Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Acuarela de arhitectură


Gheorghe Leahu

19.07.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gheorghe Leahu
Acuarela de arhitectură
Editura Vremea, 2017




*****
Prezentare

Mi-am propus ca, prin cele 800 de acuarele desenate de mine ca profesionist în arhitectură, să realizez UN PORTRET ÎN ACUARELĂ AL ROMÂNIEI. Am cercetat cu pasiune o parte însemnată a patrimoniului construit din toată ţara şi am cules de pretutindeni imaginile cele mai valoroase şi interesante de oraşe, străzi, pieţe, monumente, clădiri, biserici şi case. Studiile efectuate timp de şase ani de studenţii de la Arhitectură îi pregătesc ca viitori arhitecţi să cunoască temeinic istoria comorilor de arhitectură pe care le-a moştenit România în decursul veacurilor.

Noi, arhitecţii, ne desfăşurăm activitatea şi ne petrecem viaţa înconjuraţi de mediul nostru construit de toate generaţiile care ne-au premers. Suntem învăţaţi din şcoală să putem aprecia de la prima privire dacă o casă e valoroasă, sau nu. Când desenăm, alegem întotdeauna numai valorile.

Acuarelele mele nu sunt o joacă sau un prilej de destindere.

M-am străduit să realizez acuarele cu o extraordinară atenţie pentru a reda realist, corect, exact, academic volumele, umbrele, detaliile şi anturajul în care se află fiecare subiect.

Am străbătut România în lung şi în lat şi am poposit mai întâi la palatele şi colţurile pitoreşti ale Bucureştiului tradiţional, cu opriri în perimetrul centrului său istoric.

Am trecut apoi la turlele înălţate spre cer de la bisericile de lemn din Maramureş, la altarele mănăstirilor de faimă mondială din Bucovina, Moldova şi Oltenia şi am încheiat cu oraşele-monument ale Transilvaniei, cu turnurile, fortificaţiile şi denivelările lor din Braşov, Sibiu, Sighişoara, Cluj, Bran şi Bistriţa.

Am reţinut în peregrinările mele şi imagini din alte meleaguri. Cunoscând tezaurul de patrimoniu al ţării mele, am dorit să demonstrez, prin comparaţie, că ROMÂNIA ESTE CEL PUŢIN EGALĂ ÎN FRUMUSEŢE ŞI VALORI CU MONUMENTELE, ORAŞELE ŞI PEISAJELE MULTOR LOCURI ADMIRATE DIN ALTE COLŢURI ALE LUMII.

Fragment

6. ÎNTÂMPLĂRI DEOSEBITE

Voi înşira câteva din întâmplările trăite de mine ca "pictor", "artist"-acuarelist, în timpul popasurilor pe care le-am făcut.

Întotdeauna îmi aleg locul în care mă fixez, astfel ca subiectul pe care urmează să-l abordez să aibă cele mai favorabile proporţii şi volume şi cele mai avantajoase umbre. Când, în societatea noastră grăbită, un tip ca mine, de peste 1,80 m înălţime, bun de muncă, se aşază pe scaunul pliant cu blocul de desen pe genunchi, mulţimea trece indiferentă, fără să-mi arunce măcar o privire.

Când încep însă să colorez şi cu cât mă apropii de finalizare, în jurul meu se strâng tot felul de spectatori ocazionali, care privesc în tăcere şi admiraţie coala de hârtie care se colorează tot mai intens.

O coincidenţă uimitoare, unică în viaţa mea, a fost repetarea aceluiaşi subiect de acuarelă, respectiv TURNUL SFATULUI DIN PIAŢA MICĂ DIN SIBIU, desenat prima dată în 1949, când împlinisem 17 ani şi eram elev la Liceul "Radu Negru", din Făgăraş, şi a doua oară în 2007, după 58 de ani, când am împlinit 75 de ani şi am ilustrat albumul meu SIBIU - CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ 2007.

Ambele acuarele, pe care le reproduc alăturat, sunt desenate exact din aceeaşi poziţie, de acelaşi autor, la 17 ani şi la 75 de ani.

În 1984, când căzuse prima ninsoare, în timp ce urcam pe scările Institutului "Proiect-Bucureşti", unde lucram, am zărit de la ultimul etaj o privelişte panoramică remarcabilă. Întreg cartierul de vile şi case joase, situate în jurul Muzeului Frederick şi Cecilia Cuţescu-Storck, de pe strada Vasile Alecsandri, avea o lumină şi nişte umbre extraordinare. În mijloc, casa Storck, zugrăvită într-o culoare roşie-purpurie, ieşea în evidenţă printr-un contrast uimitor. Am revenit în prima zi liberă ivită, institutul era pustiu, am urcat sus la înălţime şi de acolo am realizat: CEA MAI FRUMOASĂ ACUARELĂ DE IARNĂ DIN VIAŢA MEA, pe care am reprodus-o pe coperta primului meu album, tipărit în 1988 şi interzis la difuzare: Bucureşti - arhitectură şi culoare.

Până în 1989 au fost destule prilejuri în activitatea mea profesională în care, cu prudenţă, fără să fiu sancţionat, mi-am exprimat în cercurile oficiale ale breslei arhitecţilor multe opinii curajoase.

După cum am menţionat, în condiţiile umilitoare de subordonare totală a profesiei noastre capriciilor "indicaţiilor conducerii superioare", am descoperit supapa de a-mi alege propriile opţiuni prin acuarelele pe care le desenam şi le adunam pentru ilustrarea primului meu album închinat Bucureştiului.

La 9 octombrie 1982, am ales un subiect care mi s-a părut extrem de inspirat. Doream să desenez din spatele grilajului de metal al Palatului Suţu (sediul Muzeului de Istorie şi de Artă al Capitalei) silueta Hotelului "Intercontinental". Era o asociere emblematică între vechi şi nou şi m-am aşezat pe scaunul meu pliant privind printre zăbrelele gardului la cea mai înaltă construcţie de atunci a Capitalei: marele hotel. Muzeul era închis, porţile metalice erau însă larg deschise şi prin faţa grilajului, pe trotuare, defilau mulţimile de oameni. Din intersecţia de la Universitate auzeam fluieratul strident al celor doi miliţieni ce dirijau circulaţia rutieră, iar eu, singur şi netulburat, aproape că-mi finalizasem acuarela.

La un moment dat, mă pomenesc că unul din miliţienii din intersecţie, cu uniforma caracteristică şi cascheta albă, vine în curtea muzeului, curios să vadă ce făceam eu acolo. Surprins şi cucerit de acuarela mea, rămâne tăcut lângă mine, în timp ce eu mai retuşez câteva detalii. Celălalt miliţian, rămas singur în intersecţie, îşi caută din priviri colegul, îl reperează în curtea muzeului şi vine şi el la "lecţia de artă" pe care le-o ofer. Încadrat între doi miliţieni, unul în dreapta şi altul în stânga mea, termin acuarela şi mă întorc acasă.

Peste vreo două săptămâni, particip la o şedinţă a Uniunii Arhitecţilor din România. În prezidiu: Preşedintele U.A.R., prof. dr. arh. Cezar Lăzărescu, secondat de câţiva membri de frunte ai breslei.

Deschid uşa şi, cum intru în sală, Cezar Lăzărescu mi se adresează:
- Ce faci, Leahule, eşti liber?
- Dar de ce mă întrebaţi?
- Te-am văzut acum câteva zile în curtea Muzeului Suţu, păzit de doi miliţieni. Am crezut că te-au condamnat la moarte şi a fost ultima ta dorinţă... să mai faci o acuarelă!!!

Sala izbucneşte în râs, eu sunt încântat de gluma mucalită a preşedintelui.

ACUARELA DONATĂ BNR

Ceauşescu a fost total indiferent faţă de protejarea Centrului Istoric al Bucureştiului, PRIORITATEA SA ABSOLUTĂ ERA NOUL CENTRU AL SOCIALISMULUI.

Prin contrast, printre cei mai devotaţi susţinători şi ocrotitori ai Centrului Istoric a fost, în anii de dictatură, BNR, în frunte cu guvernatorul Mugur Isărescu şi colectivele sale.

Cu migală şi cu asigurarea de fonduri importante, clădirile din zona Lipscanilor, situate în preajma celor două Palate ale BNR, Palatul Vechi şi Palatul Nou, au fost atent restaurate. Personal, am apreciat cu admiraţie această poziţie a guvernatorului BNR şi am dorit să-i fac o surpriză. Am desenat o acuarelă, pe format mare, cu SEDIUL DINSPRE STRADA LIPSCANI AL BNR, AM ÎNRĂMAT-O ŞI, LA UNA DIN ŞEDINŢELE LUNARE CU SIMPATIZANŢII BNR, UNDE ERAM INVITAT PERMANENT, AM DĂRUIT-O BNR, EXCELENŢEI SALE DOMNULUI GUVERNATOR MUGUR ISĂRESCU.

Gestul meu l-a impresionat, mi-a mulţumit şi imediat a hotărât s-o aşeze pe un loc de mare onoare, lângă uşa somptuoasă de intrare în CABINETUL GUVERNATORULUI BNR. Pe acest loc deosebit a rămas şi astăzi. Expunerea sa în Palatul BNR este una din cele mai distinse poziţii care i s-a rezervat unei lucrări artistice de ale mele, în toată activitatea mea de arhitect-acuarelist.

În 2002 am realizat o serie de acuarele cuprinse în emisiunea filatelică a Poştei Române: CETĂŢI ŢĂRĂNEŞTI SĂSEŞTI DIN TRANSILVANIA. Am realizat machetele timbrelor poştale din care unul reprezenta o acuarelă cu silueta splendidă a cetăţii de la Biertan, inclusă în 1995, datorită unicităţii sale, pe lista patrimoniului arhitectural mondial, patronat de UNESCO. Pe colţul de jos al timbrului era înscris cu litere microscopice numele meu: Gh. LEAHU. Nu ştiu unde s-au interesat, nu ştiu cum au aflat adresa mea poştală, dar m-am trezit cu O SCRISOARE DE MULŢUMIRE CĂ LE-AM DESENAT CETATEA TINEREŢII LOR, SEMNATĂ CU RECUNOŞTINŢĂ DE UN GRUP DE SAŞI NĂSCUŢI ÎN BIERTAN ŞI STABILIŢI DE MULŢI ANI ÎN GERMANIA.

Cea mai preţioasă comoară spirituală pe care am adunat-o în peregrinările mele în lungul şi-n latul României a fost întâlnirea directă, faţă-n faţă, cu o parte din cele mai valoroase monumente din patrimoniul nostru naţional. Cercetându-le, desenând fiecare detaliu, le-am transferat în memoria mea pentru totdeauna, iar uneori şi locurile unde se aflau erau pline de vrajă.

Am nimerit să desenez într-o primăvară cea mai veche biserică ortodoxă din ţară, cea de la Densuş, ridicată în secolele XII-XIII, în timp ce, uimit, m-am trezit că eram înconjurat de o livadă de meri înfloriţi, ca într-un colţ de rai pământesc.

Am fost fermecat de locul unic în ţara noastră, unde s-a înălţat în preajma unor stânci uriaşe Mănăstirea de la Râmeţi din Munţii Apuseni.

Vechea bisericuţă, datată în anul 1377, este înconjurată de prezenţa copleşitoare a naturii. A fost distrusă şi refăcută în decursul veacurilor.

Azi, modestă şi albă, stă la umbra multor clădiri, din care unele sunt de dată recentă.

Prin anii 2002-2003, primarul sectorului 4 era profesorul VASILE MIHALACHE.

Acesta a aflat că eu, arhitectul Gheorghe Leahu, domiciliat în sectorul 4, eram proiectantul şi coordonatorul unui mare număr de ansambluri de locuinţe din cartierul Berceni, Bd. Tineretului, Bd. Brâncoveanu, Bd. Metalurgiei şi Piaţa Sudului. M-a invitat, cu deosebită simpatie, în cabinetul său, ca să mă cunoască.

Ulterior, mi-a comunicat că într-o anumită zi şi la o anumită oră mă invită să particip la o întâlnire în sala de protocol a Primăriei. În ziua stabilită, m-am prezentat şi am fost surprins că pe coridoarele şi holurile ce conduceau spre sala de protocol erau înşirate zeci de tablouri înrămate cu reproduceri color după acuarelele mele.

Am aflat că primarul era de meserie profesor de desen şi aşa se explica interesul şi atenţia deosebită pe care mi le-a arătat atât pentru activitatea mea de arhitect, cât şi pentru cea de "artist acuarelist".

Am intrat în sala de protocol a Primăriei Sectorului 4, plină de invitaţi, care m-au primit cu aplauze şi acolo, în 2003, primarul VASILE MIHALACHE m-a declarat CETĂŢEAN DE ONOARE AL SECTORULUI 4.

7. USTENSILELE ACUARELISTULUI

După cei 84 de ani împliniţi, din care aproape 40 sunt marcaţi de pasiunea mea pentru acuarele, "nu păstrez secretul" celor 800 de acuarele realizate şi descriu pentru toţi cei ce mă vor urma "inventarul meu de artist", pe care l-am purtat pretutindeni:
a) O SACOŞĂ solidă din plastic gros, destul de încăpătoare ca să pot lua blocul de desen pentru acuarelă, care are dimensiuni mai mari (cca 35×50 cm)
b) BLOC DE DESEN de calitate, prefer AQVARELLE ARCHES, ACQUARELLO FABRIANO
c) SCAUN PLIANT metalic cu suport din pânză.
d) CUTIA DE ACUARELE (eu folosesc încă din anii de liceu o cutie ANKER cu 12 tăviţe pentru culori)
e) PUNGĂ din plastic în care păstrez:
- 5-7 pensule de diferite grosimi,
- un set de câteva creioane (cu duritatea B-4B),
- radieră,
- ascuţitoare pentru creioane,
- pahar metalic uşor în care păstrez apa pentru colorat,
- sticluţă din plastic de 250-300 g apă,
- eventual câteva tuburi de culori de rezervă pentru completat tăviţele de la pct. d;
f) FOARTE IMPORTANT SĂ AI CAPUL ACOPERIT CU O PĂLĂRIE DE CULOARE DESCHISĂ.

Inventarul acuarelistului l-am păstrat timp îndelungat neschimbat.

Am amintit că folosesc încă din anii de liceu, de peste 60 de ani, aceeaşi cutie de culori ANKER (care cred că-mi poartă noroc). Cea mai iscusită pensulă groasă pentru colorat cerurile o am din anul I de studenţie. Am legat-o cu sârmă şi are mânerul cu vopseaua roşie cojită.

Între timp, am călătorit mult şi mi-am procurat o pensulă japoneză groasă, splendidă ca aspect, care n-o egalează însă pe cea veche. După 1989 am folosit, cu precădere, tuburi de culori pentru acuarele din import. Deosebit de important, desenez numai pe blocuri cu hârtie specială, de mărci consacrate.

Recomand celor care au pasiunea de a desena acuarele să folosească "Magazinul de materiale pentru artişti" din incinta Hanului cu Tei, din strada Lipscani. E atât de bogat aprovizionat, că egalează cele mai pretenţioase magazine de profil din lume.

8. UN BILANŢ ULUITOR: 800 DE ACUARELE

În primele 4-5 luni ale anului 2016 am avut multe necazuri medicale, cu spitalizări sau cu tratamente mai îndelungate la domiciliu, manifestări normale pentru un octogenar. "Am profitat" de faptul că am fost obligat să stau mai mult acasă şi, ceea ce n-am făcut niciodată până acum, am încercat să număr absolut toate acuarelele de arhitectură pe care le-am desenat.

Am căutat, am scotocit în toată casa, în dulapuri, în biblioteci, în mape şi pe sub paturi şi am scos la iveală, la vedere, toată recolta mea personală de acuarele.

În bilanţul vieţii mele sunt trecute albumele de arhitectură, ilustrate cu sute de acuarele, apoi multe expoziţii personale prin ţară şi peste hotare, cu alte sute de acuarele. Între 1993 şi 2007, creator de machete filatelice prin Poşta Română, cu 18 serii de timbre şi 71 de valori, am adăugat alte zeci de acuarele semnate Gh. Leahu.

Pe măsură ce făceam ordine, se contura câte un teanc de acuarele tot mai voluminos.

Apartamentul nostru s-a umplut de mape şi coperţi de blocuri de desen, pe care am scris cu litere mari conţinutul: BUCUREŞTI, TRANSILVANIA, SIBIU, FĂGĂRAŞ, MĂNĂSTIRI ŞI BISERICI şi, în final, ACUARELE DESENATE PESTE HOTARE.

Cum practicarea meseriei m-a obligat să fiu întotdeauna foarte ordonat, de data aceasta, ca arhivar, am întocmit două tabele centralizatoare, unul cu cele 288 de acuarele cu Bucureştiul şi altul cu un total de 800 de lucrări, care m-au surprins.

AM DESENAT 800 DE ACUARELE CU SUBIECTE DE ARHITECTURĂ (numai arhitectură, nu şi peisaje, flori, portrete).

Bilanţul de 648 de acuarele strânse în mape, plus cele 152 reţinute în străinătate, sau dăruite, adică cifra totală, de 800, m-a uluit! Acuarela poate fi redată şi diafan, schematic, transparent, prin tuşe spontane, prin desene sumare, care pot doar să sugereze vag subiectele abordate.

Trec şi eu adesea prin sălile de expoziţie ale pictorilor. Reţin încântat tablouri splendide de clădiri, străzi şi localităţi. Desenarea sau pictarea construcţiilor este o atracţie a tuturor artiştilor lumii. Printre case ne petrecem cu toţii existenţa.

Nenumăraţi pictori şi mulţi arhitecţi inventivi au lucrări mai neobişnuite decât acuarelele mele.

Eu am ales intenţionat, deliberat să fac redări cât mai exacte, ca nişte veritabile documente bazate pe un desen realist, academic şi pe culori şi volume inspirate direct din realitate.

Am dorit să salvez de la uitare, de la dispariţie, casele, străzile şi monumentele care fac parte din viaţa şi meseria mea.

Am ales, ca arhitect, să fac acuarele de arhitect exacte, nu mi-a impus nimeni maniera, aşa am dorit să mă exprim.

Prin acest număr uriaş de 800 DE ACUARELE REALIZATE, nu doresc să las impresia că în anii de vârf ai activităţii mele profesionale, în loc să întocmesc şi să coordonez proiecte, eu desenam.

Până când m-am pensionat, în 1991, respectiv în ultimii 15 ani de activitate la "Proiect - Bucureşti", n-am desenat decât foarte puţine acuarele. Aveam un program de lucru dur, cu sarcini urgente impuse de indicaţiile "venite de sus", cu multe nopţi şi duminici lucrate, aşa că numai la acuarele nu mă gândeam.

O recompensă specială din partea Statului Român a fost că, după 1989, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Culturii mi-au finanţat multe deplasări în străinătate, unde am cunoscut mari comunităţi de români stabiliţi peste hotare.

Am observat acolo, departe de ţară, că maniera mea de desenat, realistă şi exactă, a făcut ca toate imaginile expuse să fie imediat identificate; vizitatorii recunoşteau locurile în care au copilărit şi au trăit, iar acum le regăseau reproduse în acuarelele mele.

Declanşarea, după 1978, a acestei activităţi de acuarelist n-a fost întâmplătoare, a avut justificări temeinice.

După cutremurul din 4 martie 1977, Ceauşescu a iniţiat construirea unui nou centru al socialismului, care a provocat demolarea a 450 de hectare a Bucureştiului tradiţional.

Format din Facultatea de Arhitectură cu respectul faţă de monumentele înaintaşilor, am acţionat, prin toate mijloacele care erau posibile atunci, să salvez de la demolare Mănăstirea Văcăreşti, peste care am fost numit să amplasez un nou tribunal al Capitalei.

Din 1977 am răspuns în calitate de arhitect-şef de secţie de toate problemele de refacere a Centrului Istoric din zona Lipscanilor, complet neglijat de comunism.

Am făcut atâtea intervenţii foarte riscante pentru a salva Mănăstirea Văcăreşti şi pentru a se aproba restaurarea Centrului Istoric, grav afectat de cutremur, încât am fost numit să fac parte din Comisia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, iar mai târziu mi s-a acordat DIPLOMA DE EXCELENŢĂ A RESTAURATORILOR DE MONUMENTE ISTORICE.

Călătorul francez J.-C. Flachat considera, la 1749, că "Biserica de la Văcăreşti era cea mai frumoasă din lumea ortodoxă". După ce aceasta a fost demolată cu sălbăticie, în 1986, împreună cu întregul complex, academicianul prof. Dinu C. Giurescu a consemnat:
"Avem exemplul pe care ni-l dă arhitectul Gheorghe Leahu. Când ai o temeinică pregătire, când ai har şi dăruire, izbuteşti să creezi şi în condiţii neprielnice. Dai astfel un înţeles major propriei tale vieţi şi mergi înainte, odată cu neamul tău".

O altă iniţiativă personală curajoasă a fost salvarea Turnului şi Bisericii Bărăţiei. Noul centru socialist devenise "jucăria preferată" a "marelui geniu". Ceauşescu făcea observaţii, modifica soluţii şi, de mai multe ori, prin 1985-1986, a sugerat să se translateze sau să se blocheze Turnul şi Biserica Bărăţiei, sarcină ce mi-a fost repartizată mie şi secţiei mele. Ca arhitect şi acuarelist, îndrăgeam imaginea atât de insolită a turnului, cu forma sa neobişnuită, pe care am desenat-o în 1976.

Într-o zi, prin 1986, m-am prezentat "incognito" la părintele paroh al bisericii romano-catolice de la Bărăţie, Gheorghe Tătaru, şi l-am rugat să găsească un loc discret pentru a-i comunica un secret deosebit prevenindu-l să nu pomenească nimic despre apariţia mea. I-am descris intenţiile dictatorului, iar părintele Gheorghe Tătaru a comunicat urgent ştirea către Sfântul Scaun de la Roma. Într-o săptămână, Biserica Romano-Catolică a intervenit pe calea diplomatică a Papalităţii şi imediat "indicaţia" a dispărut. N-a ştiut nimeni de ce, eu eram singurul care am ştiut. După doi ani, în aprilie 1988, trecând prin zonă, Ceauşescu a transmis: "Turnul Bărăţiei va rămâne pe locul său".

Acestea au fost câteva din acţiunile mele de apărare a patrimoniului nostru construit care m-au determinat să desenez acuarele înainte de 1989, ca să le salvez măcar aşa de la dispariţie.

Până în 1989, programul meu de lucru era foarte încărcat. După doi ani, în 1991, m-am pensionat, dar am rămas cu ritmul intens de lucru de la I.P.B. Imediat mi-am îndreptat energia cu fericire spre acuarele. Am început să colind toată ţara, din Maramureş la Mănăstirile din Bucovina şi Oltenia, de la Sibiu în toată Transilvania, ajungând ca în acest an, 2017, să constat uimit că am strâns un total de 800 de acuarele, din care 648 le am depus spre păstrare într-un loc sigur.

În timpul cercetării bibliografiei pentru albumele mele închinate Bucureştiului, am rămas profund surprins că acum cca 100 de ani Bucureştiul arăta ca un sat imens, cu mahalale adunate în jurul bisericilor, având case modeste numai cu parter, acoperite toate cu şiţă şi nedotate cu instalaţie de apă şi canalizare.

Surprinderea mea era demonstrată de câteva fotografii realizate de Ludwig Angerer şi M.B. Baer la 1856 şi 1873.

Ele cuprind o imagine panoramică a modestului Bucureşti rural, o alta cu fostul Pod al Mogoşoaiei (actuala Cale a Victoriei), străbătut de sacagii ce cărau şi vindeau "apa de izvor" cu sacaua trasă de boi, şi ultima - curtea de atunci a Hanului lui Manuc, plină de căruţe şi care cu coviltir.

Dacă nu s-ar fi păstrat cele trei fotografii din 1856 şi 1873 (şi multe altele conservate în Arhivele Naţionale), după 100 de ani, adică în 1956 şi 1973, noi, contemporanii de azi, n-am fi crezut că s-au petrecut de atunci până azi transformări atât de uriaşe. De aceea, consider că impresionanta mea colecţie de 648 de acuarele, desenate şi colorate foarte exact, ca nişte veritabile documente, n-ar trebui fărâmiţată, dispersată.

Am descris în această carte cum s-a născut şi s-a dezvoltat în decursul anilor, pasiunea mea pentru acuarelă. Am trăit multe momente de împliniri: viaţa de acuarelist a fost bogată. Din 1991 am devenit pensionar, iar desenarea acuarelelor şi tipărirea cărţilor, ca martor al timpurilor pe care le-am trăit, mi-au umplut existenţa.

Nicio acuarelă de a mea nu este statică, fără viaţă, fără anturaj, aşa cum sunt ilustrate şi tipărite clădirile în publicaţiile de istoria arhitecturii.

Am dorit să înregistrez mediul în care am poposit cu blocul de desen rezemat pe genunchi şi am completat desenele şi cu pietoni, vehicule, tramvaie, firme şi vegetaţie.

Mai ales siluetele de oameni sunt foarte importante, ele redau scara umană şi consemnează de la prima privire diferenţa de dimensiune între clădirile desenate şi oameni.

Menţionez că, efectuând bilanţul recoltei mele de desenator acuarelist, am fost uluit că am realizat 800 de acuarele de arhitectură, din care 648 sunt păstrate intacte. În timp ce mi-am finalizat textul, m-am frământat cum să asigur ilustrarea volumului pregătit pentru tipar, câte acuarele să selectez, din cele 648, şi m-am hotărât să aleg doar 100. Nu doream să le înşir riguros, grupate pe ţări, provincii, oraşe sau calendaristic, ca în ghidurile turistice, ci mi-am fixat câteva criterii şi categorii noi, pregătit "să extrag, să aleg cele 100 de finaliste" din toată colecţia de 648 de acuarele. Mi am propus să le grupez pe subiecte distincte, în care să includ şi acuarele din România, dar şi acuarele pe care le-am desenat peste hotare şi care se înscriu în cele 10 criterii stabilite. Astfel, dau posibilitatea cititorilor să aprecieze în cât de multe şi variate modalităţi pot fi desenate acuarelele de arhitectură.

Dumneavoastră, eventual viitorii mei cititori, poate veţi fi încântaţi sau poate reţinuţi de acest mod original de prezentare a ilustraţiilor.

Nu ştiam la început, cum să fac vizibil nu numărul atât de mare de lucrări adunate, ci cât de interesante, de neaşteptate pot fi subiectele. Din 648, să alegi 100 a reprezentat şi pentru mine un efort de multe zile, în care am selectat de dimineaţa până seara, una câte una, "finalistele" ce vor fi reproduse în album. Am fost şi autor şi membru unic al juriului de selecţie.

Acum, când am terminat, privesc cele zece teancuri selectate, le răsfoiesc pachet cu pachet şi acuarelă cu acuarelă şi "mie, autorului", mi se pare interesantă selecţia pentru "finală", aşteptând curios să apară albumul în librării.

După ce aţi colindat România ca să-i cunoaşteţi comorile de arhitectură şi poate aţi călătorit în afara ţării prin unele popasuri cuprinse în album, veţi aprecia că cele 100 de reproduceri color ale activităţii mele pot fi considerate pentru fiecare dintre dumneavoastră O CARTE DE AMINTIRI.

Am alăturat, pentru comparaţie, imagini din ţara mea şi din alte câteva ţări pe care le-am vizitat. Am dorit să demonstrez prin cele 100 de acuarele selectate că:
ROMÂNIA ESTE CEL PUŢIN EGALĂ ÎN FRUMUSEŢI ŞI VALORI CU MONUMENTELE, ORAŞELE ŞI PEISAJELE CELOR MAI ADMIRATE LOCURI DE PE PĂMÂNT.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer