Partida de vânătoare

- Deci îi zic că ninge, că mâine va fi frumos, că ieri a plouat, că aia-aia şi ce crezi că-mi zice?

Aştept deznodământul pentru care mă pregăteşte de 20 de minute, într-un vibrato care curând va sfârşi într-un fortissimo. Stăm pe terasa cofetăriei de la parterul blocului turn. Mică, cochetă, trei mese afară, cinci înăuntru. Din metal. Feţe de masă. Textilă. Farfurioare din porţelan. Aici, prăjitura se mănâncă doar cu furculiţa. Ca la Viena. Sau ca la Geneva. Sau ca la Paris, Milano, New York. Nu contează. Înăuntru, Vivaldi. Afară, Tom Jones. Chestia asta m-a dat pe spate. Ca şi Bianca, altă dată. Bianca-i o scumpete de fată. E cald şi e bine.

- Te-aş fute, aşa mi-a spus. Brusc şi pe faţă. Ăsta bărbat!, zice, în culmea fericirii şi a triumfului, convinsă c-a bifat cum se cuvine punctul culminant.

Râd şi eu, râd a surpriză. Din bun simţ. Ăsta e stilul ei şi ăsta e genul ei de bărbat, cel direct, ca şi ea, cel care nu stă pe gânduri, care nu pierde vremea. Cel cu care te-ai înţeles din două priviri. Prima e de recunoaştere. A doua ţine loc de bătut palma. Jivinele astea se recunosc între ele din ochi. Bianca mi-e dragă, e o tipă pe cinste. E invers de cum sunt eu: o căcăcioasă. N-are prea multă şcoală, dar are mai multă decât aş putea căpăta eu în trei vieţi. De exemplu, eu n-aş putea rosti vreodată cuvântul ăsta cu f. La ea e ca şi cum ar zice pâine. Sau lapte. Sau miere. Îi iese natural. Nu că eu n-aş şti să zic pâine, lapte, miere. Numai cuvântul cu f nu-mi iese. Am încercat odată, în oglindă. Am încercat şi fără oglindă. Am renunţat. Asta nu înseamnă că nu înjur şi eu, din când în când. În şoaptă. Autentic.

Soarele de după-amiază străluceşte în buclele rebele ale Biancăi. E frumoasă cum mă priveşte fericită, cu unduirile alea lucioase dansându-i în păr, cu umerii ei bronzaţi şi braţele lucrate la sală, cu genele rimelate cu grijă, fâlfâind ca nişte pene de păun, e frumoasă şi dulce cum dă ea din cap şi se agită continuu. Parcă ar avea aur lichid în bucle şi pe dracu-n ea. Iar ochii migdalaţi îi sunt râzători, luminoşi şi plini de dragoste. Cum să-i reziste cineva? Se vede transparenţa gândurilor în ochii ei mari, în felul de a gesticula, în plăcerea cu care povesteşte. Nu e nimic dincolo de ele, dar nici nu are nevoie. Bianca face parte dintre supravieţuitoare. Ţine morţiş să-mi povestească despre el. Evenimentul încă nu a avut loc, dar va avea. Mâine. Este nerăbdătoare şi excitată. O va ţine vreo două săptămâni, apoi, îi va găsi vreun defect care între timp va deveni de nesuportat, îl va lăsa şi va începe să stea la pândă din nou. Şi tot aşa. O felină feroce.

Scena de la cofetărie se repeta, invariabil, cu fiecare nou iubit. Şi pentru că Bianca avea mereu ce povesti, şi pentru că toate poveştile ei erau aidoma, cădeam pe gânduri, nemaiauzind-o, dar mimând, conştiincioasă, atenţia. Şi aşa ajungeam pe cele mai uimitoare coclauri ale unei memorii pe care numai Bianca reuşea s-o scoată la iveală din mâlurile uitării. De data asta, însă, altceva mă preocupa. Mintea-mi stătea, de ceva vreme, la tipul a cărui fotografie o găsisem întâmplător, pe un site de vânătoare. Nu mă interesează vânătoarea, consider că este ceva inuman. Să omori animale din plăcere, să omori animale cu arma nu este ceva bărbătesc. Dar tipul din fotografie n-avea armă. Privea printr-un monocular, de fapt privise, acum îl ţinea în dreptul pieptului, cu ochii îndreptaţi spre ceva care ieşea din cadru, iar ceea ce vedeam eu în fotografie era o... tensiune elegantă a gâtului. Nu părea că priveşte spre vreun animal proaspăt zărit, mai degrabă spre liziera pădurii. O atenţie încordată aruncată spre un departe care mă făcuse îngrozitor de curioasă, o privire învăluită în mult calm. Şi liniştea. Şi singurătatea. Se distingea dintre celelalte fotografii, care mai de care cu trofee proaspăt ucise. Sadicii naibii! O femeie ca mine nu suportă asemenea imagini, cu toate că o femeie ca mine este capabilă să ucidă. Cu sânge rece. Fără să stea pe gânduri. Am stat într-o zi şi m-am gândit serios la lucrul ăsta şi am aflat că da, sunt capabilă să ucid. În anumite circumstanţe. Nu multe. Passons, nu asta e important.

Una peste alta, fotografia aia nu-mi dădea pace. Nu ştiu ce anume mi-a plăcut atât de mult la tipul cu monocularul. Şi cu liniştea. Şi cu singurătatea. Ooooh, şi cu tristeţea. Ah, tensiunea aceea a grumazului, ca gâtul unui pur sânge englez care priveşte atent şi uşor încordat... Mi-am spus: al meu eşti. Dar de spus e uşor. Cum aveam să fac? Asta era problema care mă preocupa în cel mai înalt grad. Şi îmi mai plăcuse ceva: monocularul. Nu mă pricep la instrumente optice, dar despre ăsta ştiam că este un Quantum de ultimă generaţie, cu termoviziune, cu frecvenţa de 50 Hz, cu lentile de cea mai bună calitate, într-un cuvânt, sculă de specialist, nu de amator. Nu, nu sunt vânător şi nici vreun iubit vânător n-am avut, sunt doar o tipă curioasă.

Cum fotografia avea rezoluţie înaltă, am dat un zoom şi am cercetat-o pe îndelete, centimetru cu centimetru. Iar ceea ce am descoperit m-a dat definitiv pe spate şi a mărit misterul la cote greu de suportat. Tipul cu grumazul de pur sânge englez avea, la picioare, un Yoshihiro Sakai de 5.000 euro. Interesant că fotografia era una de vânătoare, or, cuţitul era unul de peşte. Nici monocularul nu se foloseşte la pescuit, aşa că nu mai înţelegeam nimic. Am zăbovit pe cuţit. Da, avea pasărea Phoenix încrustată pe mâner, era, fără îndoială, lăcuit prin tehnica Fuki Urushi, prin cele nouă straturi de lac fiind perfect vizibilă fibra lemnului, iar valurile de pe lamă aveau, într-adevăr, forma muntelui Fuji sub clar de lună. Lună plină. E un fel de-a spune că este un cuţit de pescar, de fapt, este un cuţit de maestru bucătar pentru că rostul pentru care a fost creat este felierea, dintr-o singură mişcare, a sashimiului. Poate că eram în faţa unui criminal profesionist şi nu-mi dădeam seama. De unde cunosc aceste amănunte, nedemne de o doamnă? Simplu. În timpul liber scriu pentru o revistă (de vânătoare) de lux şi, vrând, nevrând, am învăţat unele chestii.

Nu găsisem încă soluţia prin care să dau de tip, dar nimic nu mă împiedica, între timp, să fantasmez. Ceea ce tocmai făceam câtă vreme Bianca povestea amănunte picante. În scenariul cu nr. 1 se făcea că ne aflam la o primă întâlnire. Poate singura. Îmi era cu totul imposibil să-mi imaginez aşa ceva într-un loc public, de exemplu la o cafenea. Un loc public este ceva constrângător, nu poţi fi tu. Poţi fi formal şi atâta tot, ceea ce este cu totul inconvenabil pentru o asemenea întâlnire. Nu mi-o puteam imagina nici într-o cameră de hotel, oh, în nici un caz. Nu gust ieftinătăţi de genul ăsta care sfârşesc prin a nu avea nimic frumos în ele, din contră, fac parte dintre cele pe care speri să le poţi uita. Voiam ceva intim, în aer liber. O pădure? N-aveam curaj. Dacă tipul era criminal? Nu poţi recunoaşte niciodată un criminal rafinat. Pe malul unei bălţi? Nu, acolo eşti în câmp deschis şi, de regulă, pe o baltă sunt pescari. N-aveam chef de nici un pescar. În cele din urmă, am hotărât că la mine acasă, în grădină, era locul perfect. Eram pe teritoriul meu, aveam dormitorul la-ndemână dacă devenea cazul, aveam neutralitatea relativă a grădinii unde urma să ne bem cafeaua, aveam sunetele oraşului aproape, discrete, prieteneşti, liniştitoare, căci casa mea nu este expusă zarvei centrului. Era, deci, locaţia ideală.

Ei, de-aici încolo nu mai ştiu ce să imaginez. Poate aş reuşi ceva despre norii impresionişti proiectaţi pe o flamă de cer în amurg, sau despre ritmul de vals al şoldurilor şi picioarelor mele fremătând pe sub masă, visând la ritmuri de carnaval brazilian, sau despre gândurile lui în care cu siguranţă ar fi vorba despre cum să mi-o tragă mai repede, asta presupunând - fals! - un lung demers strategic, loc unde demersul meu avea să aducă surprize strategiei lui, ca la jocul de şah care se termină într-un pat (niciodată, dar niciodată într-un mat), despre toate astea, da, puteam imagina. Ceea ce mă punea cu adevărat în dificultate era imaginea din fotografie, ţinuta aceea având ceva princiar, gâtul lui uşor încordat, în care intuiam o fibră mlădioasă şi mai ales privirea, care era privirea unui vânător care citise Platon şi Nietzche, dar şi multă literatură clasică engleză, poate şi ceva latinoamericană şi, desigur, multă poezie de calitate, căci cu poezia, azi, nu prea mai ştii. Şi liniştea. Şi tristeţea. Şi iarăşi privirea. Oh, privirea aceea care căuta, într-o zare de necuprins, ceva care nu există. Nu ştiu nimic despre el. Tot ce ştiu e că el există. Şi eu. Şi Bianca cea cu aur în bucle, jivina adulmecătoare, felina care stă la pândă şi vânează, de la care aveam multe de învăţat. Bianca cea cu genele ca penele fâlfâitoare de păun, filtrând amurgurile mele prin ochii ei incandescenţi, totdeauna incandescenţi.