Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Răzvan Mazilu - de la dans la musical


Sanda Vişan

09.08.2017
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sanda Vişan
Răzvan Mazilu - de la dans la musical
Editura Nemira, 2017




*****
Intro

Volumul reprezintă o "fotografie" dinamică a artistului Răzvan Mazilu, dansator, coregraf, regizor. Nu este nici un bilanţ de carieră, nici o monografie sau lucrare academică, ci o perspectivă caleidoscopică, construită din observaţiile şi retrospectivele Sandei Vişan, din dialogurile vii cu Răzvan Mazilu, din fragmente de cronici şi interviuri, fotografii din spectacole, dar şi din mărturiile altor artişti şi personalităţi culturale, precum: Maia Morgenstern, Marina Constantinescu, Rodica Mandache, Dragoş Galgoţiu şi mulţi alţii.

Totul, pentru a surprinde cât mai autentic, personalitatea unui artist polimorf: expresiv dansator , inspirat creator de costume, exigent coregraf şi original creator de spectacol. Un deschizător de drum, cândva pentru teatrul-dans, acum pentru musical, o formulă de spectacol complexă, mult prea puţin prezentă în spaţiul teatral romanesc. Dar, pentru un creator plin de inspiraţie, care surprinde cu fiecare nouă apariţie scenică, se poate spune că acest portret nu putea fi şi nu s-a dorit decât o fotografie de parcurs, a unui artist aflat în plină forţă creatoare.

"Corpul lui Răzvan Mazilu aşa e făcut de la Dumnezeu, iar marele lui noroc este că acum aşa se scrie, cum e construit corpul lui." (Ioan Tugearu)

"Probabil ca mereu, in mijlocul exerciţiului regizoral, Răzvan Mazilu va visa ceea ce simte intens, ceea ce li defineşte, va imagina dansul." (Dragoş Galgoţiu)

"Lumea de fantasme ce sălăşluiesc în fiinţa lui Răzvan Mazilu este atât de bogată, încât poate da naştere oricând celor mai neaşteptate fantezii, scenice sau nu. Personalitatea lui polimorfă se manifestă cel mai bine în ficţiune, dar chiar şi contactul cu realitatea înconjurătoare este întotdeauna unul mediat prin filtrul lui artistic." (Sanda Vişan)

Fragmente
"Eu aşa vreau să mă fac, când chesc mare"

Răzvan Mazilu
- Care este prima senzaţie legată de lecţiile de balet?
- Îmi amintesc foarte exact prima zi în care m-am aşezat cu două mâini la bară (aşa încep exerciţiile în baletul clasic), pentru că întâlnirea cu această minunată femeie, doamna Boscu, mi-a marcat existenţa. Abia începusem exerciţiul, un battement tendu sau plié. Ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă vreau să mă fac balerin. Da, am spus, şi de atunci am devenit favoritul ei şi a început să îmi spună Prinţul. Eram singurul băiat printre foarte multe fetiţe care tot veneau, plecau, abandonau, numai eu rămâneam şi dansam cu toate, pentru că mă duceam la toate cursurile. Abia aşteptam să mă duc să dansez. Mama încă păstrează în şifonier o adresă către şcoala generală de cartier, unde am urmat clasele I-III, prin care doamna Boscu solicita direcţiei să fiu o excepţie de la regulamentul şcolar, care prevedea ca elevii să aibă părul scurt. O măsură comunistă, ca şi uniforma şcolară, după părerea mea.
Tot Doamna Boscu a fost cea care a sfătuit-o pe mama să urmez mai departe cursurile şcolii oficiale de balet. Pe atunci, şcoala de balet nu avea autonomie, era Secţia de coregrafie din cadrul Liceului de Muzică George Enescu.

- Cum ai ajuns, de fapt, la şcoala de balet?
- Evident, mama a fost cea care m-a dus de mână la cursuri de balet. Nu pentru că dorea neapărat, aşa cum în mod disperat îşi doresc şi alte mame, să fiu artist, să mă facă vedetă, nu pentru că ea ar fi avut veleităţi artistice ratate, ci pentru că A ÎNŢELES.

Doamna Dorina Mazilu
- Vă cerea mereu să-i cumpăraţi cărţi de poveşti, cum am auzit?
- Îi cumpăram, dar avea şi de la sora lui mai mare, care a făcut Liceul de filologie, avea ce să înveţe de la ea. Mergea la spectacolele de la Operetă, aproape în fiecare duminică.

- Şi stătea cuminte, că era totuşi mic?
- Sigur că da. Când nu putea fata mea să meargă, mă duceam eu cu el. Cleopatra Melidoneanu îi plăcea lui foarte mult, dar îi cunoştea pe toţi soliştii, că-i explica sora lui.

- Mergeaţi şi la teatru cu el?
- La "Ţăndărică" mereu mergeam, duminică de duminică aveam program cu el, ori soţul, ori eu. Trebuia să mergem, că altfel nu aveam linişte. Apoi, în cursul săptămânii, punea în aplicare ce vedea el acolo.

- Adică făcea propriile spectacole?
- Da. Şi noi trebuia să asistăm. Dansa foarte mult, la orice petrecere el îşi vedea de treaba lui cu dansul.

Altfel decât ceilalţi

Răzvan Mazilu
- Liceul de Coregrafie a însemnat intrarea pe marea poartă oficială a baletului, nu?
- Pe cât de minunată a fost perioada cursurilor de dans de la Casa pionierilor, cu doamna Boscu, unde totul era un joc creativ şi o atmosferă artistică, pe atât de dezamăgitoare şi dezarmantă a fost cea a cursurilor la şcoala oficială de coregrafie.

- Dar ce îţi închipuiai despre şcoala pe unde au trecut toţi balerinii români?
- Realitatea a contrazis orice mi-am putut eu imagina. Nu erau condiţii, sălile erau improvizate, reci, murdare şi urâte. Vestiarele, de-a dreptul insalubre. In colţurile sălii de balet erau găuri şi bobiţe roz, cu otravă pentru şoareci.
Pianele erau dezacordate, era foarte frig iarna, scoteam aburi pe gură în sala de balet şi îmi amintesc şi zile când dansam cu mănuşi şi fulare. Nu exagerez cu nimic!

- Dar realitatea materială, determinată de condiţiile generale ale epocii, nu era compensată de atmosfera creativă din şcoală?
- Gustul meu estetic precoce şi deja pretenţios nu era deloc satisfăcut. Mă aşteptam la o atmosferă de mare emulaţie artistică, de mare rafinament, elegantă, specială. Nimic din toate astea, din contră! Mă aşteptam la sensibilitate, la stimularea fanteziei, la zâmbete... Aveam o viziune cu totul naivă, idealizată, a şcolii de balet, ceva în genul şcolilor Isadorei Duncan sau Doris Humphrey, în care noi, elevii, să pictăm, să citim împreună, să mergem la concertele de la Ateneul Roma, să vizităm muzee.

- Şi nu era aşa?
- Aiurea! Am primit în schimb o atitudine intimidantă, lipsită de generozitate, inhibitorie, din partea tuturor - profesori, colegi. Mă simţeam un intrus, nu înţelegeam nimic. Micul meu univers plin de vise era bulversat. Cazi de la etaj şi eşti dat cu capul de toţi pereţii, uneori la propriu, pentru că, trebuie s-o spun, cursurile de balet se făceau cu foarte multă violenţă. Ne era frică, dar pe atunci nu existau telefoanele mobile, cu care profesorii ar fi putut fi înregistraţi. Şi nu trauma fizică era cea care conta, ci urmele lăsate în sufletul nostru, de jigniri şi umilinţe.
Când eram copil, mă impresionase o carte, Mica balerină, despre viaţa Galinei Ulanova, carte în care era descris un sistem, cel al şcolii de balet sovietice, foarte crud şi dur. Nu era nicio exagerare. Şi noi am avut parte de cruzime.

Câte ceva despre musical

Răzvan Mazilu
Mă gândesc la musical ca la forma contemporană a ceea ce a fost însăşi originea teatrului, în antichitate, adică un sincretism al artelor: cuvânt, mişcare, sunet, împreună. Musicalul răspunde şi nevoii omului modern de a pătrunde într-o dimensiune a iluziei, a visului, a convenţiei, de a evada din cruzimea cotidianului.
Musicalul nu fuge de realitate, de elementul social şi/sau politic şi sunt destule exemple în acest sens: The Full Monty, Billy Elliot, Cabaret, Mizerabilii, West Side Story, dar pune oglinda realităţii în faţa publicului, cu mijloace mult mai sofisticate decât o face teatrul politic, de pildă, care, de cele mai multe ori, am senzaţia că mă ceartă. Adică problemele bărbaţilor şomeri din The Full Monty, de pildă, sunt "spuse" în paşi de dans şi cântate. In plus, cu foarte, foarte mult umor, pentru că vorbim de un libret semnat de un maestru al genului, Terrence McNelly. Umorul şi detaşarea din musical ajută morala poveştii să ajungă mai repede la spectator.
Ideea că musicalul este doar divertisment este o prejudecată. Musicalul poate trezi conştiinţe, ne poate aduna împreună să medităm la propriile noastre probleme, în fine, îţi poate schimba punctul de vedere asupra lumii. Aşa cum m-am luptat să demonstrez că dansul este o artă majoră, aşa mă lupt acum să pun musicalul acolo unde îi este locul.
În musical nu e de ajuns să execuţi bine, ci trebuie să treci printr-un proces întreg de evoluţie pentru performanţă, pentru rigoare, să ai exerciţiu, care să nu se termine odată cu proiectul, ci să continue. Fiecare artist trebuie să tindă spre o armonie cât mai aproape de perfecţiune, a corpului cu vocea, cu expresia facială.
Noi ne chinuiam la West Side Story şi am şi reuşit să cântăm exact "boabele" pe care le-a scris Bernstein şi am exersat pentru asta ore în şir. Pentru ca apoi, notele odată atinse, să se topească într-un întreg discurs. Or, în jur văd în foarte multe spectacole că se cântă oricum, se joacă şi se dansează oricum. Fără rigoare, fără substanţă, se joacă... în general.

- Aceasta se întâmplă şi pentru că publicul acceptă pe scenă, această mediocritate care nu provoacă mintea, ci instigă la distracţie facilă.
- Şi critica şi publicul acceptă şi nu mai ştiu să diferenţieze zgomotul de muzică, pentru că nu au cultură generală, cu atât mai puţin cultură muzicală şi coregrafică.

- Înseamnă că ne îndepărtăm de spaţiul performanţei, aşa cum e cunoscută în Vest.
- Exact. Lucrurile trebuie făcute în continuitate, nu câteva sclipiri. Musicalul este un gen care se transformă permanent, apar lucruri noi, nu se mai cântă azi ca în 1960, de pildă.

- Continuându-ţi calea, tu cauţi să şochezi prin opţiunile tale repertoriale?
- Nu-mi place teribilismul cu orice preţ. Sunt creatori care mizează pe scandal. Eu cred, dimpotrivă, că spectatorul trebuie sedus şi ţintuit în scaun, până la aplauzele finale, oricât de radical ar fi produsul.

- Da, dar pot fi şi spectatori care rămân în sală, chiar dacă nu înţeleg.
- Da, iar la final aceiaşi spectatori se ridică prea uşor în picioare şi aplaudă la orice. Recunosc, mie îmi place momentul aplauzelor, îmi iubesc publicul, care e foarte cald, dar nici nu mă îmbăt cu apă rece. I-aş putea reproşa publicului din România că uneori este lipsit de informaţie şi că îi e frică de risc. În acelaşi timp, îl iubesc atât de mult şi îl cunosc de atâţia ani, încât pot spune că, în final, am încredere în instinctul lui infailibil, care deosebeşte autenticitatea, de fals şi bunul gust, de kitsch. [...]
Pentru mine e o mare responsabilitate, pe care o iau în serios: semnezi un spectacol, ai nişte destine în mână, care depind de tine. Nu poţi doar să te foloseşti de talente, trebuie să-i ridici. Şi mai e responsabilitatea faţă de cel care plăteşte un bilet, ca să vadă ceva special, cel puţin ieşit din comun, care să-l extragă din realitatea asta şi să-l ducă altundeva. Lipsa asta de responsabilitate o remarc cumva la tinerii creatori. Acum se face oricum, orice, uşor. Poate că e bine. Eu însă n-am început un proiect decât atunci când am fost convins că poate interesa pe cineva.

- Crezi că aşa se întâmplă cu tinerii creatori numai la noi?
- Nu, e la fel în toată lumea. Există un anumit tip de egoism artistic şi închidere într-un turn de fildeş programatic, o respingere a ideii de popularizare a dansului. Or, cred că trebuie gândit invers. Scopul unui artist este de a-şi prezenta arta în faţa cât mai multor oameni.
Pe de altă parte, în orice demers artistic contemporan există şi latura experimentului. Şi Pina Bausch a experimentat, dar a fost, în acelaşi timp, unul din artiştii cu cel mai mare box office, cu greu găseai un bilet la spectacolele ei. Şi eu îmi asum o doză de risc, când fac un spectacol, dar în risc îl includ pe spectator, riscăm împreună. Arta e despre generozitate şi nu poţi fi genial sau special, fără să te gândeşti la public.

A scrie cu corpul

Dintotdeauna am avut o relaţie dezordonată, haotică, impulsivă cu propriul meu corp. Eu nu am beneficiat de nişte date naturale ideale, de calităţi native, care să mă ajute, nu am avut o masă musculară pe care să mi-o fac complice în dans, nu am avut şansa să mi se lucreze corpul - în anii când el se dezvoltă şi se formează - pe elongaţie, pe întinderea muşchilor şi a tendoanelor.
Fără turaţie, fără ax, cu o săritură de furnică, a trebuit să muncesc mai mult decât alţii mai norocoşi din acest punct de vedere. La început, când am descoperit dansul contemporan, am făcut totul aşa, din talent, dintr-o intuiţie motrică, ce mă salva şi îmi făcea corpul să se mişte armonios şi chiar personal. Şi am învăţat că trebuie să gândesc mişcarea, gestul, să îmi speculez calităţile şi să îmi ascund defectele. Apoi a venit un moment în care am înţeles să îmi speculez tocmai defectele, pe măsură ce căpătam curaj şi totul devenea mai personal. Şi să gândesc, tot timpul să gândesc ce dansez. Dansul e pasiune şi raţiune simultan.
Şi tot simultan se îmbină ura şi iubirea faţă de propriul meu corp. Cu momente de revoltă, cu momente lungi, nepermis de lungi, de pauză, pentru că aveam impresia că propriul meu instrument, corpul, nu mă mai ascultă, mă trădează, el însuşi se revoltă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer