Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatrul a murit, trăiască teatrul!


Marian Rădulescu, pe marginea unei cărţi de Eugen Păsăreanu

16.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eugen Păsăreanu
De ce nu dispare teatrul? Arta dramatică între dislocare şi consolidare
Editura Eikon, 2017



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Teatrul a murit, trăiască teatrul!

De ce nu dispare teatrul?, cartea lui Eugen Păsăreanu apărută la Editura Eikon (Bucureşti, 2017), îmi aminteşte de montarea Teatrului Maghiar din Timişoara (TMT), Ultima mutare. Acolo, doi actori cu experienţă, porecliţi Regele şi Regina, refuză să părăsească scena unui teatru (clasic, cu o în-delungată tradiţie) care fusese închis cu zece ani în urmă. Pentru toţi ei sunt nişte homeless, dar nicăieri nu se simt mai bine, mai ca acasă (at home) decât în spaţiul - acum părăsit - în care au purtat atâtea măşti. Şi unde aveau să fie, poate, cu adevărat ei înşişi. Li se alătură un fost boxeur şi o fostă muncitoare. Fără prea multă cultură generală şi cu prea puţine cunoştinţe despre teatru la înce-put, ei sunt "şcoliţi" de cei doi "mohicani" ai teatrului, găsindu-şi împlinirea într-o serie de personaje. Când primăria oraşului consideră că vechea clă-dire nu mai este de niciun folos, o dinamitează pentru a face loc unui centru comercial ultramodern. Cei patru mimi sunt avertizaţi, însă refuză să plece. De comun acord se strâng laolaltă, ca într-o horă, şi citesc pe rând fragmente din Regele moare de Eugen Io-nescu. Trupurile lor sfârtecate de explozie vor fi găsite abia a doua zi, iar ştirea este transmisă la postu-rile de televiziune ca un fapt divers.

Citind cartea lui Eugen Păsăreanu aveam să întâlnesc o serie de aspecte legate de sensul şi menirea teatrului la care, ca o reverberaţie a memoriei, aveam să mă gândesc după vizionarea reprezentării scenice de la TMT. Analiza sa aduce în discuţie "dispariţia" teatrului, "mitologizarea" lui, specificul societăţii-reţea în care - la începu-tul mileniului trei - se manifestă teatrul (perceput tot mai mult ca o "formă de teatralitate"), dimensiu-nea sa ritualică, expansiunea "periferiei" către "centralitate". La început de mileniu trei şi la peste 120 de ani de la apariţia cinematografului, în era televiziunii şi internetului, teatrul e încă prezent în viaţa oamenilor şi "nu a dispărut decât în turneu". Unde altundeva mai poate fi găsit teatrul? În comunitate, în şcoală (sub formă de teatru educaţional), în unităţi terapeutice şi în penitenciare (sub formă de psi-hodramă, de dramaterapie), în cluburi de dezvoltare personală şi, desigur, în sălile de spectacol "tradi-ţionale". Acolo, mai ales, ne este mai acut activată nevoia de a recunoaşte şi aşeza pe un piedestal imaginar actori, regizori sau spectacole.

"Mitologizarea teatrului", greu de cuantificat, spu-ne multe despre statornicirea teatrului ca Teatru, despre efectele şi reverberaţia feno-menului teatral în afara evenimentului scenic. Spre deosebire de societăţile de tip piramidal, societatea-reţea actuală se diferenţiază de vechile paradigme prin "componenta electronică, virtuală", a relaţiilor interumane, prin modul în care acesta influenţează luarea deciziilor şi "îşi prevede autoreglarea". Tehnologia din ce în ce mai sofisticată permite acum informaţiei să circule rapid în şi între reţele. Altul este şi raportul între feed şi feed-back. Dacă altădată se urmărea "executarea tradiţională a ordinelor", acum s-a ajuns la "o formă dialogică a binomului feed - feed-back", unde răspunsurile "fac parte mai degrabă dintr-o negociere în cadrul unei reţele". În acelaşi timp, nivelul abilităţilor şi mo-dul în care este accesat şi folosit mediul electronic face diferenţa. Pe de altă parte, diversele forme de înregistrare audio-video vorbesc despre spectacolul teatral, însă "nepu-tând să îl substituie", după cum, "ca interpretare, spectacolul poate vorbi despre o lume utopică, nepu-tând să fie parte a ei".

Teatrul nu dispare şi pentru că omul, căruia îi place să se joace cu raportul dintre identitate şi alteritate, are nevoie mereu de câte o mască. Şi aici este amintită şi citată "lumea pe dos" în accepţiunea lui Mihail Bahtin (ce presupune asocierea gregară, eliberarea limbajului - care devine excentric - de orice constrângere şi asocierea sacrului de profan): "În acest fel, ceea ce se întâmplă în timpul manifestărilor carnavaleşti protejează batjocoritorul de consecinţele directe ale acţiunii lui, lăsând autorul batjocurii pe drumul dintre sine şi personaj (mască). Se poate folosi termenul actual de depresurizare mai degrabă decât de eliberare de normele cetăţii, pentru că nu produce nicio schimbare profundă şi de durată a regulilor." Elementele sacre şi profane, care se află "într-un melanj" în istoria teatrului, sunt "afirmate mereu de o judecată contemporană". Astfel, trecutul este mereu "recompus", asemenea unui "puzzle a cărui fidelitate a aşezării pieselor o putem doar bănui, şi nu asigura". Experienţa de până acum a arătat că, şi în teatru, "creatorii se pot revendica fie de la dimensiunea sacră, ritualică a teatrului, legitimându-şi, astfel, căutările şi experimentele, sau pot apela la profanul pro-blemelor cotidiene". Concurenţa dintre lumea sacrului şi lumea profanului nu este, evident, monopolul artiştilor de teatru, ci se întâlneşte în orice formă de artă în care creatorul este preocupat fie de "lumea imuabilă, certă, afirmativă" a sacrului, fie de cea "mereu schimbătoare, nesigură, vremelnică" a profa-nului de tip utilitar, a cărui menire este "schimbarea socială".

În fine, studiul lui Eugen Păsă-reanu surprinde şi tendinţele actuale de "acaparare" a centralităţii de către ceea ce altădată era consi-derat periferie: "Periferia tinde spre o centralitate în care arta dramatică poate deveni un mod de ex-punere a problemelor". Valorile "centrului" sunt acum "invadate" de către diverse denominaţii (teatrul feminist, gay, queer, LGBT) - "grupuri şi categorii sociale ce se coagulează în jurul unor dezide-rate şi se identifică într-o margine a societăţii - şi, prin translare, într-o margine a scenei". Totodată, autorul - referindu-se la studiul lui Jill Dolan (Practising Cultural Disruptions: Gay and Lesbian Representation and Sexuality) - observă cum "pornografia explicită pare alegerea con-structivă pentru practicarea dezmembrării culturale". În aceeaşi notă îl citează pe Gilles Lipovetsky, ca-re în Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum remarca: "Epoca noastră este martora invaziilor vulgare şi pornografice. Este şi una a mulţimii de happening-uri şi de performanţe care, pulverizând ţelurile frumosului şi ale operei durabile, ridică principiul "fă orice" la împlinirea lui totală". În acelaşi timp însă, în "societatea de hiperconsum", capacităţile estetice ale oamenilor s-au "îmbogăţit". La fel şi "distanţa privirii, sensibilitatea la frumos în afara oricărei perspective utilitare". Consumul estetic de masă a devenit o realitate, experienţele extetice ale oamenilor s-au diversificat fără precedent, iar cererea de artă şi frumuseţe e în creştere "în toate dimensiunile exis-tenţei".

De ce nu moare, totuşi, teatrul? Pentru că forţele - "fie dezmembrante, fie consolidante" - acţionează simultan şi "cu un anumit grad de fluiditate" asupra sa, pen-tru că variatele spaţii din societate impregnate de elementele teatrale au dobândit "structuri asumat dramatice", iar "demersurile concrete" de stabilizare a fenomenului teatral în faţa disoluţiei sale (prin "abordări pretenţioase, politicoase şi poetice") îi descoperă nebănuite "istorii complicate şi rădăcini mitice". Cum ar veni, nimic din teatru nu se pierde, totul se transformă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer