Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Însemnări mediavitale

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

România, aşa cum am uitat-o


Ovidiu Miculescu

04.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era sfârşitul anilor '80. Un sat cu un nume straniu oarecum: Panc. Un sat neelectrificat, în comuna Dobra, judeţul Hunedoara. Un sat pierdut între dealuri şi văi, un sat în care "rata" şi poşta veneau odată pe săptămână. Un colţ de Românie din acela uitat cu totul, chiar şi de autorităţile de atunci, care îl şterseseră de pe hartă în vederea demolării / strămutării... Dar şi ele l-au uitat...

Dar acolo trăiau oameni, vreo sută şi ceva de familii şi gospodăriile aferente. O comunitate care trebuia să existe, să muncească, sa producă, să mănânce, să se îmbrace, să meargă la şcoală, la biserică, să facă botezuri şi nunţi, să moară... Nu existau locuri de muncă, nu exista dispensar, biserică, chiar şi cimitirul era peste deal. Se semăna şi culegea cu mâna, se ara cu boii, se tăia cu toporul şi se căra cu spatele... Greu, totul era greu la Panc. Şi aspru. Şi viaţa, şi vremea, şi pământul, şi oamenii...

În acest loc uitat de Dumnezeu şi România, în acea comunitate pe care numai pământul moştenit de la bunici şi părinţi o ţinea laolaltă trăiau, la fel ca ceilalţi, trei familii de ţărani: se trezeau la 4, hrăneau animalele, făceau de mâncare, pregăteau copiii de şcoala de peste deal din satul vecin şi plecau la muncă în câmpul de pe... o pantă mai lină de deal. Trudeau ca robii, zi lumină, şi seara veneau acasă, împingând carul cu lemne pe care nici boii nu îl mai dovedeau sau punând umărul sub el atunci când se împotmolea în noroi. Făceau lecţiile cu copiii, ii spălau, le dădeau să mănânce, le citeau povestea şi ii culcau...

Şi de aici începea minunea. Aceste trei familii, aceşti şase bărbaţi şi femei, citeau, repetau şi jucau teatru! Shakespeare, Gogol, Strindberg, Caragiale... erau cărţile lor la fel de sfinte ca Biblia... Apoi, scriau mici "piese de teatru" inspirate din viaţa satului, repetau şi în câte o duminică jucau în faţa sătenilor sau cui se mai nimerea pe acolo, în căminul cultural dezafectat sau prin vreun târg de peste dealuri. Citeau, repetau, discutau noaptea. Pentru că atunci aveau timp. Şi nu îi deranja nimeni. Şi evadau preţ de câteva ceasuri într-o lume atât de diferită de existenţa lor zilnică, încât era imposibil să nu te întrebi... cum aşa? "Piesele" lor erau apreciate şi oamenii îi ştiau peste multe dealuri. Odată, cei de la judeţ au aflat de ei şi i-au chemat la oraş, la Deva, să dea o reprezentaţie într-un concurs de creaţii populare... S-au pregătit "actorii" noştri, au repetat... au plecat pe jos, peste deal, în comună, de acolo au luat o rată până la prima gară şi de acolo mai departe. Dar... au ajuns prea târziu... concursul se încheiase. S-au întors în sat; era o ploaie mocănească, din aceea care îţi intra în oase, rece, de început de noiembrie. Prin noroi, cu nişte pelerine improvizate, veneau toţi şase, tăcuţi, obosiţi, înciudaţi şi ruşinaţi; ce o să zică satul? Sigur, au aflat cumva că au ajuns acolo prea târziu, ca proştii... Dar, ce să vezi, satul îi aştepta, adunat în "centru", unde cândva fusese bufetul, să îi felicite şi să îi sărbătorească, nu doar ca şi cum ar fi participat, ci ca şi cum ar fi câştigat concursul!

Am făcut un film despre acel sat, acei oameni şi acele lucruri incredibil de frumoase pe care le făceau. Povestea lor, cenzurată până în 1990, a ajuns pe ecranele celor mai mari festivaluri de film documentar din Europa. Şi a câştigat premii...

Dar cred că asta contează mai puţin. România a avut şi are mii de astfel de poveşti adevărate, cu oameni adevăraţi, care cu decenţă, cu modestie, cu propriul exemplu, cu talent şi cu dragoste, ne spun şi ne arată şi ne învaţă lucruri frumoase. Dar mai avem ochi pentru aşa ceva? Stăm ore în şir la televizor, să vedem nimic, ştiri şoc, detergenţi minune şi show-uri îndoielnice. Sau... poveştile frumoase ale altora. Pe ale noastre nu le vedem. Nu ne plac. Sunt desuete. Triste. Fără vedete. Şi, mai rău, ne pot da, pentru o clipă măcar, un sentiment de jenă şi de ruşine pentru că nu vrem să îi recunoaştem în ele pe fraţii, părinţii, bunicii noştri... Parcă vrem să îi uităm şi să le uităm poveştile, la fel cum România de atunci a uitat satul Panc şi oamenii lui. Pentru că noi, nu-i aşa, suntem moderni cu orice preţ, suntem "la modă" (deşi suntem coada Europei), le dăm dracului de spitale şi autostrăzi ca să ne cumpărăm arme moderne care ruginesc prin hangarele celor în faţa cărora am ajuns să stăm în genunchi ca naţie, descoperim ia în colecţii de designeri străini, îl scoatem pe Eminescu din cartea de română a unor clase şi, oricum, Seinfeld e mai tare decât Rebreanu. Chestia cu capra vecinului s-a modernizat si ea.

Blaga spunea că Veşnicia s-a născut la sat...

Eu cred că suntem în continuare o ţară cu o foarte puternică genă rurală. E ceva rău în asta? Trebuie să uităm asta?

I-am întrebat pe ţăranii aceia minunaţi care făceau teatru în satul Panc, comuna Dobra, judeţul Hunedoara, adică undeva nicăieri, într-un loc uitat de lume: de ce faceţi asta? Şi răspunsul lor a venit, firesc, simplu şi foarte românesc: pentru că ne luminează sufletele...

Oare e prea târziu să învăţăm şi despre noi ceva?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • O falsa dilema - rural vs modernitate
    Cojocaru Liliana, 06.09.2017, 18:12

    In stilul sau inconfundabil -mix de talent literar de necontestat, cu
    accente ironic "amarui ( tocmai pentru " a ne trezi" din comoditatea blazarii)- autorul demonstreaza lucid si trist ( " cata luciditate atata drama) ca aspectele pur rurale ale Romaniei nu exclud modernitatea pe care o dorim. Per a contrario...
    In Europa globaliza(n)ta, promovarea specificului national si, implicit a propriilor noastre interese, reprezinta o " sansa" ce nu trebuie irosita. .
    Evocand cu emotie o realitate traita, Omul de cultura, Ovidiu MICULESCU, ne impartaseste cu generozitatea- i caracteristica, o " felie de viata" pentru ca noi sa invatam..Multumesc...

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ce e suta de ani (4.8/5 - 17 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Maria (4.5/5 - 27 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Doamnele (4.3/5 - 35 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mâinile (4.8/5 - 22 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poftiţi, vă rog... (4.8/5 - 25 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata 4SPACE
Sageata Evul Media
Sageata History Lapse
Sageata Urbarium
Sageata Portrete
Sageata Exotic club
Sageata Mass-miezuri
Sageata Cuvinte şi spaţii
Sageata Don Quijote Rătăcitorul
Sageata carnetzELLE
Sageata Utopica
Sageata Post-it
Sageata oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc
Sageata Cronica insolită
Sageata Doza săptămânală de eroism
Sageata Jurnalul unui obsedat de seriale
Sageata Texte, Pretexte, Contexte (şi Subtexte)
Sageata Scurt tratat de moftologie
Sageata O gură de Teacher


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer