Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XXIII)


Dan Recheşan

06.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa neliniştitoare îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi învaţă să scrie, să citească, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana Kevrosian, fata unui văduv. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener egal în drepturi, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Izbucneşte ciuma şi Adnana moare împreună cu tatăl ei. Filimon o îngroapă, păstrînd doar o şuviţă din părul ei. Heilung moare şi el de ciumă. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămân ca moştenire, Filimon pleacă la drum cu o mică parte din bani. Iese din oraş şi se îndepărtează cît poate de tare de orice aşezare omenească, dornic să trăiască singur, căutînd să se împace cu trupul şi cu mirosul său. Stă singur, în pustietate, timp de mai bine de un an, apoi se alătură unei şatre de ţigani lăutari, pe care îi părăseşte pentru a intra în slujba vel-pitarului Negreanu.

23.

Înţolit într-un mintean din şiac cafeniu cu găitane albe, cu nădragi din aba vîrîţi în cizme de iuft, Filimon nici nu mai semăna cu cel care trăise în grotă ca un schimnic. Se împlinise şi la trup, iar obrazul său scofîlcit se rotunjise de traiul bun. Numai ochii verzi şi adînci, umbriţi de cearcăne ca o apă neliniştitoare îi rămaseră aceeaşi. Trecuse repede de la reparatul şeilor şi a hamurilor la o treaptă mai înaltă de iscusinţă, căci pitarul aflînd că ştie să scrie şi să socotească ca un grămătic îl făcuse pisarul său. I se dăduse odaie mare şi curată în conacul din Udreşti, aflat la o aruncătură de băţ de Tîrgovişte, unde ţinea toate hîrtiile şi umbla cu călimara şi condeiul la brîu căci dregătoria de pitar cerea multe înscrisuri. Sub privegherea acestuia se aflau toate carele cu grîne care măcinau făina şi toate cuptoarele care coceau pîinea pentru armia care-l păzea pe vodă. O dregătorie tare bănoasă dacă ştiai de unde să cumperi grîul şi cu cine să-l macini.

Pe lîngă slujba de pisar, Filimon se mai trudea şi să descîlcească socotelile moşiei din Mozăceni, unde Negreanu avea nenumărate turme de oi şi cirezi de vite. Primea o simbrie de cincizeci de piaştri pe an, pe lîngă casă, masă şi veşminte şi se arăta mulţumit de slujbă. De unde să bănuiască stăpînul său că tînărul grămătic dispreţuia banii şi că sub pragul apothekăi lui Heilung îngropase o sumă de o sută de ori mai mare.

Ziua era pe sfîrşite şi tocmai aprinse un opaiţ apucîndu-se să rînduiască înscrisurile cînd pitarul intră val-vîrtej în odaie:
- Ai aflat, bre, de năpasta ce ne paşte? întrebă răsuflînd din greu, căci era pîntecos şi scurt în grumaji şi trîntind un zapis gros pe masă.
- Ce năpastă, vel-pitare?
- Hai, citeşte şi cutremură-te!

Filimon lăsă condeiul şi despături foile şi citi rar şi articulînd clar slovele:
"Legiuire a Prea Înălţatului şi Prea Pravoslavnicului Domn, şi Oblăduitoriu a toată Ungrovlahia Io Ioan Gheorghie Caragea V(oe)v(od). Cu toată cheltuiala dumnealor Constandin Caracaş, dohtor, şi dumnealui Răducanul Clinceanul, Biv Vel Stolnic, şi dumnealui Dumitrache Topliceanul, Biv Vel Sluger, tipărită în privilegiata Tipografie a dumnealor... "
- Sari peste predoslovenie, spuse nerăbdător celălalt, iar Filimon continuă:
"Domneasca şi părinteasca noastră dragoste şi voire de bine judecând ca o leage Sfântă obştescul folos al supuşilor noştrii, şi pururea îngrijind mainainte de bună petreacerea lor a fi statornică şi neclintită, am bine voit în ceale după urmă a potoli de asupra dreptăţii războiul cel mult turburătoriu. Ţara Rumânească având din vechime canoane pentru ceale înparte dreptăţi ale lăcuitorilor săi, ale sale nescrise şi ne desluşite obiceaiuri, şi ale condicii sale puţine, şi nu desăvârşit Pravile înscris, care şi nefiind dăstoinice nu putea cumpăni, nici drept a îndrepta dreptatea fieşte căruia. De aceia şi era silită a năzui la Pravile Înpărăteşti ale Romanilor, şi a să sluji cu toate aceste Pravili, fără de osebire, aşa dar uluindu-se întrei întocmiri de Pravili, adecă a obiceiurilor, a condicii şi a Romanilor, urma a nu avea nici o Pravilă căci obiceiurile prefăcându-se în multe chipuri, adease să înpotrivea Pravililor Romaiceşti, şi acestea iarăşi unele fiind pricinuitoare de doao tâlcuri... "
- Şi tot aşa, îi dă-nainte cu minciunile... pe scurt, adevărul e că vodă ne ferici cu o Pravilă pentru hoţi, să fure toţi cu legea-n mînă, izbucni Negreanu, să poată jefui în voie, trăzni-i-ar Cel de Sus să-i trăznească, că-s toţi o liotă de tîlhari şi de jecmănitori!

Filimon ştia ce matrapazlîcuri făcea pitarul cu pita oştenilor, măcinînd făină de grîu muced şi amestecînd rumeguş în aluat iar duhoarea minciunii, un damf de tărîţe putrede impregnat în anteriul lui, îl dădea de gol. Din aceste aliş-verişuri necinstite pusese deoparte în cei trei ani de slujbă pe puţin cincizeci de mii de piaştri. Împături pravila, o aşeză într-un sertar să o citească mai tîrziu pe îndelete şi zise:
- Am auzit că vodă ar vrea să pună bir pe averile dregătorilor, aşa cum se face în Apus, iar pravila asta l-ar întări în marele Divan!
- E-n stare de orice nemernicul de caţaon... în lăcomia sa de aur ar vinde-o şi pe mă-sa!
- Ar fi bine ca domnia-ta să trimiţi la Braşov tot bănetul pe care l-ai adunat. Se găsesc acolo destui zarafi saşi care să-ţi dea dobîndă bună dacă pui tot aurul în casa lor de fier!

Negreanu răsuflă adînc şi-şi frecă fălcile late cu palma:
- M-am gîndit şi eu... însă primejdia-i mare, căci pe drumul spre Rucăr bîntuie ceata lui Stanciu Bratu căruia nu-i scapă nicio căruţă braşovenească ticsită cu mărfuri darmite un rădvan ce-ar căra o ladă cu aur!

După ce plecă pitarul, Filimon se zvîrcoli îndelung în aşternut. Nu putea să adoarmă de grija averii lui Negreanu, iar în gură avea gustul amar-muced al pîinii coapte pentru oşteni. Ca unul ce-i ţinea toate socotelile se simţea părtaş la înşelăciunea şi la furtişagul acestuia amintindu-şi, deşi trecuse atîta amar de vreme, de povaţa ieromonahului Paisie:"Să nu furi, copile, aiasta-i cea de-a opta poruncă pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Moise!" În cealaltă aripă a conacului pitarul se perpelea şi el, dar din altă pricină. Îi intrase în cap să-şi ascundă averea şi, cum era un om tare neîncrezător în semenii săi, nu urmă sfatul grămăticului. Hotărî ca într-una din nopţile următoare să vîre tot aurul în oale de lut, să le cetluiască bine la gură şi să le îngroape pe ascuns în grădina conacului.

Peste două zile, într-o dimineaţă frumoasă de florar, cînd înfrunziseră sălciile de pe malul eleşteelor şi-n aer plutea o mireasmă veselă de iarbă crudă, îl găsiră pe pitar fără suflare. Zăcea lîngă un dud bătrîn, cu capul spart, într-o baltă de sînge, ţinînd strîns la piept cioburile unei oale mari de lut, din cele în care se fierb sarmalele. În vînzoleala care se iscă, primul gînd al lui Filimon fu să o caute pe jupîneasă şi să o întrebe dacă avea cheia de la lada unde-şi ţinea Negreanu aurul. Jupîneasa era plecată însă plecată la Tîrgovişte, dis-de-dimineaţă ca să tîrguiască nişte pînză înălbită. Găsiră cheia în buzunarul mortului şi, aşa cum bănuiseră, lada cu bani era mai goală decît pîntecul unui sihastru într-o zi de post negru. Filimon nu mai stătu pe gînduri. Scoase din grajd un telegar iute de picior, îl înşeuă şi încălecă plecînd să-l vestească pe ispravnicul de judeţ, Costandache Capîntortură, o rubedenie de-a răposatului. În timp ce galopa pe drumul spre Tîrgovişte îi trecu prin minte un gînd neliniştitor:
"Kir Constandache n-o să creadă o iotă din ce-am să-i spun... o să mă bănuiască că-s în cîrdăşie cu lotrii şi umblu să-l abat de la aflarea adevărului!"

Cînd ajunse la răspîntia cu şleaul mare care ducea la Ploieşti, smuci frîul şi, în loc să ţină drumul tot înainte, întoarse calul spre dreapta. Îi dădu bici de parcă el era adevăratul ucigaş şi fur al averii pisarului şi goni cale de două ceasuri pînă cînd ajunse într-un codru des. Aici descălecă, legă calul de-un ciot şi intră pe jos în pădure ca într-o galerie. Trecu printre trunchiurile groase şi înalte ca nişte coloane şi se pomeni într-o poiană cum nu mai văzuse. Deşi era la amiază, soarele nu răzbătea prin frunziş, iar iarba prin care păşea părea albastră şi mirosea greu, a peliniţă şi a isop. La tot pasul dădea de plante necunoscute, unele înalte pînă la brîu, altele încolăcindu-i gleznele ca nişte şerpi vegetali. Merse cale de un ceas, dar codrul în loc să se rărească mai tare se îndesea, pînă cînd hăţişul fu de nestrăbătut. Se aşeză la rădăcina unor ferigi cît el de înalte şi, ameţit de năvala de miresme din juru-i, aţipi. Îl trezi zgomotul unor vreascuri pîrîind sub paşii cuiva şi sări în picioare. N-avea nicio armă asupra sa, pe de-o parte fiindcă plecase în grabă, pe de alta din pricină că nu ştia să folosească vreuna. O umbră omenească tăie petecul de iarbă şi dinaintea lui se ivi un bărbat tînăr, roşcovan la chip, nu prea înalt, dar bine legat. Purta pe umeri o dulamă lungă, neagră, cusută cu găitane roşii şi o căciulă de astrahan pe creştet. În brîul lat ce-i încingea mijlocul luceau paturile bătute-n argint a două pistoale şi mînerul unui hanger mare. Cînd ajunse la trei paşi, el îşi scoase cuşma, făcu o temenea şi-i spuse pe un ton cam batjocoritor:
- Ce faci cuconaşule singur-singurel în codru? Au nu cumva te-ai rătăcit prin aceste coclauri?

Se văzu silit să recunoască adevărul:
- Da, cred că m-am rătăcit... dar dumneata cine eşti, vreun dorobanţ al agiei?

Necunoscutul rîse cu poftă şi ecoul hohotului său stîrni un stol de mierle care ciuguleau prin iarbă:
- Bună glumă... i-auzi, eu, un om al agiei! Află, băiete că sunt Anghel Gealantaru, de fel din Perşani!

La auzul acestui nume Filimon simţi un fior de gheaţă că-i lunecă pe şira spinării. Din toată ceata lui Stanciu Bratu, acesta era cel mai crunt şi mai neiertător lotru din cîţi se aflau. De necrezut văzîndu-i vîrsta tînără şi boiul frumos, de ins obişnuit mai degrabă să farmece codanele decît să aţină calea drumeţilor. I se dusese buhul în toată ţara şi umbla vorba că-n zece ani de haiducie omorîse cu sînge rece cincizeci de boieri, cu trei mai mulţi decît vodă Mircea Ciobanu care-şi căsăpise rivalii invitaţi la ospăţ.
- N-am nimic de preţ la mine, nici bani, nici giuvaeruri!

Gealantaru îi făcu cu ochiul ştrengăreşte:
- Las c-om mai vedea, cît preţăluieşti mătăluţă!
- Sunt calfă de tăbăcar, minţi Filimon, şi-am fugit de la stăpîn fiindcă mă plătea prost!

Celălalt rînji sprijinindu-şi palma pe mînerul hangerului:
- Asta să i-o spui lu' mutu... n-ai mîini de tăbăcar, cum n-am eu mutră de logofăt în divan! Mai degrabă aş zice că eşti vreun diac ce mînuie pana şi condeiele toată ziua! Hai, ia-o înainte c-avem mult de mers... şi nu cumva să-ncerci să scapi că-ţi tai beregata cît ai clipi, ca unui pui de găină!

Ca un făcut, lotrul îi găsi repede calul şi încălecă, apoi cu o mişcare surprinzător de îndemînatică, îl prinse cu un braţ de fier şi-l trase aşezîndu-l dinaintea lui în şa. Trase de frîu îmboldind telegarul cu călcîiele şi porniră la galop spre miazănoapte.

Pe înserat ajunseră la poalele muntelui. Cel din şa nu se opri şi împinse calul mai departe pe brîna îngustă de calcar. Sub ei se căsca un hău întunecos, Animalul începu să şchioapete iar copitele îi alunecau tot mai des pe lespezi. Atunci cei doi săriră din şa, îl goniră înapoi spre vale şi o luară pe jos. Poteca se îngustă şi începură să suie tot mai pieptiş, pe brînci, pînă cînd ajunseră în dreptul unui jnepeniş des. Haiducul duse deştele la gură şi şuieră lung, ca uliul cînd îşi ţinteşte prada. Tufele se dădură la o parte şi un haidamac mustăcios îi aţinti cu o flintă cu gura cît o pîlnie.
- Care eşti acolo? Arată-te la faţă! strigă el.

Gealantaru rîse şi-şi împinse prizonierul în faţă:
- Eu sunt, Mărine, nu mă mai cunoşti? Am adus un ucenic să-l învăţăm cu haiducia!

Trecură de sentinelă şi mai merseră vreo douăzeci de paşi pînă dădură de un bolovăniş atît de sălbatic încît nici caprele negre n-ar fi putut trece pe acolo. Deodată, Filimon simţi şfară de carne friptă pe cărbuni, dar n-apucăse-ntrebe de un venea acel miros, fiindcă Gealantaru se propti cu umărul într-o stîncă şi, ca prin farmec, ditamai bolovanul se roti ca o uşă. Intrară într-o văgăună îngustă, cu un cerdac de piatră deasupra capului şi ajunseră la gura unei peşteri. Acolo dădură de un bărbat mustăcios care perpelea hartane de carne pe vatră. În jurul focului stăteau tolăniţi încă cinci lotri, înarmaţi cu hangere, pistoale şi durde. Gealantarul chiui de bucurie şi dădu mîna cu fiecare din chiracii săi:
- Alelei, măi fîrtaţilor, aliş-verişul meu a mers strună, că l-am dijmuit pe pitar aşa cum se cuvine!

Dădu jos dulama şi dezlegă mînecile legate, iar din ele curseră vreo zece fişicuri mari de aur. Aruncă banii pe podeaua de piatră şi le zise:
- Puneţi de-o parte o treime pentru iscoade, praf de puşcă şi hrană, iar restul împărţiţi-i între voi, aşa cum se cuvine!

Mustăciosul se apropie de băiat şi-l apucă cu mîna de bărbie:
- Da' cu cuconaşul ăsta ce facem? L-ai adus să ne fie rîndaş?

Din umbra peşterii se desprinse o femeie tînără şi bălaie, îmbrăcată bărbăteşte, în cioareci de aba şi-un ilic din postav vineţiu. La brîu, purta ca toţi ceilalţi două pistoale şi-un hanger. Gealantaru o prinse în braţe şi-o sărută lung şi apăsat pe gură, lăudîndu-i-se lui Filimon:
- Ea-i Eufrosina, fata pîrcălabului tului Scarlat din Cîmpina! Am scăpat-o de măritişul c-un neisprăvit de grecotei... mirelui i-am tăiat beregata, iar pe ea mi-am luat-o ibovnică, fiindcă era păcat la Dumnezeu să rămîie văduvioară!

Fata se încruntă întrebînd şi ea:
- Ce-ai de gînd cu slăbănogul ăsta?
- Om vedea... dacă nu altceva să fie iscoadă tot îi bun!

Se aşezară toţi lîngă foc şi mîncară carne friptă cu pită. O ploscă mare cu vin rubiniu de Drăgăşani trecu din mînă în mînă, iar cînd ajunse la capul lotrilor acesta o ridică spre Filimon:
- Măi, cîrlane, n-ai de ales: ori te bagi ucenic la noi, că haiducia ca orice meserie are tipicul ei, ori îţi dau un brînci la vale, printre pietroaie şi-ajungi hrană la hultani!

Bău cu nesaţ şi îi întinse şi lui plosca:
- Hai, nu umbla cu fofîrlica... dar înainte de toate, spune-ne ce hram porţi, de unde vii şi ce-ai făcut pînă acu în viaţă!

Iar Filimon le povesti pe-ndelete, fără să uite niciun amănunt toate cele prin care trecuse de cînd intrase ucenic la tăbăcărie şi pînă cînd ajunse grămăticul pitarului.

După ce isprăvi Gealantaru rînji mulţumit:
- Vedeţi că nu m-am înşelat? I-om găsi şi lui un rost printre noi... mai ales dacă se pricepe la leacuri şi la oblojit rănile cînd o fi să dăm piept cu potera şi arnăuţii domniei!

Se lăsă o noapte adîncă, de se auzea murmurul codrilor şi susurul apelor. Se culcară lîngă foc, privind stelele îndepărtate lucind pe bolta întunecată ca nişte licurici. Unul dintre tîlhari scoase o cobză din traistă şi începu a-i ciupi corzile uşurel îngînînd o cîntare născocită spre desfătarea celor de teapa lui:
"Fir-ai tu să fii de plug,
Plug bătrîn şi învechit,
Ca şi mine de trudit,
Prea te-ai ros şi te-ai ştirbit.
Sui cu plugu-n pîrloagă,
Boii mei nu vor sa meargă,
Zac sireacii că n-au vlagă,
De foame nu pot să tragă.

Vai de bietu' om sărac,
Nici boii la jug nu-i trag.
Saracan chimirul meu,
Din grumazul de viţel,
Trei cuţite-ar zace-n el.
Unu-ar rîde şi-altu-ar plînge
Cu lacrimi de foc şi sînge,
Altu strigă că s-ar frînge,
În trupul pîndarului,
În pieptul ciocoiului.
M-am gîndit boii să-i vînd,
Să mă leg cu jurămînt
Să iau calea codrului,
Sub cetina bradului,
Din coarnele plugului,
Să fac şaua murgului,
Iar din fierul cel mai lat,
Să fac tăiş de baltag,
Să-l călesc la foc de fag,
Şi-n lacrimi de om sărac,
La ciocoi să-i vin de hac."


(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer