26.07.2017
Editura Vremea
Nicolae Stroescu-Şovarna
Nuda Veritas. Din crimele comunismului
(vol III - Jurnal de rezistenţă)
Editura Vremea, 2017



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Copleşit de cantitatea mai mult decât apreciabilă de memorii ale spaţiului concentraţionar, cititorul de azi a ajuns, poate mai rapid decât ar fi fost de aşteptat, la convingerea că nu-l mai pot aştepta mari surprize în acest domeniu. Sau, cel puţin, se gândeşte că şi în situaţia în care vor mai apărea manuscrise necunoscute, acestea nu ar putea fi unele foarte valoroase. Când şi când însă, acelaşi cititor se înclină în faţa evidenţei reprezentate de noile scrieri ce-i sunt aduse la cunoştinţă. Cam acelaşi lucru l-am făcut după lectura mărturiei Nuda Veritas. Din crimele comunismului, adresat posterităţii de către Nicolae Stroescu-Şovarna. La fel cum sunt convins că vor face mulţi alţi cititori, am realizat rapid că mă aflu în faţa unui text esenţial.

Nicolae Stroescu, născut la 2 mai 1921 în comuna Şovarna, căreia i-a preluat numele, menţionează anul 1992 ca dată când a început să-şi "transcrie" memoriile (acţiune care continua, conform altui pasaj, în iulie 1993), iar în alt loc anul 1993 ca perioadă de "scriere a unor rânduri" (textul cuprinde câteva interpolări referitoare la evenimente ulterioare Revoluţiei din decembrie 1989). Autorul precizează, totodată, că memoriile au fost confiscate în mod repetat (în 1955, 1960 şi, din nou, în 1983), alteori distruse (în contexte pe care le putem intui) chiar de către el, fapte care l-au obligat la permanenta rescriere, din memorie, a operei (cu dificultăţi pe care, iarăşi, le bănuim).

Nuda Veritas este însă o operă excepţională care descrie (aidoma lui Ion Ioanid ori Ion Antohe, autorul nu este egocentric, rămânând concentrat şi simţitor la întreaga realitate din jurul lui) tragedia mai multor generaţii prinse în malaxorul deloc milos al "obsedantului deceniu". În plus, în ciuda suferinţelor absolut gratuite la care a fost supus, uneori numai din pura răutate a persecutorilor (demnă de o antologie a represiunii este descrierea pe care o face "medicului Jilavei, cel mai nepriceput dintre toţi nepricepuţii şi impostorii criminali ai temniţelor şi lagărelor, din câţi văzusem ori voi mai vedea de acum încolo"), are generozitatea şi corectitudinea de a evidenţia şi evoluţiile pe care le-a putut constata cu ocazia ultimei lui condamnări: "Ce diferenţă colosală este între «ieri» de la Canal şi «azi»! Între deţinuţii de ieri şi cei de azi, între «coloniile de muncă» ale Canalului şi cele ale Deltei". Acest episod îi ocazionează şi o oarecum ironică revedere cu unul dintre foştii torţionari din perioada detenţiei în coloniile de muncă de pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră: "Privirea maiorului se opreşte asupra mea. Şi-mi zâmbeşte. Nu cred să mă fi recunoscut după atâţia ani, dar constat că zâmbetul aceluia, care a înţepenit pe o figură încă tânără la cei câţiva ani peste patruzeci cât ar număra, nu are acel zâmbet crud, bestial, pe care îl avusese pe când, personal, ştiind că-s grav bolnav, dispusese să fiu dat afară din spitalul lagărului şi, însoţit de el însuşi, în miez de noapte, să fiu dat în seama bestiei Stănciugel şi apoi la «47»".

Probabil stimulat de aceste semne ale umanizării unui sistem inuman, autorul se lasă purtat de o reverie patriotică ce transformă concretul nedrept şi deprimant într-o contemplaţie plină de mândrie: "Parcurgem braţul Chilia, având mereu în faţă malul stâng al Basarabiei, cât şi trecând pe lângă atâtea ambarcaţiuni militare sovietice şi civile, pentru care vaporaşul e un fel de rablă, dar peisajele acestea româneşti, în mod stăruitor, mă îndeamnă să caut cu privirea locurile pe unde moldovenii lui Ştefan Vodă daseră piept cu otomanii, cât şi urmele lui Mircea cel Bătrân, ori pe oamenii lui Ion Vodă, ce izgoniseră hoardele tătare ori pe turci". Această capacitate de a depăşi propriile-i resentimente prin raportare la binele întregii naţiuni este încă una dintre caracteristicile scrisului lui Nicolae Stroescu ce îi va asigura, în opinia noastră, un loc eminent în bogatul portativ al memorialisticii spaţiului concentraţionar. De altfel, ultimul fragment al memoriilor, care este cu uşurinţă databil, este din august 1968 şi trădează entuziasmul faţă de opoziţia României la invadarea Cehoslovaciei, precum şi atmosfera de aşteptare a ceea ce părea iminenta invazie sovietică şi în ţara noastră, apoi, însă dezamăgirea provocată autorului de reideologizarea treptată a ţării şi curmarea tendinţei de liberalizare care a caracterizat primii ani ai regimului lui Nicolae Ceauşescu - acele pasaje datează, evident, dintr-o perioadă ulterioară, pesemne din versiunea confiscată în 1983.

Povestea memorialistică a lui Nicolae Stroescu începe abrupt, direct cu întemniţarea lui, nu înainte însă ca autorul să ne readucă în atenţie un loc comun al memorialisticii concentraţionare, respectiv unele prevederi ale Circularei secrete din 1947 a serviciilor secrete sovietice privind ţările ocupate din sud-estul Europei: "ATENŢIE ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi; să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe, înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor: TREBUIE LICHIDAŢI PRIN AŞA NUMITE ÎNTÂMPLĂRI NEPREVĂZUTE!". Zguduitorul, dar apocriful document este astăzi pus sub semnul întrebării, sub aspectul autenticităţii lui, de mulţi istorici, însă considerăm că multe dintre tendinţele descrise în el erau autentice. Pentru Nicolae Stroescu, în tot cazul, instrucţiunile sovietice ofereau explicaţia nefericitului accident de circulaţie din centrul Capitalei, eveniment care a dus la descoperirea intenţiilor sale de a trece la acţiuni anticomuniste şi, prin efect, la tot cortegiul de persecuţii care au urmat. (...)

În luna următoare, accidentatul, care cu greu scăpase din coma prelungită, a fost transferat în secret, sub stare de arest, la Penitenciarul Văcăreşti (deşi agenţii îi explică grijulii că era numai reţinut, deoarece "nu ai un mandat de arestare din partea vreunui procuror militar şi nici n-ai să vezi vreodată, până când nu-ţi spui toate păcatele şi faptele împotriva poporului"). La Spitalul de Urgenţă însă, tânărul de 27 de ani, absolvent al Academiei Comerciale şi încă student la Drept (anterior fusese îndepărtat, sub presiunea comuniştilor, din şcoala de ofiţeri, dar şi exmatriculat din liceu din cauza poziţiei sale antilegionare), avusese surpriza să-l recunoască, sub chipul unui "personaj în halat" care arbora un ocazional "zâmbet strâmb", pe autorul accidentului care, la rândul lui, îl identifica drept "tipul care mi-a distrus maşina", într-o (conform autorităţilor) spectaculoasă, dar "banală" tentativă de sinucidere. (...)

Agentul care l-a păzit la spital înainte de transferul la Văcăreşti îi punea în vedere: "De acum eşti al nostru şi al nostru vei rămâne pe cel puţin 25 de ani de acum încolo, dar poate fi şi o lună-două până când vei muri - că de trăit nu prea ai şanse".

Acesta a fost începutul intrării în infernul concentraţionar, a cărui formă s-a tot agravat şi care a tot fost prelungit, prin diferite artificii utilizate în mod curent de oficialităţile comuniste, la începutul deceniului al şaselea al secolului trecut (restricţiile domiciliare care au urmat detenţiei au fost ridicate abia la 9 iunie 1956 - vezi A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1428, vol. 3, f. 1). Primul mandat de arestare care i se arată lui Stroescu şi despre care i se vorbeşte este din 21 ianuarie 1951. Toţi oficialii fac eforturi să îi şteargă, din acte, dar şi din memoria lui, primii aproape doi ani de detenţie.

De partea cealaltă, arestatul fără mandat se încăpăţânează nu numai să ţină minte tot, ci şi să le reamintească persecutorilor, în permanenţă, faptele lor şi consecinţele acestora. Nu numai impetuozitatea etică asigură însă perenitatea mărturiei lui Nicolae Stroescu. Acuitatea vizuală cu care surprinde degradarea bruscă a situaţiei din Penitenciarul Piteşti, în martie-aprilie 1949, ca şi decăderea la starea de brută a unora dintre gardienii care păreau la început legalişti fac din Nuda Veritas un document de excepţională importanţă pentru istoricii perioadei. Valoarea lui este cu atât mai mare, cu cât autorul nu a fost supus violenţelor extreme utilizate sistematic la Piteşti, nici din partea studenţilor reeducaţi, nici din partea gardienilor sau ofiţerilor de Securitate ("Timp de aproape douăzeci de luni, pe cât am stat în Piteşti, eu n-am primit o bâtă ori vreun picior sau palmă - spre deosebire de miile de piteşteni care au cunoscut martirajul - şi aceasta numai din laşitatea lor! În schimb, eu am cunoscut regimul de Casimcă, pe care ceilalţi - cu excepţia celor introduşi acolo de Dumitrescu şi criminalii lui Ţurcanu, uneori zile întregi - nu l-au cunoscut!"; totuşi, într-un singur loc, autorul se contrazice afirmând că "de multe ori, datorită ieşirilor mele recalcitrante, directorul sau gardienii mi-l smulg din mână [bastonul] şi mă bat măr"). Chinuirea studenţilor intraţi în puterea lui Eugen Ţurcanu este totuşi prezentă în carte, sub forma unor deducţii, a unor ecouri îndepărtate ce răzbăteau de la alt nivel al clădirii, dar şi, ani mai târziu, atunci când autorul are de-a face cu reeducaţii în coloniile de muncă, fără a fi însă agresat de aceştia. Tot în perioada lui piteşteană, autorul recepţionează un mesaj straniu din partea lui Eugen Ţurcanu ("Răbdare, în curând vin americanii!"), dar poartă şi un stupefiant dialog cu directorul Dumitrescu, în urma căruia Stroescu primeşte dreptul de a face de serviciu la bucătărie, cu efectul imediat al îmbunătăţirii substanţiale a meniului destinat deţinuţilor.

Este una dintre metodele prin care cel (re)cunoscut drept "şchiopârlan(ul)" şi-a transformat porecla în renume (remarcăm şi ocazionalele note de autoironie plasate în text, dar şi o anume mândrie transpusă cu talent literar, precum în scena unde autorul se alătură "şirului de amărâţi, urcând liniştit cu şchiopătura mea spre dumnezeul Zamfirescu").

În ciuda inflexibilităţii principiilor sale şi a constanţei cu care îi înfrunta pe torţionari (deşi mereu îşi luase propriul "angajament" să nu mai reacţioneze vehement în faţa abuzurilor oficialilor din sistemul penitenciar, Stroescu se întreabă, chiar şi în contexte mai puţin violente, "cum de nu şi-a putut stăpâni nervii?"), memorialistul este un generos chiar şi faţă de cei din tabăra adversă. Mereu îi evocă pe "bunii mei", care uneori sunt tocmai gardienii, cărora le surprinde comportamentul mereu confuz, ale cărui volute le înregistrează totdeauna cu o fineţe a observaţiei ieşită din comun. Găseşte puterea să scrie cuvinte pline de înţelegere chiar şi pentru şobolanii care mişună în Casimca din Piteşti şi altele pline de duioşie pentru popândăii din jurul lagărului Peninsula, pe care deţinuţii înfometaţi sunt obligaţi să-i jefuiască de boabele de orz. Merită menţionată, separat, şi valoarea mărturiei directe a lui Stroescu despre activităţile mai mult decât stranii ale chestorului Constantin Botez din Siguranţa Capitalei, o mărturie care pare (inspirând deja cercetări de ultimă oră ale lui Vlad Mitric-Ciupe) a duce la unele descoperiri extrem de importante ce ar putea elucida unele dintre aspectele cele mai misterioase ale aşa-numitului "experiment Piteşti".

Nerenunţând la convingerile lui antitotalitare, Stroescu manifestă, faţă de diversele orientări politice ale celorlalţi deţinuţi, deplină înţelegere, mergând până la o autodefinire antologică, ce i-ar putea da de gândit chiar şi cititorului ("Liberalo-ţărănisto-legionar, îi răspund poetului înalt, deşirat şi cu o cipilică aruncată ştrengar pe cap, adică sunt român!"). Altminteri, considerăm că pentru autor naţional-ţărănismul era, în epocă, cel mai apropiat curent de idei. (...)

Cu mari eforturi şi cu preţul (intuim noi) multor momente de disperare, Stroescu reuşeşte şi o mare victorie, la 9 martie 1962, ca urmare a judecării revizuirii sentinţei penale (de drept comun) nr. 169/1960 (când fusese condamnat la 18 luni închisoare corecţională), fiind absolvit de orice culpă (nu a reuşit însă, din păcate, să obţină şi revizuirea condamnării politice, aşa cum ştim că a încercat în 1977 - vezi A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1428, vol. 1). Reţinem aici, spre a medita asupra lor, cele pe care Stroescu le spune acelora care puseseră la cale înscenarea judiciară din 1960: "Ştii în ce constă puterea mea? În a nu lovi pe nimeni, înţelegi? În a-i ierta pe cei care mi-au făcut ori îmi voiau răul". La scurt timp după aceea, un director abuziv care îl demite din postul de tehnolog-preţuri, îi atrage atenţia că: "Nouă ne trebuie oameni adevăraţi, înţelegi matale? Nu din ăştia care nu fumează, nu beau, nu înjură, nu loveşte pe ăla care nu îndeplineşte planul". Imediat după ce relatează acest episod, memorialistul scrie: "Într-adevăr, atmosfera creată îţi dă impresia că România este de acum liberă, eliberată din ghearele hapsânului din răsărit şi ajung la concluzia că toţi anii mei de suferinţe de până aici, de împotrivire fuseseră în zadar, că regimul comunist nu-i chiar atât de străin şi absent la năzuinţele poporului de a nu mai fi supus directivelor din Moscova". Pentru Nicolae Stroescu personal însă, continuă condiţia de "ciumat" al comunismului, evidenţiată printr-o lungă serie de concedieri, toate din motive de dosar. Întors temporar în judeţul natal, constată că "nimeni nu mă ajută, le este teamă, cu toate că unii dintre aceştia sunt directori şi chiar în conducerea PCR-local, le este FRICĂ de viitorul lor". Pe tot parcursul manuscrisului, autorul vorbeşte despre "frica" pe care o resimţeau persecutorii, frica de ziua de mâine şi, totodată, frica de consecinţele faptelor lor criminale. Însuşi faimosul Istrate Micescu remarca, la Văcăreşti, această contribuţie originală a lui Stroescu, ce părea să creeze "filosofia momentului" ("Asta este o gândire logică. Fricii de astăzi să-i răspunzi cu frica pentru ziua de mâine. Da, domnilor! Aceasta este filosofia momentului!"). (...)

Nicolae Stroescu ne dezvăluie momentul când i-a venit ideea memoriilor, inspirat fiind de opera lui Winston Churchill, şi anume în Penitenciarul Văcăreşti ("Oare, cândva, voi fi şi eu în situaţia de a scrie o asemenea Nuda veritas, despre adevărul adevărat al personajelor politice, al acestor evenimente dramatice prin care a trecut ţara mea, începând de la dictatura carlistă şi până astăzi?"). Însufleţit de acest gând, Stroescu a acordat multă atenţie refacerii memoriei, imediat după atenuarea sechelelor provocate de accidentul de maşină şi a practicat, pe timpul detenţiei, "exerciţii de memorie" pe care le bănuim a fi chiar mai mult decât banalele repetiţii în scopul memorării. Mai târziu, când se afla la Capul Midia, Stroescu descoperea şi o altă utilitate a primirii unor responsabilităţi pe şantier (în afara capacităţii astfel dobândite de a contribui la curmarea violenţelor), în momentul când primeşte "un caiet nou-nouţ - tip matematici - cât şi un creion", fapt care i-a permis să scrie "primele rânduri ale preconizatei mele lucrări - Nuda Veritas".

0 comentarii

Publicitate

Sus