ceea ce era şi nu începuse să fie..."Nu te mai las să pleci, acum ştiu că fără tine nu pot să trăiesc, nu pot să respir, nu sunt om...!"... îl sărută cu toată dragostea ei neprefăcută, cu toată setea neostoită de atâtea veri fierbinţi, de atâtea ierni haine, de atâtea nopţi ucigătoare care-i arseseră sufletul... ar fi voit să-l soarbă cu totul, odată pentru totdeauna şi îi muşcă buzele până la sânge, iar el nu se mai împotrivi, cum făcea pe vremuri, râzând... toată durerea se transformase în dorinţa nebună de a se regăsi unul în celălalt, iar noaptea se stinse în zorii care le închiseră pleoapele obosite de fericire... mirosul pielii lui îşi recăpătase consistenţa şi se aprinse în el ca o torţă vie. Era fericită că aşteptase, fericită că făcuse pasul acesta, fericită de clipele acelea interminabile, de culori fantastice, vibrante, în mii de nuanţe... Nici un cuvânt, acolo unde vorbea pasiunea, nicio temere, doar senzaţia binemeritată a împlinirii şi o linişte care îi coborâse în fiecare celulă, vindecător, mântuitor. Trăirea supremă muşcase din carne ca un animal flămând şi o extenuase... În braţele lui, dormi câteva ore bune, fără să ştie de ea... trăise - în sfârşit, respirase - în sfârşit...

În lumina zilei, ceasul înghiţea, fără să pregete, oră după oră... din pat, rotindu-şi ochii împrejur, se pierdu în amalgamul de obiecte străine, eclectic aranjate, perindă cu privirea rafturile de cărţi, şterse fiecare titlu cu o ocheadă atentă, urmări liniile neregulate ale draperiei - uşor nepotrivite în contextul cromatic al camerei... deodată îşi aminti de faptul că trebuia să ducă fetiţa la petrecerea de sfârşit de an la grădiniţă... să pornească instalaţia de apă în jardiniere, să-l hrănească pe Max, să nu uite de programarea la dentist a băieţelului, de şedinţa Consiliului de Administraţie... toate se învălmăşiră dureros în mintea ei, slăbită de şocul şi bucuria revederii... iubitul dormea încet, un uşor murmur îi însoţea respiraţia, şi aşa, rezemat cu tâmpla de perna ei, surâdea fericit... Se ridică încet, neştiind încotro s-o ia, nu apucase peste noapte să vadă apartamentul lui în care devenise peste noapte stăpână, îşi strânse halatul de catifea purpurie peste corpul obosit... în bucătăria albă, mult prea albă, ca un aşternut de virgină, cafeaua era deja făcută, maşinăria pornise automat la ora programată, mirosul invadase întreaga locuinţă, sorbi cu sete două guri - era atât de fierbinte încât îi arse buzele şi, devenită brusc greoaie, licoarea i se duse până în ultima celulă din corp, ca un reproş, făcând-o să tresară... era o apă neagră, cu gust de fiere, probabil prea concentrată, adăugă puţin lapte rece ca să-i domolească arsura şi privi adânc spre fundul ceştii, interogator, ca şi când ar fi fost convinsă că acolo se afla răspunsul... îşi strânse din nou halatul până când răsuflarea aproape i se opri şi pe loc îşi aminti de calmante... avusese palpitaţii recent şi doctorul îi prescrisese două pastile în doză unică zilnică, cu precizarea că era absolut interzis să depăşească administrarea fără avizul lui. În baie, paharul de pe etajeră o făcu să îşi revadă chipul în oglindă şi se sperie. Nu se mai recunoscu... pielea căpătase culoarea nefirească a pustiului, peste ochi îi rămăsese ca un tablou neterminat frământarea ultimelor ore şi casa aceasta străină, pe care n-o cuprindea în suflet pentru că nu era a ei, nu fusese aranjată de mâna ei, lucrurile aveau culori străine, reci... prosoapele zăceau în dezordine pe coşul de rufe din care spânzura, în afară, mâneca unei cămăşi... Sprijinită de marginea lavoarului, se simţi uşor ameţită, dar dădu vina pe noaptea care, desigur, săpase adânc în sufletul obosit. Sorbi din paharul de cristal şi apa i se păru foarte moale, ducând pastilele din cutia acum începută spre centrul durerii, în inimă, fără nicio remuşcare, fără ezitare, cu gesturi atât de sigure, încât păreau premeditate de multă vreme... în cutie zornăi o singură pastilă, care se rostogoli fără zgomot pe covoraşul albastru, din plastic, acoperind cu un sunet mult prea sec neliniştea unui suflet rătăcit...

Undeva, pe stradă, lumea îşi reluase viaţa, taxiuri claxonau grăbite, câţiva copii îşi povesteau, gălăgioşi, impresiile din excursia din weekendul abia încheiat, răsărise soarele, departe, şi un vânt călduţ de mai răsfoia amintiri prin crengile magnoliilor, împrăştiind în aer un parfum discret, suav...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer