Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XXIV)


Dan Recheşan

13.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa neliniştitoare îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi învaţă să scrie, să citească, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana Kevrosian, fata unui văduv. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener egal în drepturi, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre. Izbucneşte ciuma şi Adnana moare împreună cu tatăl ei. Filimon o îngroapă, păstrînd doar o şuviţă din părul ei. Heilung moare şi el de ciumă. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămân ca moştenire, Filimon pleacă la drum cu o mică parte din bani. Iese din oraş şi se îndepărtează cît poate de tare de orice aşezare omenească, dornic să trăiască singur, căutînd să se împace cu trupul şi cu mirosul său. Stă singur, în pustietate, timp de mai bine de un an, apoi se alătură unei şatre de ţigani lăutari, pe care îi părăseşte pentru a intra în slujba vel-pitarului Negreanu. O ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru, îl jefuieşte şi omoară pe Negreanu. Filimon fuge în pădure ca să nu fie acuzat de moartea acestuia, dar e capturat de haiduci, care îl obligă să le devină ucenic.

24.

I se apropia şi lui Caragea funia de par. Nemăsurata poftă de înavuţire şi grelele biruri ce le pusese pe ţară îl împinseră spre pierzanie. Vînduse nu mai puţin de patru mii de dregătorii, luase două milioane de piaştri de la bresle şi din concesionarea ocnelor şi vămilor. Lui văru-su Costache îi dăduse pe mînă tot tîrgul Ploieştilor, iar cînd ploieştenii supăraţi de strîmba judecată domnească se răzvrătiseră, poruncise ca toţi capii răzmeriţei să fie întemniţaţi şi scurtaţi de cap. Scăpase cu viaţă numai un sudit rus pe care, de frica ţarului se temuse să-l descăpăţîneze. O parte dintre boierii divaniţi, scîrbiţi de felul în care diriguia ţara, plănuiră să-l răstoarne. Cum-necum, prin iscoadele sale, vodă aflase de complot şi-i prinse poprindu-le averile, iar pe vornicul Costache Bălăceanu, pe marele logofăt Ioan Ghica şi pe Costache Filipescu îi trimise sub pază, în surghiun la moşiile lor, cu aspră poruncă să fie ucişi de-ar fugi cumva de-acolo. Sultanul Mahmud al II lea era şi el sastisit de plîngerile ridicate de marele hazneder al palatului şi de paşalele din raialele dunărene care cereau mazilirea domnului valah fiindcă-şi încălcase cuvîntul dat la înscăunare dar, prea prins cu necazurile cîrmuirii întinsului său imperiu, nu întreprinse nimic.

Vodă nu-şi plătise datoriile către zarafii din Istanbul de la care se împrumutase să cumpere tronul şi pusese tot bănetul strîns, trei milioane de galbeni, deoparte, la teşcherea. În vara lui 1818, năzărindu-i-se că nu mai are scăpare, îşi luă odraslele, se sui într-un rădvan şi fugi cu toată averea la Braşov. Ca să nu-l ajungă din urmă oastea de ţară a boierilor sau ordia sultanului, porunci celor trei sute de lefegii arnăuţi care-l însoţeau, conduşi de Iordache Olimpiotul, să dărîme şi să ardă toate podurile de la Bucureşti pînă la Bran. În locul său se sui iarăşi pe tron Alexandru Şuţu. Acest ipochimen bătrîn slujise ca mare dragoman la Istanbul şi era învăţat cu toate tertipurile şi cu toate sforăriile cîrmuirii, de vreme ce mai fusese domn de încă patru ori. Nu se schimba, de-altminteri, nimic căci şi vodă Şuţu, asemenea celorlalte odrasle ale Fanarului, aducea cu el o ceată de ciocoi şi de oameni de strînsură, puşi pe căpătuială.

Filimon îşi începu cu dreptul ucenicia de haiduc, iar tovarăşii săi prinseră curînd să-l preţuiască pentru însuşirile sale. Îşi petrecea toată ziua culegînd ierburi de leac, scriind răvaşe de răscumpărare şi grijindu-se de hrana, de armele şi de caii tîlharilor. Cînd unul dintre ei se alese cu un glonte slobozit din flinta unui poteraş, îşi aduse aminte de o ilustraţie dintr-o carte a lui Ambrosius Paré în care era înfăţişată alcătuirea lăuntrică a unui trup. Meşteri din două fiare oţelite un cleştişor cu care-i scoase rănitului plumbul din umăr, ferindu-se să rupă vreun vas de sînge, şi-l tămădui. Se obişnui repede cu damful înţepător al pulberii de puşcă, cu mirosul sîngelui uscat şi cu duhoarea fricii îmbîcsite în ţoalele celor jefuiţi de tîlhari. Cînd aceste miasme îl sufocau, ieşea din grotă şi-şi afunda nasul în miresmele ierburilor care creşteau pe stîncărie: angelică, păducel, arnică, sunătoare, traista-ciobanului, cimbrişor şi strugurele-ursului. Atunci îşi aducea aminte de apotheka lui Heilung şi-l podidea o tristeţe fără margini.

Să fugă din ascunzătoarea de la Cerdacul lui Bratu nu era cu putinţă. Intrarea în grotă era păzită zi şi noapte de o caraulă înarmată, iar la celălalt capăt al peşterii, care da în valea Urzicii, nu putea ajunge căci ieşirea era închisă cu o poartă din fier, straşnic ferecată. Bănuitoare şi mereu pusă pe harţă, Eufrosina nu-l scăpa din ochi şi adesea îl iscodea despre însuşirile diferitelor leacuri pe care le prepara. Oriunde mergea îl însoţea parfumul cald şi amărui de naramză emanat de trupul ei tînăr. Pe de altă parte, Gealantaru îi arăta deplină încredere îl făcea părtaş la toate prăzile şi nu pierdea ocazia să-l povăţuiască:
- Vezi, tu, cuconaşule, eu te-am ginit de la început că eşti născut pentru haiducie... nu-ţi porunceşte nimenea ce şi cum să faci, eşti liber ca pasărea cerului... şi-apoi, unde în lumea asta strîmbă şi plină de nedreptăţi ai găsi un loc mai potrivit să trăieşti?

Filimon îi dădea dreptate, barem că nu era întrutotul de aceiaşi părere, dar se ferea să arate pe faţă tot ce gîndea.

Într-o dimineaţă devreme, pe cînd lotrii de-abia se ridicaseră din aşternuturi, în peşteră dădu buzna un băietan desculţ şi îmbrăcat în straie ponosite de cînepă.
- Căpitane Anghel, strigă el cu sufletul la gură de alergătură, vin, vin patru căruţe dinspre Rucăr!
- Ce fel de căruţe? întrebă căpetenia lotrilor aruncîndu-i un icosar de argint.
- Mari, cu coviltir şi cu loitrele întărite cu fier!

Gealantaru îşi încinse pistoalele la brîu şi-şi trecu degetele peste tăişul hangerului:
- Căruţe braşoveneşti... numai nemţii îşi încarcă marfa în astfel de căruţe!

Se răsuci spre Filimon şi-i întinse o flintă:
- Vii şi tu cu noi, ucenicule! Că pînă nu eşti botezat cu sînge şi cu praf de puşcă se cheamă că nu eşti încă haiduc!

Acesta apucă arma fără chef şi porni şovăielnic pe urmele celorlalţi. Ceata coborî în vale şi se îndreptă spre drumul mare care venea de la Braşov spre Ploieşti. O parte se ascunseră în tufe, iar trei dintre ei, împreună cu Filimon suiră costişa ca să pice în spatele convoiului şi să-i taie calea de retragere. Locul părea anume ales să oprească orice convoi. Nu trecu mult că la cotitura drumului se ivi o căruţă grea, de soiul celor zise "braşovence" trasă de patru cai masivi de povară, iar după ea încă două sau trei. Din lăstăriş se auzi un ţivlit de uliu şi, ca la un semn, durdele lotrilor duduiră zvîrlind o ploaie de plumbi asupra atelajului. Vizitiul scoase un vaiet şi pică mort peste oişte, cel de lîngă el de-asemenea, iar căruţele din spate se opriră scrîşnind de-a curmezişul drumului. Gealantaru ieşi din ascunzătoare cu două pistoale în mîini. Le slobozi asupra călătorilor dintr-a doua căruţă, apoi cu hangerul gol în mînă strigă:
- Haideţi, fîrtaţilor, să-i ajutăm pe cinstiţii negustori să deshame caii şi să descarce marfa!

La acest îndemn, haiducii dădură năvală spre căruţe dar nu apucară să ajungă la pradă. De sub coviltirele celorlalte două braşovence se iviră mintenele vineţii ale seimenilor cu flintele întinse spre ei. Căpetenia lotrilor scoase un urlet ca de fiară rănită:
- Nemernicul de aga Vromikos ne-a întins o capcană, împrăştiaţi-vă care-ncotro!

De sus, pitit printre bolovani, Filimon vedea ca-n palmă totul: salva puşcoacelor arnăuţilor care frînse avîntul lotrilor, trupurile picînd ca secerate la pămînt, năvala lefegiilor care hăcuiau cu spăngile pe cei răniţi şi pe Gealantaru topindu-se în hăţişul pădurii. Nările îl usturau de fumul înţepător al pulberii, o sudoare rece îi năpădi trupul, iar muşchii îi înţepeniră de spaimă încît nu putu face un pas. După ce tovarăşii săi dădură bir cu fugiţii, aruncă flinta şi se ghemui sub o stîncă, aşteptînd să treacă primejdia. Niciodată nu se temuse atît de tare pentru viaţa lui, nici chiar atunci cînd dăduse faţă-n faţă cu cumplitul Pazvantoglu-paşa. Norocul său fu că poteraşii se împrăştiară prin hăţişurile de pe marginea drumului căutîndu-i pe fugiţi şi niciunuia nu-i dădu prin minte să caute sub bolovani. Stătu acolo, două-trei ceasuri, înţepenit ca o broască în pămîntul umed pînă cînd nările sale nu mai simţiră mirosul acru al morţii. Cînd ieşi din ascunzătoare se porni o ploaie de vară cu tunete şi fulgere care spălă toate urmele luptei. Îşi aruncă ipingeaua haiducească într-o rîpă căci l-ar fi dat de gol şi Porni spre miazăzi grăbind cît putea pasul ca să îndepărteze cît mai repede cu putinţă de sălaşul lotrilor. Merse toată noapte şi o bună bucată din zi ajungînd după prînz la un han prăpădit unde se opreau de obicei poştalioanele. Hangiul îl privi bănuitor dar cînd îi întinse un piastru nu-l întrebă nimic şi-i dădu o odăiţă în care să se odihnească.
- Să mă scoli mîine dimineaţă, la al treilea cîntat al cocoşilor, îi spuse, că trebuie să ajung la Ploieşti!
- Nu trece niciun poştalion spre Ploieşti pînă vineri dar, dacă te grăbeşti, poţi să te sui în căruţa lu cumnatu-miu! îl lămuri hangiul.

În odaie duhnea a mucegai şi a aşternuturi nespălate însă după mirosurile rele din peştera hoţilor aceste damfuri îl linişteau. Se întinse pe prici şi adormi doborît de oboseala şi toate frămîntările prin care trecuse.

Cumnatul hangiului căra găini, gîşte şi curci ca să le vîndă în obor sau pe la cuhniile boiereşti. Filimon se ghemui între loitre, printre cuştile de lemn pline de orătănii şi adormi din nou învăluit în putoarea de găinaţ şi de pene încălzite. Înainte de a intra în tîrg, se dădu jos, îi plăti căruţaşului doi piaştri şi o luă peste cîmpuri hotărît să se întoarcă cu orice preţ în Bucureşti.

Merse cale de două ceasuri printre haturi, afundîndu-se în lanul de grîu care-i ajungea pînă la brîu. Un pitpalac cu penajul cafeniu îi ţîşni de sub tălpi şi rîse înveselit că era încă viu iar o păsăruică atît de neînsemnată izbutise să-l sperie. Soarele era la amiază dar el înainta neabătut, înotînd în marea de miresme curate: dogoarea caldă de pîine a spicelor coapte, izul delicat al macilor purpurii, aroma amăruie a florilor de cicoare şi profunda, cuprinzătoarea odoare a pămîntului uscat. Ieşi din lan şi o coti spre şleaul mare, unde colbul amesteca toate miresmele într-un ghem fierbinte. Talpa încălţărilor se găurise de atîta mers şi-l dureau picioarele, dar continuă să meargă trudnic, pas cu pas. Se opri ostenit şi însetat ajungînd lîngă o fîntînă cu cumpănă. Chiar înainte de a coborî ciutura, nările sale prinseră o putoare de mîl băhnit. Ca să-şi stîmpere setea mestecă cîteva frunze de pelin şi de izmă sălbatică şi porni din nou la drum. Deodată, în întinderea pustie a cîmpiei se auzi nechezat şi duduit de copite. Privi peste umăr şi-n spatele său văzu înălţîndu-se un nor de praf auriu. După cîteva clipe în mijlocul prăfăraiei se ivi un rădvan mare tras de şase perechi de cai. Se feri trăgîndu-se spre marginea drumului şi astupîndu-şi nasul cu palma. Cînd ajunse în dreptul lui, surugiul trase tare hăţurile, telegarii tropăiră în loc şi rădvanul se opri scrîşnind din obezile roţile întărite cu fier. Bărbatul de pe capră descolăci harapnicul lung şi îl întrebă:
- Zi-mi, băiete, ai văzut-ai vreun puţ colea, peste haturi?

Filimon îl măsură lung, era ditamai zdrahonul lat în umeri şi spătos, cu o pereche de mustăţi cît vrabia care duhnea tare a sudoare de cal, a rachiu ieftin şi a piele de ham.
- Este unul acolo, dar îi secat, strop de apă nu are, numai mîl pe fund! răspunse neliniştit fiindcă peste damful cailor şi a surugiului simţi un iz rău, de carne putredă. Scotoci repede prin miile de mirosuri pe care le adunase în rafturile minţii şi simţi că i se înmoaie picioarele adulmecînd duhoarea de neuitat, dulceagă, greţoasă a bubelor sfrenţiei care măcina trupul filfizonului Saramandru.

Uşa rădvanului se deschise şi cel dinăuntru strigă cu un glas de ins obişnuit să poruncească:
- De ce te-ai oprit, nepricopsitule?
- Îs însetaţi şi osteniţi tare caii, boierule, tre să le dau de băut! Dacă-i gonesc tot aşa, teamă mi-e că crapă rînza-n ei!
- Să crape... dă-i bice s-ajungem la Ploieşti pe înserat, acolo n-ai decît să-i adapi cît vrei!

Fără să-i arunce vreo privire lui Filimon, un biet amărît zdrenţăros, ca atîţia alţii, care nu merita băgat în seamă, trînti uşa repetînd:
- Dă-i bice, s-ajungem la Ploieşti!

Vizitiul scăpă o înjurătură printre dinţi şi, ridicîndu-se pe oişte pocni tare din harapnic. Fruntaşii se încordară în hamuri, nechezară chinuitor şi porniră la trap. După ce rădvanul se topi în nemărginirea cîmpiei, Filimon porni pe urmele norului de praf, cu paşi mari, de parcă nici n-ar fi fost ostenit. Îl însufleţea gîndul să-l ajungă din urmă pe cel care-i terfelise iubirea. Ajunse spre prînz într-un iarmaroc de vite şi căută un geambaş priceput. Acesta îi vîndu un murg bun de călărie pentru care plăti trei sute cincizeci piaştri, toţi banii pe care-i strînsese din tovărăşia lui cu haiducii. Călări toată noaptea fără să se teamă de tîlhari sau de umbrele ameninţătoare azvîrlite de pomii şi tufele de pe marginea drumului. Pe cerul senin şi spuzit de stele, "Calea robilor" îi arăta ca compas strălucitor de aştri drumul de urmat. Spre dimineaţă ajunse la moara Vlăsiei unde adăpă calul şi îmbucă o bucată de mămăligă rece. Se întinse apoi sub un nuc şi dormi un ceas-două. Cînd soarele ajunse la apus, sări în picioare şi se pregăti de drum. După socoteala lui, călărind cu spor ar fi ajuns în Bucureşti cam la cel de-al treilea cîntat al cocoşilor. În timp ce îşi înşeua telegarul, din umbra unui hambar de grîne se desprinse o siluetă subţire, înveşmîntată într-o ipingea vînătă cu găietane albe, cam ponosită şi prea mare pentru statura firavă a celui care-o purta. Adulmecă biruit de curiozitate mirosul ce se strecura spre el şi tresări. Dinspre trupul acestuia adia un parfum binecunoscut, de naramză coaptă.
- Ce faci, spiţerule, te-ai lăsat de haiducie? spuse necunoscutul cu un glas moale, femeiesc.

Era Eufrosina, ibovnica lui Anghel Gealantaru. N-apucă să-i răspundă fiindcă femeia şuieră ameninţătoare ca o năpîrcă arătîndu-i pistolul ghintuit ascuns sub manta:
- Vin cu tine. Dacă mi te-mpotriveşti, cumva, îţi înfig un glonţ în inimă!

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXV)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXIII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXI) (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XX) (3.5/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer