Geamantane

Într-o seară, povestind despre plecări, o femeie pe care nu o cunoşteam a prins să vorbească despre felul în care părăsise România. Erau, ea şi sora ei, în aşteptarea aprobării de plecare în străinătate. Hotărâseră că excursia avea să fie fără întoarcere. Lucrurile se întâmplau cândva înspre 1960 şi cererea pe care o depuseseră nu părea a avea mari sorţi de izbândă. Împreună cu sora ei, niciuna nu mai era tânără, femeia a început să-şi facă bagajul. Cum era singurul lucru care depindea de ele, geamantanele au fost pregătite destul de rapid. Femeile le-au pus într-un dulap în perete. Zilele treceau, ca de obicei, cu lucrul, cu cererile, cu cozile, cu prietenii. Seara, când se întorceau acasă, scoteau geamantanele şi, noi Robinsoni, cumpăneau atent rostul fiecărui obiect. Sora ei se antrenase şi ea în jocul de-a gara. După sfat îndelung, decideau înlocuirea unui obiect cu altul mai uşor, mai solid, de mai bună calitate, mai greu de procurat în ţară străină. Din când în când, reprofilarea viza concepţia de fond. Trebuie plecat cu strictul necesar pe o bucată de vreme, spuseseră întâi. Trebuie plecat cu un sâmbure românesc, cu acele lucruri pe care nu le vei putea niciodată găsi aiurea, cu ce e cu adevărat şi superlativ de la noi şi, ca atare, leac de dor. Trebuie plecat cu obiecte talisman în care s-au concentrat clipe memorabile ale vieţii tale. Vremea trecea, criteriile de alegere a obiectelor se schimbau, hainele şi rufăria se cocoloşeau şi se murdăreau. Le scoteau din valize, le spălau, le călcau şi le împachetau la loc. Şi iarăşi le pritoceau, frăgezeau, chiteau. Între timp, cerere după cerere de excursie le era refuzată. O luau de la început, banii, oricum, nu erau niciodată deviaţi spre alte cheltuieli. Şi, într-o bună zi, după doisprezece ani, au plecat în excursia definitivă. Cu geamantane teoretice, desăvârşite, rostuite pentru veşnicie.
 
Spui că aceste infinite prefaceri de boccea sunt de neînţeles. Poate. Cunosc şi cazuri în care, din superstiţie, oamenii nu-şi făceau geamantanul până în ultima clipă. Trăind mitul marelui ochi neadormit care vede tot ce gândeşti şi ştie tot ce simţi, cineva s-a îndârjit în sfârşit să nu ia cu sine, într-o plecare temporară plănuită a fi marea plecare, niciunul din obiectele la care se ştia că ţine în mod deosebit. Pentru ca bagajul să nu pară suspect. Pentru ca să nu fie întoarsă de la aeroport, cum se întâmplase în câteva rânduri cu oameni pe care-i cunoştea. A plecat lăsând casa plină de ce-i era drag, în orânduirea obişnuită, fără a îndrăzni să ia cu sine niciunul din obiectele, cât de mici, care ar fi putut destăinui ceva din gândul ascuns. Pregătirea, în acest caz, a fost pur negativă - cum poate fi depersonalizat la maximum bagajul controlabil, simptomatic şi, ca atare, potenţial trădător de stăpân.
 
Ca să ştii cu cine ai de-a face, trebuie să-ţi spun că, pentru mine, problema bagajului s-a rezolvat tot complicat. Mi s-a părut că el va trebui să cuprindă obiecte care au aparţinut părinţilor şi bunicilor, daruri de la unchi şi veri, lucruri de la prieteni - de sămânţă -, toate cărţile româneşti care-mi plac, obiecte ţărăneşti cu miros de fum sau de mujdei care să-mi aducă aminte de drumuri la munte şi câmpie. Mi-am luat lumea în traistă. Mulţi mi-au spus, în timp ce străbăteam Bucureştiul ca un dârzar, cu câte un covor subţiat sau sincer rupt, o lingură mare ciobănească pentru jintiţă sau o furcă lungă de un metru şi jumătate pentru ca toate să fie controlate şi ştampilate a expatriere, că exagerez. Că lumea se ia în cap. Alţii au fost alături de mine, în zorii îngheţaţi ai iernii 1979-80, spre a expedia de la poşta din spatele Operei, cu coadă, şase formulare şi multe pătrăţele de hârtie cu adresa destinatarului, pachete care să cuprindă mai puţin de trei kilograme de carte românească de după 1952.
 
Pentru cei dintâi, trebuia plecat simplu, tot între oameni ajungi, cărţi au şi ei, în alte limbi, dar despre aceleaşi lucruri, când cartea contează, de tors tot nu torceam şi o stână cere vocaţie, lucru tare greu de pornit în Americi. Le dau, până la un punct, dreptate. Dimineaţa beau însă şi acum cafea dintr-o ceşcuţă cu farfurie primită într-o primăvară însorită de la o prietenă care a ţinut să mi-o dăruiască pe insula din Cişmigiu, în zarvă de brotaci şi unduiri de galben. Îmbrac haine cu eticheta "I. C. Mondiala - Satu Mare", "Întreprinderea de confecţii Călăraşi", "Favorit" sau "Centrala industriei confecţiilor Bucureşti". Mă grăbesc ascultând de un ceas primit în România, pierdut cândva acolo într-o poiană pe valea Cernei şi, paradoxal, regăsit. Dau la o parte de la geam o perdea ştergar agonisită pe cine ştie ce meleag de tata. Am, în faţa televizorului, un autoportret de unchi cu care împart ştirile. Spăl, la bucătărie, farfurii şi ceainice ctitorite de prieteni. Pe scurt, trăiesc şi acum în geamantan. În geamantanul cocon. În geamantanul patrie.