Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un accident


Alexandru-Radu Săvulescu

18.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În liceu, Poamă nu-mi fusese deloc simpatic. Uneori chiulangiu, adesea şmecher, l-am prins de multe ori trişând la "fotbalul" pe care-l jucam în pauze cu monede pe catedră, sau la baschet, în orele de sport, ca şi la alte jocuri, pentru că nu-i plăcea deloc să piardă.

Nici eu nu-i eram simpatic, pentru că nu-mi ţineam gura. Odată, când am comentat ceva ce nu-i convenea, s-a enervat aşa de tare, că a sărit să mă lovească. M-am ferit în ultimul moment. Mi-a atins totuşi ochelarii cu vârful degetelor şi mi i-a zburat de pe nas. Am rămas în faţa lui, privindu-l drept în ochi. Nu-i venea să creadă că-l sfidam, că nu mă temeam de el. S-a repezit din nou la mine şi probabil că m-ar fi lovit dacă între noi nu s-ar fi băgat la timp Eliza, să-l oprească.

Poamă nu suporta să fie contrazis, nici făcut de râs. În plus, pentru el eram prin definiţie un duşman, eram genul "intelectual", care desface firul în patru, şi, ofensă supremă, mai vorbeam şi franţuzeşte.

L-am reîntâlnit la câţiva ani de la terminarea liceului. Era unul din securiştii în civil plasaţi la câteva zeci de metri unul de altul pe bulevardul Magheru, încercând să se integreze în mulţime, pe traseul pe care-l parcurgea zilnic coloana de maşini a lui Ceauşescu între Comitetul Central şi cartierul Primăverii. Mi-a sărit în ochi printre oamenii grăbiţi care mergeau într-o parte sau într-alta. Tuns scurt, cum nu-l văzusem niciodată în liceu, într-un costum gri, urâcios, cu cămaşă albă şi cravată cu nod regulamentar, cu pantofi negri cazoni, stătea băţos în post. L-am salutat discret. El mi-a aruncat o privire rece, ca şi cum nu m-ar fi cunoscut, sau n-ar fi meritat să-şi piardă timpul cu mine.

De atunci l-am revăzut de mai multe ori pe bulevard. Era mereu în şirul de securişti care apărea pe trotuar când trecea coloana lui Ceauşescu, cu aceeaşi figură imperturbabilă şi privire de gheaţă. M-am gândit că poate n-are voie să răspundă, aşa încât nu l-am mai salutat, şi nici el nu a părut să mă mai vadă. Asta până când, într-o zi, m-a oprit pe neaşteptate. Mi-a pus mâna pe braţ, spunându-mi: "Bună, Andi, ce mai faci?". Părea agitat, complet diferit faţă de cum fusese până atunci. Am fost aşa surprins, încât n-am putut scoate niciun cuvânt. M-a întrebat dacă pot vorbi cu el, şi fără să aştepte răspuns, a apucat-o spre colţul străzii care duce spre Piaţa Amzei. Am mers în tăcere câţiva paşi. Ne-am oprit imediat după colţ, în dreptul sinagogii. Poamă a privit în stânga şi-n dreapta, după care mi-a spus cu o voce grăbită, guturală: "Nici nu ştii ce bine-mi pare că pot vorbi cu cineva în care pot avea încredere. Cred că sunt într-un mare pericol. Vor să scape de mine". A făcut o scurtă pauză, după care a continuat: "Acum trebuie să plec, dar mai vorbim". Mi-a întins mâna. I-am strâns-o mecanic. Am încercat să spun ceva, dar iarăşi n-am putut scoate nici un cuvânt.

El s-a întors din câţiva paşi la postul lui din bulevard, iar eu am rămas o vreme nemişcat, după care am plecat în direcţie opusă.

Când am fost în stare să gândesc din nou, mi-am zis că poate n-a fost decât o provocare. De ce să mi se plângă tocmai mie un securist, în plină stradă, că e în pericol? Cu toate astea, fusesem colegi de liceu. Iar ceva din vocea lui, umană şi vibrantă, cu totul alta decât cea crudă şi rece pe care mi-o aminteam din momentele lui rele, parcă mă îndemna totuşi să-l cred.

Oricum, aveam să aflu la următoarea întâlnire cu el dacă îmi întindea sau nu o cursă. Poate că avea într-adevăr nevoie de ajutor (să fi fost aşa, oare cum l-aş fi putut eu ajuta?).

Nu l-am mai revăzut însă niciodată. Încet-încet, am şi uitat de el. Mi l-am reamintit abia peste o vreme, în decembrie 1989. Am căutat-o imediat la telefon pe Eliza. Nu mai vorbisem cu ea de mult. Am început fără nici o introducere: "Ţi-l aminteşti pe Poamă? Devenise securist, îl păzea pe Ceauşescu. Mă obişnuisem să-l văd pe bulevard. La un moment dat am schimbat câteva cuvinte, apoi nu l-am mai văzut deloc. Tu ce mai ştii de el?". "Cum, n-ai aflat? A murit pe neaşteptate, acum câţiva ani. Se pare că a suferit un accident."

(Bucureşti, iulie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer