Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XX)


Dan Recheşan

16.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa neliniştitoare îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi învaţă să scrie, să citească, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon o cunoaşte pe Adnana Kevrosian, fata unui văduv, neguţător de mirodenii. Ianis Saramandru, un vînător de zestre, atras de înfăţişarea fetei şi mai ales de zestrea ei, se logodeşte cu Adnana, Filimon îşi jură sieşi să îl omoare pe Ianis dacă i-o ia pe Adnana, dar nu strecoară otravă într-o pomadă pregătită pentru Ianis. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener egal în drepturi, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei. O panglică din rochia acesteia de nuntă e luată de vînt şi ajunge la Filimon, care se hotărăşte să încerce să distileze mireasma Adnanei, dar nu reuşeşte. Izbucneşte ciuma şi tatăl Adnanei moare, Adnana e bolnavă, iar Ianis fuge speriat de boală, Filimon o veghează pe Adnana pînă ce aceasta moare şi o îngroapă, păstrînd doar o şuviţă din părul ei. Heilung moare şi el de ciumă. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămân ca moştenire, Filimon pleacă la drum cu o mică parte din bani. Iese din oraş şi se îndepărtează cît poate de tare de orice aşezare omenească, dornic să trăiască singur, căutînd să se împace cu trupul şi cu mirosul său.

20.

Petrecu, astfel, o lună întreagă în grotă. Adormea şi se trezea între zidurile de piatră ale adăpostului. Prin pereţii peşterii nu răzbea niciun sunet, numai spre amiază cîteva raze stinghere se strecurau prin crăpăturile tavanului şi luminau podeaua, alt stimul dinafară nu ajungea la el. Cu toate acestea îşi simţea trupul uşor şi mintea limpede. Dacă îi era sete, se tîra pînă afară unde lingea firişorul de apă care se prelingea pe stîncă. Cînd îi era foame prindea o salamandră, o rupea cu dinţii şi mesteca trupul mic, cu gust de mîl. Se mulţumea cu acest trai sălbatic simţind că trăieşte cu adevărat. Pentru prima oară niciun miros nu-i zăpăcea gîndurile, nimic nu-l distrăgea de la căutarea înţelesurilor vitale: "De ce ne-am născut şi ce ţel ne-a menit Atotziditorul pe acest pămînt. " Cu toate acestea nu se gîndea la Dumnezeu, căci în sinea sa era convins că divinitatea, oricare ar fi nu are miros. Numai sfinţii, vizionarii şi cei dezamăgiţi la culme de viaţă au cu adevărat vocaţia sihăstriei, ori Filimon nu se număra printre ei. Vroise să se smulgă din uriaşul ghem al miresmelor care-l ameţeau şi izbutise. Îşi propuse să-şi ispăşească greşelile trecutului şi era pe cale să reuşească.

În pustietatea pe care şi-o alese, cu deplină luciditate, timpul nu mai avea repere, se scurgea după bunul lui plac, fie leneş ca un rîu cu meandre, fie vijelios ca un torent de munte. Apuca din scurgerea lui numai ce-l desfăta şi arunca zilele nefolositoare la vale. Se scurseră astfel, încă trei luni în care nu făcuse nimic decît să se împace cu sine.

În vreme ce zăcea culcat pe spate în peştera întunecată, scotea rînd pe rînd la lumină cîte o odoare semnificativă: mirosul de tămîie ce plutea în preajma părintelui Paisie, damful pieilor putrede din tăbăcărie, aroma amară a rădăcinilor distilate în athanorul spiţeriei şi le cerceta curios. Încerca să le rînduiască după semnificaţie, să le elibereze de zgura timpului şi să le extragă, aşa cum fac fierarii cu minereul rocilor, înţelesul ascuns. Nimic nu avea însemnătate decît rînduiala pe care o făcea în vălmăşagul mirosurilor stocate în minte. Nu avea nevoie să păşească pe o pajişte cu iarbă şi flori înmiresmate fiindcă, imediat din străfundurile memoriei ieşea la iveală mirosul de fîn proaspăt cosit. Clipa în care, prunc fiind, o rază cu miros de praf încins îi atinse nasul era suficientă să-i evoce mirosul soarelui la amiază. Dacă avea poftă să inspire aer răcoros nu trebuia să iasă din grotă, scotea la iveală o dimineaţă petrecută cu ani în urmă pe malurile Colentinei cînd intrase pînă la brîu în apă ca să se spele. Închis în pîntecul de piatră al pămîntului era mai liber ca niciodată, construindu-şi, aidoma unui mag, un castel tainic din plămada amăgirilor sale lumeşti. Îi trecu prin minte să combine odorile, punînd cîte un dram din fiecare amintire mirositoare şi licărirea unei lumi necunoscute îi apăru dinainte, o lume în care era singur stăpînitor şi locuitor. Acum putea să fie oriunde şi-ar fi dorit, dincolo de hotarele fireşti ale simţurilor.

Cînd preaplinul senzaţiilor lăuntrice îl obosi ieşi din grotă şi-şi ridică privirea spre cerul acoperit de nori vineţi. Mirosul primei zăpezi care acoperise bojdeuca chivuţei din Ferentari îi dădu de veste că se apropia iarna şi trebuia să-şi ridice un adăpost călduros. Coborî panta abruptă pînă dădu de locul potrivit, un muncel ferit de bătaia viscolului. Începu să scurme cu o cracă pătura subţire de pămînt pînă cînd săpă o groapă destul de adîncă în care să stea ghemuit. Singura unealtă pe care o avea asupra sa era un briceag mic, din oţel nemţesc. Cu ajutorul lui doborî patru brazi tineri şi le curăţă trunchiurile de crengi. Fixă parii în colţurile gropii şi acoperi crengile cu cetină şi cu brazde de iarbă. Bătuci bine podeaua bordeiului şi aşternu pe jos o pătură groasă de muşchi, iar în mijloc aşeză o piatră plată în loc de vatră.

De-abia se strecură în noul lui adăpost că începu să ningă. Adună buşteni şi găteje, iar după trei ore chinuitoare, în care lovi îndelung lama briceagului cu o bucată de cremene îmbărbătat de amintirea mirosului uriaşei vetre din hanul "Gura Lupului" izbuti să aprindă focul. În brădetul din vale începu să şuiere un vînt îngheţat şi să se audă urletul lupilor. Filimon inspiră adînc aerul îngheţat dar nu simţi mirosul fiarelor şi rîse. Îl bucura singurătatea şi lipsa oricărei odori, sigur de tăria platoşei de miresme pe care şi-o făurise.

Izbuti să iasă din iarnă fără nicio suferinţă vizibilă, ba chiar întărit de asprimea vremii căci nici o sălbăticiune înzestrată cu darul supravieţuirii n-ar fi izbutit mai bine să iasă la capăt. Trăise ca o fiară în bîrlog, dormind mai tot timpul, hrănindu-se cu rădăcini şi sugînd ţurţurii de gheaţă care atîrnau de crengile acoperişului. O singură dată îl scoase din aţipeală zgomotul paşilor grei ai unei fiare, poate un urs singuratic şi înfometat în căutare de hrană. Rămase nemişcat, ascultînd zgrepţănatul ghearelor pe acoperişul bordeiului dar jivina se îndepărtase căci trupul lui împuţinat nu emana niciun odoare de trup viu.

Se trezi cînd mirosul zăpezii făcu loc unei adieri calde de muguri şi de pămînt reavăn. Se tîrî afară şi văzînd muncelul dezgolit de nea începu să chiuie. Tresări auzind ecoul care răsună lung, pînă-n vale căci se dezvăţase de sunetul propriului glas. Începu să sufle un vînticel cald care topi ultimele pete de zăpadă. În aer plutea un abur molcom şi proaspăt, iar printre firele de iarbă crudă se iţiră boboci aurii de brebenei. Adulmecă lacom mirosul primăverii şi-l aşeză cu grijă în raftul minţii, apoi plecă să caute rădăcini dulci, căci era sleit de nemîncare. Deodată nasul său prinse un freamăt slab şi stins de lemn ars şi coborî pînă la gura strungii. Văzu din vale un firicel vineţiu şi acru de fum care se înălţa printre arbori şi se nelinişti de acea prezenţă omenească. Îşi luă briceagul şi pătura zdrenţuită şi sui spre vîrf, spre grota în care-şi purificase miresmele. Chiar înainte de a intra în coridorul de piatră un damf greu de sălbăticiune cu blană, gheare şi colţi îi lovi nările. Strînse briceagul în pumn şi strigă:
"Care eşti acolo, om sau fiară necuvîntătoare, arată-te la faţă!"

Îi răspunse un mormăit gros, neomenesc şi-n gura grotei apăru o siluetă mătăhăloasă. Era o ursoaică bătrînă care-şi făcuse bîrlog în peşteră. Filimon rămase încremenit de spaimă în timp ce fiara se apropia ameninţătoare. Pe urmele ei veneau, scîncind caraghios, două ghemotoace de blană maronie, doi pui urs de-abia înţărcaţi. Mama lor mîrîi şi îi goni îndărăt în bîrlog, apoi se ridică în două labe, gata să-şi sfîşie duşmanul ancestral cu ghearele ei uriaşe. Privirea ei se propti în ochii verzi şi sticloşi de spaimă ai omului. Acesta înţelese şi şopti: "Bine, am priceput, plec acum!" Se trase îndărăt păşind cu grijă cu spatele, iar fiara înţelese şi ea şi nu-l urmări.

Porni să-şi caute alt adăpost. Nu coborî muncelul, căci apropierea oamenilor îi era mai neplăcută decît cea a jivinelor. În cele din urmă găsi un jgheab de piatră boltit sub care pătura subţire de ţărînă era uscată, semn că nu ajungea şiroaiele ploii. Tăie cu briceagul trunchiuri tinere de brad, le înfipse sub buza stîncii şi împleti crengi în jurul lor şi ridică o colibă scundă dar trainică. Din gura adăpostului privirea lui putea îmbrăţişa în voie toată valea, cu piscul golaş al Mohorei învăluit de ceţuri. Peste trei zile, cînd tocmai se desfăta cu aroma dulce-pipărată a garofiţelor sălbatice care năpădiseră pajiştile, simţi iar mirosul de fum urcînd sîcîitor muntele, stîncă cu stîncă. Se ridică din aşternutul de muşchi şi urlă din toată puterile: "Plecaţi, lăsaţi-mă-n pace!" Îi răspunse doar ecoul stîrnit de vocea-i răguşită de ură. Pentru prima oară de cînd urcase în pustietate meterezele singurătăţii îi erau ameninţate. Prin firea lui era un băiat liniştit şi paşnic, dar acum trebuia să întreprindă ceva împotriva duşmanului nevăzut, să-l alunge cît mai departe de castelul mirific al miresmelor sale. La adăpostul nopţii se furişă prin brădet pînă în gura văii. Cu fiecare pas pe care-l făcea, mirosul de lemn ars se înteţea. Ajunse într-o poiană înconjurată de fagi groşi de nu puteau doi bărbaţi voinici să-i cuprindă cu braţele. În mijlocul poienii se înălţa un deal din humă din care se ridicau vălătuci grei de fum. Era un sălaş de cărbunari, lucrători sărmani, care rătăceau prin păduri ca nomazii, cu traista-n spinare, ca să-şi cîştige traiul. Un cîine hămăi în întuneric şi-atunci unul dintre cei care domolea focul ca să ardă buştenii mocnit luă o furcă şi făcu un pas înainte strigînd:
- Care eşti acolo? Fă-te-ncoa să-ţi văd obrazul!

Filimon simţi un nod tare şi amar ca tăciunii din vatră urcîndu-i în gît. Nu văzuse faţă omenească de mai bine de jumătate de an şi nu vorbise decît cu pietrele şi cu fiarele. Totuşi rămase ascuns, iar cînd cărbunarul luă o făclie să-l dibuiască în beznă o rupse la fugă. Auzi în spatele său răsuflarea şi paşii grei frîngând crengile ai urmăritorului şi o coti spre povîrniş. După un sfert de ceas de alergare se opri şi ascultă în întuneric, cu bătăile inimii bubuind în urechi, pînă se convinse că celălalt renunţase să-l urmărească prin beznă.

Se întoarse în bordei neliniştit fiindcă fumul copacilor arşi îl urmări toată vara. Un inamic care-i tulbura amintirea feluritelor arome şi-i sporea teama de oameni.

La începutul toamnei cărbunarii îşi strînseră marfa într-o cotigă şi plecară spre tîrguri şi oraşe unde mangalul era la mare preţ printre fierari şi potcovari.

Sui iarăşi spre piscul golaş al Mohorei şi se îndreptă spre grota singurătăţii depline. Nu simţi miros de fiară, semn că ursoaica şi puii săi părăsiseră bîrlogul. Se îngropă din nou în liniştea deplină a muntelui, căutînd înţelesurile vieţii şi ale miilor de miresme pe care le cunoscuse.

Nici nu simţi cum trecu toamna şi omătul acoperi muntele. Se tîrî afară din grotă şi lipăi neaua proaspătă cu miros de cetină. Foamea îi rodea măruntaiele, dar nămeţii erau atît de înalţi încît nu izbuti să sape după rădăcini şi licheni. Găsi un corb degerat şi-l jumuli mîncînd carnea cu gust de mortăciune, fără să simtă vreun dezgust. Se trase apoi la adăpost fiindcă viscolul ameninţa să-i închidă calea. Adormi ca o jivină în bîrlog aşteptînd primăvara.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XIX) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVIII) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVI) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXV)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer