Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fără ricoşeu


Alexandru-Radu Săvulescu

05.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Adunarea populară" de dimineaţă, din faţa CC-ului, se transformase în manifestaţie de protest. Eram îngrijorat, pentru că locuiam la doar două străzi distanţă de bulevard. Mă temeam mai ales pentru Rada şi copii. Rada simţise o agitaţie nefirească pe străzi, aşa că nu ieşise deloc din casă în acea zi. Înspre seară, când am revenit de la Universitate, unde mă împotmolisem în încercarea mea de a trece spre Lipscani, ne uitam împreună, pe geam, la mişcarea de du-te-vino de pe străzi. Grupuri mici de oameni se scurgeau pe lângă noi, îndreptându-se spre bulevard. Oamenii reveneau după o vreme, fugind în dezordine. Apoi încercau din nou să pătrundă în bulevard, după care erau din nou puşi pe fugă. Mişcarea asta de pătrundere-respingere s-a repetat de câteva ori, până târziu în noapte.

Printre cei care alergau pe afară erau şi câţiva de la noi din bloc: un băiat mai tânăr, de la ultimul etaj, şi un domn între două vârste, bărbos, pe care până atunci nu-l văzusem, şi despre care nu ştiam că locuieşte în bloc. De astă dată, bărbosul mi-a sunat la uşă: "Îmi cer scuze. Sunt vecinul de la etajul doi. Pot să dau, vă rog, un telefon de la dumneavoastră? E ceva extrem de important."

A purtat o convorbire care mi s-a părut cam lungă, poate şi fiindcă ne-a rugat, pe mine şi pe Rada, să ieşim afară: "E confidenţial. Nu vă supăraţi dacă mă lăsaţi un pic singur?" Era prima dată când a cerut voie să ne folosească telefonul, avea s-o mai facă o dată sau de două ori.

După acele zile bărbosul a dispărut din bloc tot aşa cum apăruse, pe nesimţite. Aveam să-l mai revăd doar la televizor.

Noaptea care a urmat a fost destul de agitată. Nu ştiam ce se petrece, dinspre bulevard se auzeau însă zgomote ciudate, îngrijorătoare. A doua zi de dimineaţă, ducându-mă în staţia de unde luam autobuzul spre serviciu, mi s-a părut că bulevardul e nefiresc de gol. Nişte gunoieri spălau de zor pe jos. Abia mai târziu am aflat de ce.

Cred că focurile de armă au început să se audă abia în seara următoare. La început mai rar, apoi tot mai des. Prima noastră grijă au fost atunci copiii. Am coborât imediat storurile de lemn la toate ferestrele, ca să nu putem fi luaţi drept ţintă. Însă un glonţ rătăcit ar fi putut să străbată oricând ferestrele, cu stor cu tot. Singurul loc mai adăpostit din tot apartament era coridorul, care nu avea ferestre. Dar nici acolo nu am fi fost feriţi de un glonţ care ar fi trecut prin uşi. Aşezaţi toţi patru pe jos, pe coridorul îngust, cu spatele sprijinit de zid, m-am sfătuit cu Rada. Cel mai logic părea să plecăm de acasă cât ţine nebunia, ca să-i putem pune cât de cât la adăpost pe copii. Rada, care vorbea des la telefon cu părinţii ei, mi-a spus că în Balta Albă e mai linişte.

N-am mai stat pe gânduri, ne-am suit cu toţii în Trabant, şi ne-am dus acolo cât am putut de repede.

În grabă, n-am luat nimic cu noi, dar când ne-am instalat ne-am dat seama că avem nevoie de tot felul de lucruri care rămăseseră acasă - haine de schimb pentru copii, mâncare. Am cumpănit o zi sau două dacă e sau nu bine să plec să aduc lucruri de acasă. La televizor se auzeau ştiri apocaliptice, cu terorişti care atacau ba ici ba colo, cu lupte pe viaţă şi pe moarte, cu zeci, sute, mii de victime. Am decis că merită totuşi să încerc, cu atât mai mult cu cât aş fi vrut să văd cu ochii mei cum stau lucrurile, fiindcă începusem să mă întreb dacă ce se transmitea la televizor era adevărat sau nu.

Am pornit din nou Trabantul, de astă dată în sens invers. Am străbătut în viteză străzile goale, încetinind doar în dreptul barajelor de civili şi militari înarmaţi. Mi-au făcut mereu semn să trec, nu m-a oprit nimeni niciodată, deşi vedeam că făceau controale. Când am ajuns aproape de centru, am început să aud împuşcături. Mă aşteptam ca din moment în moment să-mi sară parbrizul în bucăţi, sau mă nimerească chiar pe mine un glonţ. Pe la ambasade vedeam militari cu căşti pe cap şi cu arme în mână. Întinşi pe jos, în spatele unor blindaje mobile de oţel, se uitau speriaţi în toate părţile, îndreptând armele ba într-o parte ba într-alta, fără să reuşească să-şi dea seama de unde se trage. M-am rugat să nu mă ia pe mine ca ţintă, şi am accelerat la maximum, ca să nu aibă timp să le vină vreo idee. Am parcurs astfel drumul din Balta Albă până în centru mai repede ca niciodată. Ajuns în faţa blocului, am deschis portiera, şi am alergat aproape lipit de pământ până în casa scărilor, sperând să nu încasez în acest timp vreun glonţ. Ca să mă mişc mai repede, nici n-am mai încuiat maşina. Ajuns în apartament, m-am aşezat pe un scaun, ca să mă liniştesc.

După cum se auzeau împuşcăturile de afară, mă aşteptam ca apartamentul să fie ciuruit, devastat. În schimb, părea intact - niciun singur geam spart, niciun glonţ înfipt în mobilă sau pereţi.

Era ceva tare ciudat. Afară rafale infernale, înăuntru totul neatins. Am uitat o clipă pentru ce venisem, şi am căzut pe gânduri.

Mi-am amintit cum, cu ani în urmă, la sfârşitul unui concurs de tir, pe când ne schimbam în vestiar, un bulgar a uitat cartuş pe ţeavă. Când a pus arma jos, trăgaciul s-a mişcat, şi focul a pornit. Plumbul, chiar dacă era de calibru mic, a ricoşat din dulapul metalic zbârnâind prin toată sala. Zgomotul ricoşeului, nu cel al focului, a fost cel care ne-a speriat atunci. Într-o clipă, toţi cei din vestiar am fost pe jos.

Amintirea asta m-a făcut să mă întreb dacă de fapt în zona blocului meu se trage. Concluzia a fost că fără ricoşeu nu poate fi foc adevărat.

Liniştit, am început să strâng fără grabă lucrurile care-mi trebuiau. Am coborât de mai multe ori la maşină, unde am deschis portbagajul, şi am aranjat bine toate lucrurile pe care le luasem, de data asta fără să mai alerg, fără să mă mai aplec, fără să aştept momente de acalmie, în care să nu se "tragă".

În tot acest timp, am continuat să aud "împuşcături", dar nici un ricoşeu...

La întoarcere am condus calm, fără nicio grabă. Pe când treceam pe lângă militarii de la ambasade, trântiţi pe jos, m-am întrebat cât timp le mai trebuie până să-şi dea şi ei seama că de fapt nu se trage.

Am revenit acasă cam după o săptămână, când lucrurile se calmaseră. Am fost foarte curios să aflu dacă, după atâtea împuşcături, vreunul din apartamente are vreo urmă de glonţ. Aşa cum bănuiam, niciuna.

Până la urmă, căutând mai bine, am găsit totuşi una. La etajul şapte, un glonţ rătăcit trecuse prin geamul unei bucătării, şi se înfipsese în perete.

(Bucureşti, septembrie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer