Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Gargară cu gudron


Jáchym Topol, traducere de Lidia Nasincova

16.08.2017
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jáchym Topol
Gargară cu gudron
Editura ART, 2017

Traducere din limba cehă şi note de Lidia Nasincova



*****
Intro

În Cehoslovacia de după Al Doilea Război Mondial, un orfelinat condus de maici este preluat, la ordinul guvernării comuniste, de câţiva veterani, foşti combatanţi pe front. Băieţii din orfelinat sunt instruiţi militar câteva luni înainte de a fi confruntaţi cu invazia ţării de trupele Pactului de la Varşovia. În timp ce populaţia organizează rezistenţa, tânărul erou Ilja ajunge înrolat într-o divizie de tanchişti sovietici, a căror misiune este să găsească şi apoi să apere un circ socialist model, care să expună beneficiile culturale ale invaziei. Printre girafe moarte, urşi puşi să danseze, caravane de cămile şi amazoane care au luat în stăpânire pădurea, istoria îşi arată o faţă nebănuită şi stupefiantă.

"Romanul demască deopotrivă naţionalismul ceh şi îndoctrinarea făcută de maici. Sunt surprinse adevăruri istorice - comandanţi cehi cu voinţa înfrântă de gulagul siberian, ucraineni înspăimântaţi de foamete, ţărani arzând de vii în şoproane. Puţini romancieri cehi au abordat frontal evenimentele din 1968. Topol o face cu o uimitoare ireverenţă, dar şi cu multă compasiune." (The Independent)

"O Tobă de tinichea cehă." (The Guardian)

Despre Fedotkin. Hanka. Curăţenia. Băiatul cel nou

De dimineaţă am făcut focul în sobă şi ne-am spălat în ligheane, ca de obicei iarna, şi cineva a spus:
- Credeţi c-au adus deja puştile cu aer comprimat? Iar Páta a urlat:
- Uraaaaaa! Apoi l-am auzit pe comandantul Vyžlata:
- La exerciţii cu arme ajungem mai târziu, flăcăi... Comandantul ne-a condus până-n faţa căminului Cămin şi, în aerul tare, ne-a pus să facem gimnastică... El era doar în maieu şi-n chiloţi şi impunea ritmul, iar când cămăşarii cei mai mici au căzut în zăpadă, ne-a numit pe mine, pe Páta şi pe băiatul cel nou, Margaš, să facem gimnastică cu cei mici şi s-avem grijă de ei şi, când dădea câte unul cu fundul de pământ, noi îl ridicam... Ţâncilor le plăcea să cadă în zăpadă dacă tot trebuia să-i prindem eu, Páta sau Margaš, cred că noi trei am făcut cele mai multe exerciţii în dimineaţa aia. Apoi Margaš şi cu mine ne-am aplecat deodată după un cămăşar nebun care cădea ca zevzecul, ciocnindu-ne cap în cap. Ne-am ridicat de jos, m-am uitat la mişcările lui lente, mi s-a părut că mă uit în oglindă şi am zis:
- Atenţie! Iar el a zis:
- Sigur! Deci vorbea ceha.

Munca a început abia după încălzire. Ne-am pus să curăţăm căminul Cămin de mormanele de hârtie.

Din fericire am început în partea de sus a clădirii, fiindcă, dacă am fi început în pivniţă, comandantul Vyžlata ar fi găsit mormântul din fundul pivniţei, ştiam eu.

Organizaţi pe echipe, făceam cu rândul la căratul hârtiilor vechi şi la arderea lor într-un loc pe care-l curăţaserăm de zăpadă, în faţa căminului Cămin. Făceam cu rândul ca să aibă toţi băieţii parte ca lumea de aer liber.

Ne plăcea să facem foc. Întorceam cu prăjini grămezile de hârtii arzând.

În fiecare zi curăţam căminul Cămin de grămezile de hârtii, le dădeam de la unul la altul într-un şir lung, adunam şi diversele documente împrăştiate în cămin, învârtejite de curent. Acum era curent mereu în căminul Cămin, vântul şuiera peste tot, pe coridoare şi etaje, trântea uşile. Am dat jos de pe pereţi tablourile religioase, azvârlindu-le apoi în foc. Comandantul nu le voia pe holuri.

Chiar din prima zi comandantul Vyžlata a anunţat că noi, cei mai mari, nu trebuie să dormim la prânz, veste primită cu o furtună de urlete de bucurie. Maicile ne obligau să dormim. Ne-am dus în sala de mese şi ne-am uitat cum Margaš îl schiţează, apoi îl pictează pe soldatul Fedotkin într-un loc alb de pe perete, unde fusese o pictură religioasă.

Zilele vieţii noi dedicate muncii, mai târziu şi învăţăturii, treceau una după alta iar portretul soldatului Fedotkin a fost rapid pictat în culori, pe perete. Comandantul Vyžlata chiar a mai retuşat pictura cu nişte pensule subţiri.

Seara nu mai vorbeam între noi. Comandantul ne adormea, voia să nu ne consumăm energia seara, ci să ne trezim dimineaţa odihniţi, plini de chef de muncă şi învăţătură.

Comandantul Vyžlata ne adormea tot cum îi adormea pe cei fără căpătâi în gerurile de minus patruzeci de grade în barăcile din Vorkuta. Ne povestea despre fiul regimentului.

Se plimba prin dormitorul nostru, istorisind povestea soldatului Fedotkin şi a unui băiat fără căpătâi, părăsit, eu stăteam cu ochii închişi, ţinând strâns sub pleoape imaginile fiecărei zile: hârtiile arzând şi pe cele plutind, pe care le împingeam în jos cu prăjinile, felul cum ne strângeam în sala de mese pentru lecţii sau pentru a mânca, echipe de băieţi mişcându-se de la un etaj la altul, mâinile noastre prăfuite dând de la unul la altul pachetele de hârţoage până la rugul arzând.

Uneori mă gândeam la Maimuţoiu. Fără să vreau. Abia întâmplarea relatată de comandantul Vyžlata a acoperit chipul Maimuţoiului ce mi se întipărise în minte. Cred că eu aşteptam sosirea comandantului cel mai tare dintre toţi.

Vocea povestitorului era întreruptă de respiraţia şi sforăiturile celor care adormeau primii.

Comandantul povestea despre fiul regimentului, care nu numai că fusese abandonat, dar şi bătut, izgonit şi batjocorit de ţărani şi de lumea de la oraşe. Părinţii lui, curve şi străini, îl lăsaseră baltă. Băiatul de-abia se descurca pe lume până-ntr-o bună zi, când, scăpând de un incendiu, a văzut cum în foc a intrat un tanc, iar pe tanc stătea soldatul Fedotkin din Brigada de Aviaţie a lui Stalin. A întins mâinile după băiat, l-a ridicat, s-au împrietenit, au zdrobit împreună, cu tancul, nenumăraţi nemţi şi, în general, au distrus mulţimi de oameni răi. Băiatul a devenit fiul regimentului iar soldatul Fedotkin i-a făcut o uniformă militară pe măsura lui. Povestirea era la fel seară de seară, iar băiatul solitar trecea, la începutul relatării, printr-o serie de nedreptăţi, bătăi, umiliri, printre oameni tâmpiţi. Dar apoi viaţa îi era transformată de soldatul Fedotkin.

Au cutreierat lumea împreună şi au învins.

Cum s-o fi încheiat? Abia aşteptam să aflu ce s-a-ntâmplat cu fiul regimentului, cum s-a-ncheiat totul, dar de fiecare dată adormeam.

Comandantul Vyžlata povestea isprăvile băiatului şi ale lui Fedotkin în cehă şi-n rusă, astfel încât să putem vorbi între noi despre ele, iar dacă nu ştia cineva vreun cuvânt, să-i poată fi spus de altul. Era simplu. Ne trăgeam din tot felul de locuri.

Ne povesteam unul altuia fragmente din povestea zisă de comandant. Unii aveau fragmente în plus, pentru că le visaseră, alţii, dimpotrivă, mai pierdeau fragmente în somn, aşa că o ştiam fiecare în alt fel.

De pildă, Mikušinec a adormit auzind că tancul intră în foc... Unii băieţi adormeau mai devreme, alţii mai târziu. Cu greu am reuşit să pun cap la cap detaliile aventurii fiului regimentului... De exemplu, Dýha vorbea despre cum fusese dezonorat Fedotkin. Întotdeauna se certa apoi cu Karel, care susţinea că Fedotkin fusese delegat oficial într-o baracă din lagărul de la Vorkuta.
- Delegat, bă idiotule! Asta-nseamnă c-a fost avansat!
- Ce tâmpenie! a ţipat Dýha. Dacă-i aşa, de ce-a ajuns Fedotkin în faţa tribunalului penal al Brigăzii de Aviaţie a lui Stalin?

Nici unul dintre noi n-a auzit vreodată povestea până la capăt, deoarece comandantul Vyžlata nu avea numai un pistol în arsenalul său, ci şi o voce care ne adormea.

Aşa treceau zilele iar într-o zi a venit o furgonetă din sat. Noi aşteptam nerăbdători puştile cu aer comprimat. Eram curios dacă vine doamna Kropková cu Hanka, dar era domnul Holasa aducând mezeluri şi carne afumată. A descărcat încărcătura şi a plecat. În altă zi a venit altă furgonetă, ne-am îngrămădit în aşteptare... era domnul Kropek cu pâine, bidoane cu lapte şi cuburi de supă, a adus-o şi pe doamna Kropková. Am mers de colo-colo ducând cu grijă bidoanele cu lapte, să nu se verse vreunul. Am zărit-o pe Hanka, dar s-a întâmplat tocmai când începeam să ne îndeplinim sarcinile. Formam cete de făcut curat, cete de pază a ţâncilor şi cete de spălat. Nu mai existau lecţii cu maici, rugăciuni ori cântece - doar coriştilor le părea rău după ele -, nici poveşti din biblie, ore de geografie sau de studiere a patriei, iar noi ne bucuram, căci n-aveam nici un chef să-nvăţăm pe dinafară pădurile şi râurile din patria naibii.

Echipele noastre se luptau zilnic cu pachete de documente vechi şi cărţi grele de demult, iar cei mai puternici dintre noi le rupeam cotoarele şi le ardeam pe toate, dar parcă nu se mai terminau... Încă nu terminasem de curăţat nici un etaj. În jurul locului unde ardea focul, se adunaseră mormane de cenuşă, dar pe asta nu puteam s-o îngropăm încă, fiindcă pământul era îngheţat bocnă.

Aşa se scurgeau zilele, una după alta, semănând cu foile smulse dintr-o aceeaşi carte, se învârteau în cerc, zile rotindu-se în jurul axei lor, care era întotdeauna seara, când adormeam cu povestea lui Fedotkin.

Ziua munca îmi alunga gândurile legate de Maimuţoiu. Era bine că în fiecare zi puteam să aştept cu nerăbdare povestirea comandantului.

Eu şi Hanka ne-am întâlnit în ziua când a venit furgoneta din sat, dar ne-au despărţit imediat.

Duceam o căldare plină cu cenuşă din soba de la bucătărie şi m-am ciocnit de ea în uşă. Cu ochii cârpiţi de somn şi pe jumătate orbit de cenuşa pe care mi-o sufla vântul în faţă, mi-am petrecut un braţ pe după ea, căci era să cad. Şi ea m-a cuprins cu un braţ. Parfumul părului ei era minunat. M-a lipit de ea. Căldarea aproape ne-a făcut să ne răsturnăm. Nu ştiu cum, m-am trezit cu mâna pe sânul ei, era moale, ferm şi cald. Din păcate, în mâna cealaltă ţineam căldarea cu cenuşă. Am încercat să-i spun repede totul Hankăi. Eram sigur că îl căuta pe Maimuţoiu. Dar aveam părul ei în gură. Ne-am petrecut braţele unul în jurul celeilalte, dar numai câteva clipe. A trebuit să dau drumul căldării cu cenuşă ca s-o cuprind cu ambele braţe. Căldarea a zdrăngănit pe scările spre pivniţă. Stăteam într-un nor de cenuşă, tuşind. Şi s-a terminat.

Din bucătărie au dat năvală băieţii. Zgomotul i-a smuls din spălatul de dimineaţă. În spatele lor se împrăştiau nori de aburi. Băieţii strigau şi urlau. Dýha, Chata, Kerel şi alţii.
- Uau, ia te uită! Ilja o pipăie pe Pistruiata, a ţipat Mikušinec... Au ajuns lângă noi, iar Dyha a atins-o pe Hanka. Atunci toţi s-au pus s-o atingă. M-au împins cu coatele, cu spatele, cu fundurile, au făcut îndată o grămadă în jurul Hankăi. Nu mai ajungeam deloc la ea. Câteva clipe nici nu m-am putut mişca.

Ea a căzut, a îngenuncheat, i-am văzut doar un pic faţa printre băieţi şi pe deasupra lor. Era roşie de tot. Băieţii se hârjoneau înnebuniţi în aburi, ascunşi parcă într-un nor. Au ieşit pe hol şi câţiva cămăşari, chiuind şi strigând.

Deodată a apărut comandantul. A deschis brusc uşa căminului şi a apărut. Ce de palme! Băieţii cădeau de pe Hanka, fugeau de comandant, de afară a venit şi doamna Kropková, a început să tune şi să fulgere, răcnind:
- Bestii scârboase! Tâmpiţi blestemaţi! Şi tu târfă proastă, ce te holbezi! Aşa îi vorbea doamna Kropková propriului copil. Şi a împins-o pe Hanka afară. Deodată erau toţi afară. Doamna Kropková a rămas cu mine, s-a sprijinit cu spatele de uşă respirând aşa de repede, de credeam c-o să-i pocnească inima.
- Ce te chiombeşti, amărâtule! mi-a zis doamna Kropková grozav de în şoaptă. După toate urletele scoase, mai că mi-a plăcut vocea ei moale. S-a întors şi a ieşit pe uşă. Am ieşit şi eu.

Am umblat în sus şi-n jos în afara Căminului. Unde-i gonise comandantul pe toţi? Am luat-o pe urmele maşinii lui Kropka, după colţ.

Acolo am dat iar cu ochii de Hanka. Şedea învelită în pătură privind drept înainte. Am bătut cu degetul în geam. Ce voiam? Nu ştiu. Am mai bătut o dată. Nu ştiu ce credea. Cei din familia Kropka n-au mai venit niciodată. Mai târziu n-au mai putut.

În fiecare zi stăteam lângă foc şi împungeam cu prăjini şi greble grămezile de foi şi documente ca să ardă de tot. Uneori ţâşnea o flacără şi un perete de foc vâjâia în sus, atârna în aer, apoi se prăbuşea şuierând la pământ. Unii dintre noi au ţipat şi ţopăit de bucurie, mai ales când căpitanul ne-a dat ordin să ardem cărţile din care ne învăţau maicile: Cartea catolică a cunoaşterii şi Alfabetul cu Isus... şi alte cărţi. Băieţilor nu le plăcuseră lecţiile, dar eu am pus mâna pe un exemplar din Cartea catolică a cunoaşterii. Trebuise adesea să stau cu Maimuţoiu când băieţii erau la ore, răsfoiam cartea, cu gura căscată la animalele alea, la balene şi sfere. Am ascuns-o sub pernă, deşi i-am rupt coperţile şi le-am aruncat în foc. Mai târziu am ascuns Cartea catolică a cunoaşterii sub bluza de trening... Seara mă uitam prin carte, apărându-mă astfel de chipul Maimuţoiului, până ce venea comandantul să-şi spună povestea.

În fiecare zi documente vechi se prefăceau în cenuşă deasupra capetelor noastre, ea ne cădea de sus în păr, în fiecare zi pluteau în jurul nostru bucăţi de pagini arse. Aşa curăţam căminul Cămin.

Odată stăteam acolo cu ceilalţi Bandiţi - nimeni n-avea voie să fie singur lângă foc -, când dintr-odată am fost cuprins de spaimă, mi-am dat seama subit că nimeni nu mai voia să fugă să se înscrie în Legiune, deci trebuia să merg singur, să-mi găsesc calea în lume, căci nu mai suportam să stau la Siřem, pentru că acolo era Maimuţoiu şi pentru că se întâmplase ce se întâmplase.

Am trântit prăjina şi m-am dus... Bandiţii au început să ţipe, dar eu m-am dus în Cămin, nu-mi păsa unde-i comandantul Vyžlata, el putea fi oriunde. Am trecut pe lângă bucătărie, apoi prin curba holului şi pe scări jos, în pivniţă, simţeam apa rece la picioare, pleoscăia, m-am dus la despărţitură, am auzit voci în şoaptă vorbind nedesluşit.

Šklíba stătea în genunchi peste mormântul Maimuţoiului, într-o rasă ruptă, murdară şi neagră, Martin era îngenuncheat sub cruce, într-o rasă şifonată, murdară neagră. Doar doi corişti din cei şase stăteau în genunchi acolo cu o singură lumânărică. Chipul lui Šklíba s-a crispat de teamă când m-a auzit. Ce l-am speriat! Dar cum m-a văzut, chipul i s-a liniştit din nou. M-am dus s-arunc o privire în despărţitura izolată, în celulă, am fost uimit s-o văd reparată, m-am aşezat înăuntru pe o pătură. În liniştea aceea, glasurile celor care se rugau ajungeau, prin toate despărţiturile, până la mine... dar apoi am auzit paşi pe furiş şi, înainte să aud vocea, părul scurt mi s-a făcut măciucă, îmi simţeam fiecare fir de păr de pe craniu... După cum ştiam, coriştii nu puteau auzi paşi. Când se rugau, mormăiau. Iar comandantul Vyžlata a zis:
- Ce-i asta? Apoi am auzit doar palmele date şi ţipetele băieţilor. M-am lipit de zidul despărţiturii, îi auzeam suspinând pe băieţi, comandantul Vyžlata îi gonea din pivniţă iar ei ţipau... dar i-a scos repede afară.

Apoi am auzit alţi paşi pe furiş în pivniţă. Se adânceau în pivniţă, am sperat să cadă într-o gaură comandantul Vyžlata. Acolo cică erau canale deschise, şobolani uriaşi, dacă n-aveai lumânare sau lanternă, te puteau lichida. Lui nu-i era teamă, dar Bandiţii nu s-ar fi aventurat aşa departe. Apoi paşii s-au auzit foarte aproape, am scos un ţipăt şi paşii au luat-o spre mine.

Băiatul cel nou, Margaš, respirând din greu, s-a aşezat şi s-a uitat la mine. I-am zis:
- Mă bucur că eşti tu! A răspuns:
- Mda, de mult te caut. Nu ştiam că eşti aici.
- În pivniţă?
- Că eşti ceh, în Cehoslovacia. Bine că nu te-a găsit comandantul aici, în pivniţă! Acum n-are timp de noi.

Margaš a bătut în grilaj, zicând:
- L-am reparat cu comandantul încă din prima noapte.

A ridicat mâna, a apucat de bare. Mi-am amintit de Dýha, cum spumega după gratiile alea. Grilajul strălucea în semiîntuneric. Mă bucuram că peste tot în jur erau bălţi de la apa subterană. Dacă ar veni cineva, l-am auzi. Vorbeam în şoaptă.
- Te-am tot căutat, a zis Margaš. Peste tot.

Mă bucuram că m-a căutat, dar era cam ciudat.
- Şi eu voiam să vorbesc cu tine, i-am spus. Semănăm. Poate că suntem din aceeaşi ţară. De ce eşti mereu cu comandantul?
- Tocmai, a zis Margaš.

M-am gândit la babacu' lui Margaš.
- Chiar te-a smuls... dintre oamenii ăia oribili? Da? De ce colindaţi împreună?

Îmi plăcea cum stăteam acolo, uitându-ne unul la altul. De parcă ne cunoşteam de mult.
- N-a fost aşa, a zis Margaš. Tata e lup.
- Cum?
- Eu şi comandantul hoinărim peste tot împreună. Iar acum suntem aici. Mă bucur că eşti şi tu aici!
- Sigur, am spus. Abia aşteptam să-i arăt lui Margaš diverse ascunzători în căminul Cămin. Toate aveam să i le spun. Trăisem mereu la căminul Cămin.
- Omoară-l pe comandant, a zis Margaš.
- Cee?
- Trebuie să-l omori pe comandant.

Cred că l-am privit destul de îngrozit, căci s-a încruntat şi a întrebat:
- Păi ce, taică-tu n-a fost lup?

Mi-a trecut prin cap că poate încurcă cuvintele în cehă, aşa că am zis:
- Nu l-am cunoscut. Eram prea mic!
- Te-am visat de multe ori! a spus Margaš. De multe ori am visat că întâlnesc un băiat care-i ca mine. Băiatul ăla eşti tu. Omoară-l pe comandant.

Eram încă tare mirat. Margaš a făcut o mutră lungă. Acum era furios. Ochii i s-au îngustat, s-au făcut ca două tăieturi. Nu era însă chinezoi ca unii băieţi din cămin. Arăta acum mai degrabă ca un animal. Nu văzusem lupi la Siřem, dar poate că în Pădurea Negustorului erau. Mi-am rotit ochii ca Margaš şi mi-am împins bărbia în jos.
- Da, da, a râs Margaš. Erai mereu în visurile mele.
- Ce tot îndrugi despre tatăl meu? l-am întrebat.
- Păi, dacă şi taică-tu a fost lup, fiindcă al meu a fost. Poate avem acelaşi tată, doar arăţi ca mine.
- Şi putem să avem taţi... ne-oameni?
- Lupi, da.
- De unde eşti? Iar mi-am amintit ce spunea comandantul Vyžlata despre tatăl şi mama lui Margaš şi am pufnit în râs.
- Io's dintr-o ţară minunată, a zis Margaš. Nu tu păduri, peste tot numai iarbă, mergi unde vrei, la nesfârşit. Ai vrea să vii după aia cu mine, acasă? Am o mulţime de fraţi. Ai vrea să trăieşti cu noi?
- Sigur!
- Atunci omoară-l.
- Vrei să-l omor pe comandant? Chiar asta vrei?
- La noi acasă e frumos, crede-mă, a zis Margaš.
- Da' comandantu-i tare puternic, am protestat. Şi are pistol.
- Şi ce dacă?
- Păi de ce n-o faci tu?
- Nu pot, a zis Margaš. Am visat c-o s-o faci tu.
- N-ar putea s-o facă altcineva? Mă gândeam la Karel, dar Margaš a clătinat din cap.
- Nu. Numai pe tine te-am visat.
- Aha.

Mi-am amintit cum i-a pălmuit comandantul Vyžlata pe micii corişti. Cât de tiptil călca prin apa din beci. Şi cum era mereu peste tot.
- Nu ştiu, am zis. Încă n-am ucis pe nimeni. Cum am zis asta, mi s-a făcut rău. Dacă Vyžlata i-a putut găsit pe corişti, putea găsi şi mormântul. M-am ridicat şi m-am dus drept acolo, Margaš a venit după mine.

Mi-ar fi plăcut ca de-atunci să mergem peste tot împreună.

În despărţituri erau hârtii răvăşite peste tot iar scăunelul, făcut praf. Probabil că Vyžlata dăduse cu el de perete. Am făcut totul dintr-odată, ca atunci când smulgi leucoplastul. Am împins hârtiile, am ridicat scândura aproape putrezită şi-am aruncat-o. Am ridicat capacul, acolo era canalul, vuia, de jos veneau duhoare şi frig.

Margaš s-a uitat în timp ce eu îi spuneam tot. I-am mai zis că dac-ar trăi Maimuţoiu şi-ar fi vindecat, atunci am fi trei.
- Asta n-o să se întâmple, a zis Margaš. Dar frăţiorul nostru ar trebui să fie înmormântat în ţara noastră minunată!
- Asta da! am zis. M-am uitat în jur, prin semiîntuneric la scârboşeniile din pivniţă, voiam tare mult ca Maimuţoiu să nu mai fie acolo.
- O s-o facem după ce mi se împlineşte visul, vrei? m-a întrebat Margaš.
- O să-l mutăm de aici, da?

M-am bucurat tare mult să-l văd pe Margaš dând aprobator din cap. Mă tot gândeam cât ar fi de groaznic dacă l-ar găsi pe Maimuţoiu comandantul Vyžlata.
- Îhî, o să-l mutăm împreună, a spus Margaš. Dar tu o să-l omori pe comandant. Dacă nu-l omori, atunci fug.
- Acum nu poţi să fugi! Ai muri de frig în pădure. Sau de foame. Iar în pădure sunt animale.
- Nu-mi pasă.
- Bine. Am pus capacul la loc, am plecat. Iar în Cămin era balamuc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer