Istoria terorismului. De la asirieni la Jihadişti

Citíţi o cronică a acestei cărţi.


"Istoria terorismului este o apariţie binevenită, care se adaugă altor lucrări de specialitate şi se adresează atât studenţilor şi profesorilor, cât şi analiştilor din domeniul securităţii, politicienilor sau publicului larg."

"Volumul semnat de Randall D. Law are multe merite care i-au recomandat traducerea în limba română: este scris pe înţelesul publicului larg, are dimensiuni prietenoase şi ne ajută să renunţăm la prejudecata că terorismul este un fenomen «recent», de care ne-am putea debarasa ca de o modă oarecare. Pentru occidentalul obişnuit, terorismul apare fie ca ilustrare a extremismului de stânga sau de dreapta, fie ca manifestare a jihadismului, adică a islamului radicalizat, de matrice preponderent arabă. Este suficient să citim cartea de faţă pentru a constata că, în realitate, eticheta de «act terorist» poate fi aplicată unei raze geografice, istorice şi doctrinare mult mai întinse. Nu este doar un prilej de a (re)citi istoria universală printr-o grilă inedită, ci şi un argument (dezagreabil, dar, la limită, consolator) în favoarea ideii că nu vom «scăpa» prea curând de riscurile - şi cumplitele bilanţuri - ale acţiunilor teroriste." (Teodor Baconschi)

"Excepţional de bogată şi sofisticată în analiză, mult aşteptata ediţie revizuită a cărţii lui Randall D. Law, Istoria terorismului, este o apariţie bine-venită, care se adaugă altor lucrări de specialitate şi se adresează atât studenţilor şi profesorilor, cât şi analiştilor din domeniul securităţii, politicienilor sau publicului larg." (Profesor George Kassimeris, Universitatea Wolverhampton)

"Terorismul continuă să evolueze, nu să se erodeze. Profesorul Law, în această a doua ediţie, continuă să examineze evoluţia fenomenului până la ISIS şi alte organizaţii violente şi oferă amănunte în plus care ne ajută să înţelegem terorismul de azi. Autorul ne îndeamnă să-i citim cartea pentru a înţelege bine terorismul, istoria acestuia, modul de a gândi şi motivarea celor care îl practică." (Colonel (r.) Ed Rowe, Armata Statelor Unite ale Americii)


La 11 septembrie 2001, 19 arabi au deturnat trei avioane, pe care le-au zdrobit de clădirea Pentagonului şi de cele două turnuri centrale ale World Trade Center. Un al patrulea avion s-a prăbuşit pe un câmp în Pennsylvania atunci când pasagerii au fost pe punctul de a-i înfrânge pe atacatori. Atentatele au dus la moartea a 3.000 de oameni - dintre care cel puţin 10% nu erau americani -, au produs pagube de miliarde de dolari pentru economia Statelor Unite ale Americii şi au grăbit invadarea Afghanistanului şi a Irakului ca parte a ceea ce administraţia Bush a numit "Război împotriva terorismului". Grupul din spatele atentatului de la 11 septembrie a fost al-Qaida, o morganatică organizaţie transnaţională formată prin anii 1980 de extremistul arab musulman Osama bin Laden pentru a lupta împotriva prezenţei sovieticilor în Afghanistan. Doctrina lui bin Laden şi a organizaţiei al-Qaida este cunoscută sub multe nume, cel mai des ca jihadism. Indiferent cum îi spunem, jihadismul a înlocuit atât etnonaţionalismul, cât şi stîngismul revoluţionar ca forţa preeminentă din spatele terorismului de azi.

Aşa cum spuneam în Capitolul 2, dogma centrală a islamului este tawhid, unicitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu doar că le impune un monoteism strict musulmanilor, însă înseamnă şi că Dumnezeu singur este sursa întregii autorităţi. Strict vorbind, fiecare musulman trebuie să-şi călăuzească viaţa doar după preceptele shariei, omniprezenta vrere a lui Allah pentru umanitate, aşa cum este exprimată în Coran şi în hadith (spusele şi faptele Profetului). Astfel că idealul "politic" al musulmanilor a fost mereu imperiul timpuriu islamic, în care o singură persoană deţinea şi autoritatea politică, şi pe cea spirituală. Însă abia la o generaţie după moartea lui Mahomed, în anul 632, califii rivali ("succesorii" Profetului) au început să-şi dispute moştenirea lui politică şi spirituală. După căderea Imperiului Otoman, în anii 1920, islamul şi-a pierdut califatul, în care conducerea politică şi spirituală era teoretic unică. Dar cu mult înainte de aceste evenimente, fiecare dintre cele mai importante şcoli ale islamului sunnit a dezvoltat propriul sistem pentru aplicarea Coranului şi a hadith-ului într-o lume în care sensul loialităţii era atât de diferit.

De-a lungul istoriei de 14 veacuri a islamului, mulţi lideri spirituali au căutat să revigoreze ideea califatului şi să se reîntoarcă la mitica puritate şi existenţa ideală a Salafi sau "predecesorii" - primii musulmani ai secolului al VII-lea. Unul dintre cei dintâi a fost Ahmad ibn Taymiyya, un cărturar din secolul al XIV-lea, care propovăduia că islamul a căutat mereu să întemeieze o putere de stat astfel ca musulmanii să-şi ducă viaţa sub conducători care trăiesc în deplină concordanţă cu învăţăturile Profetului. Spre împlinirea acestui ţel, ibn Taymiyya afirma că jihadul este o componentă esenţială a credinţei. Jihadul a avut dintotdeauna două înţelesuri: aşa-numitul mare jihad este lupta interioară pentru a trăi conform shariei, în vreme ce micul jihad este războiul dus pentru ca toţi musulmanii să poată trăi sub conducători musulmani care se supun shariei. Oricum, ibn Taymiyya a mers mai departe, afirmând că acei musulmani, mai ales conducători, care nu acceptă sharia întru totul pot fi declaraţi takfir (adică excomunicaţi) şi ucişi ca inamici ai islamului. Mult mai târziu, Muhammad ibn Abd al-Wahhab, un cărturar arab din secolul al XVIII-lea, îi critica vehement atât pe şiiţi şi idolatria lor, cât şi pe sunniţii care îi urmau orbeşte pe clerici şi tradiţiile care făcuseră atâtea concesii lumii contemporane. Viziunea puristă a lui ibn Taymiyya şi a lui al-Wahhab asupra islamului sunnit a atras puţini aderenţi în zilele lor.

Ceva despre terminologie: doctrina care începe cu ibn Taymiyya şi-şi găseşte expresia în violenţele teroriste ale al-Qaida, Hamas, Hezbollah, ISIS şi ale altor organizaţii similare este cunoscută sub mai multe nume. Jihadismul se concentrează pe jihadul mic, mai violent, în vreme ce termenii islamism şi islam politic pun accentul pe voinţa de a aplica sharia ca substitut total al ideologiilor seculare. Termenul salafism se referă la acele mişcări islamiste fundamentaliste sau literaliste (i.e. care acceptă sensul literal ale scrierilor sacre - n.tr.). care acceptă doar Coranul şi hadith drept călăuze ale comportamentului, în vreme ce termenul takfirism pune accentul pe dorinţa de a purifica islamul prin eliminarea musulmanilor şi liderilor eretici, în special cei vinovaţi de secularism.

Furia atât de des întâlnită în multe societăţi musulmane de azi nu poate fi înţeleasă dacă nu acceptăm că, mare parte a istoriei lor, imperiile islamice din Orientul Mijlociu nu au fost doar puteri militare, ci şi mult mai sofisticate din punct de vedere intelectual şi cultural decât imperiile contemporane europene. Oricum, începând cu ultima parte a secolului al XVIII-lea, multe teritorii islamice importante încep să cedeze în faţa ofensivei marilor puteri europene, al căror progres tehnologic şi de organizare le făcea să aibă armate mai puternice. Până în anii 1920, mai rămăseseră independente doar câteva state cu populaţie musulmană. În mare parte, Orientul Mijlociu modern a fost transformat în teritorii ale Ligii Naţiunilor aflate sub mandat britanic şi francez - de fapt, colonii. Între timp, Egiptul era condus de o marionetă a britanicilor a cărei autonomie era îngăduită câtă vreme nu încălca interesele militare şi economice britanice. În lumea islamică, rezultatul a fost crearea unei mici elite occidentalizate care accepta, în general, că singurul drum înainte era să urmeze calea occidentală a secularizării, industrializării şi a birocratizării.

Unii lideri s-au întors către islam în speranţa că vor găsi o cale pentru a contracara dominaţia politică străină şi eroziunea culturală. Unul dintre ei a fost Rashid Rida (1865-1935), adept al modernizării care fusese adus la disperare de faptul că regiunea era practic înrobită Occidentului. Rida a descoperit soluţia în scrierile lui ibn Taymiyya: reîntoarcerea la valorile şi practicile virtuoşilor predecesori. Rida este cel care a preluat termenul coranic jahiliyyah, care se referă la ignoranţa spirituală a Arabiei preislamice, şi l-a aplicat Orientului Mijlociu contemporan, declarând că tovarăşii săi musulmani alunecau în apostazie şi îşi vindeau civilizaţia Occidentului.

Omul care a transformat aceste cuvinte în faptă a fost Hasan al-Banna, un învăţător egiptean care a fondat în 1928 Frăţia Musulmană, al cărei ţel era să creeze o societate întremată spiritual. "Sarcina noastră, scria al-Banna, este să stăm în calea torentului de civilizaţie modernistă care se revarsă din mlaştina poftelor materialiste şi păcătoase." El credea că lumea occidentală se descompunea din interior şi era astfel pe marginea prăpastiei; tot ce trebuia era un impuls din partea celor care acţionau în numele lui Allah. Crezul grupului sintetiza perfect viziunea sa asupra lumii: "Dumnezeu este obiectivul nostru; Coranul este constituţia noastră; Profetul este conducătorul nostru; lupta este calea noastră şi moartea în numele lui Dumnezeu este cea mai mare dintre năzuinţele noastre". Frăţia Musulmană a publicat materiale de propagandă, a predicat şi s-a angajat în activitatea de misionariat, şi a întemeiat şcoli religioase, spitale, societăţi de binefacere şi cluburi sociale. Până în anii 1930, avea deja 300 de filiale.

Frăţia Musulmană a reuşit, de asemenea, să se infiltreze cu succes în armată şi să creeze un grup armat - Organizaţia secretă - pregătit să lupte, dacă i se va ivi ocazia. Asasinarea lordului britanic Moyne la Cairo, în 1944, de către organizaţia teroristă sionistă LEHI - aşa cum spuneam în Capitolul 11 - a exercitat o puternică influenţă asupra Frăţiei Musulmane, la fel şi rolul jucat de Irgun şi LEHI în alungarea britanicilor din Palestina în 1948. În acel an, încercând să grăbească plecarea britanicilor din Egipt, Frăţia a atacat magazinele evreieşti şi britanice şi a asasinat un judecător şi alţi funcţionari guvernamentali. Rezultatul a fost că prim-ministrul egiptean a scos Frăţia Musulmană în afara legii. La mai puţin de trei săptămâni după aceea, unul dintre membrii Frăţiei l-a asasinat pe prim-ministru. Când al-Banna a fost ucis în februarie 1949, toţi au presupus că a făcut-o poliţia egipteană. Frăţia Musulmană, care ajunsese atunci la 75.000 de membri şi mult mai mulţi susţinători, s-a refugiat departe de ochii publicului, pentru a pune la cale complotul care urma să distrugă Egiptul secularizat. Regele Farouk, susţinut de britanici, a fost înlăturat de la putere în 1952, iar cei care au făcut-o erau Ofiţerii liberi, membri ai armatei care militau pentru modernizare şi în fruntea cărora se aflau Gamal Abdel Nasser şi al său protégé Anwar Sadat. Nasser a curtat o scurtă perioadă Frăţia Musulmană ridicând interdicţia impusă grupării, însă naţionalismul secular al Ofiţerilor liberi era, până la urmă, ireconciliabil cu viziunea islamiştilor pentru Egipt. Astfel că ciocnirea violentă a celor două grupări a devenit inevitabilă.

În centrul acestui conflict se afla Sayyid Qutb, în tinereţe inspector şcolar şi adept al modernizării, care a ajuns ulterior un proeminent ideolog islamist al secolului al XX-lea. Qutb părea destinat să-şi ducă viaţa în rândul elitei politice occidentalizate a Egiptului, însă pe parcurs a devenit tot mai dezamăgit de Occident şi de influenţa acestuia asupra Egiptului. Ruptura finală s-a petrecut în timpul şederii sale în Statele Unite ale Americii din 1948 până în 1950, trimis acolo la studii de guvernul egiptean. Dezgustul lui Qutb faţă de cultura americană şi influenţa acesteia era total. Pretutindeni era şocat de materialism şi de ceea ce el considera a fi laxa moralitate sexuală a americanilor. Nu mult după ce a revenit în Egipt, el a părăsit Ministerul Educaţiei şi s-a alăturat Frăţiei Musulmane.

După ce un membru al organizaţiei a eşuat în tentativa de a-l asasina pe Nasser în 1954, Qutb a fost prins de valul de arestări care a urmat. Autorităţile l-au condamnat la 15 ani de închisoare şi acolo el a scris cele opt volume ale exegezei sale În umbra Coranului, care a fost prescurtată ulterior sub forma lucrării care i-a adus renumele, Pietre de hotar. Cu greu am putea exagera influenţa acestei cărţi, pentru că în ea Qutb a împletit laolaltă diferitele tulpini alte gândirii islamiste într-o viziune completă şi îngrijorătoare, care va deveni în mare măsură o călăuză pentru milioane de oameni. Conceptul de tawhid, scria Qutb, pretinde nu doar supunere în faţa lui Allah, ci şi angajamentul de a trăi într-o comunitate care urmează sharia în întregul ei, respingând orice altceva ca fiind păcătos şi idolatru. El a însoţit această afirmaţie cu aplicarea mai extinsă a termenului lui Rida de jahiliyyah, combinând întreaga istorie în aşa fel încât conducătorii apostaţi ai lumii arabe deveniseră "noii faraoni", iar Israelul nu era altceva decât un recent stat "cruciat" întemeiat în Orientul Mijlociu. Şi, peste tot, Qutb vedea mâna Statelor Unite ale Americii, care încurajau răspândirea senzualităţii carnale, a materialismului şi a adulării idolatre a legilor omeneşti, putând aduce cu toate moartea spirituală dacă nu erau oprite.

Era necesară, pretindea Qutb, "o revoltă deplină împotriva conducerii omeneşti în toate chipurile şi formele, sistemele şi rânduielile... Aceasta înseamnă distrugerea regatului omului pentru a întemeia regatul cerului pe pământ". Deşi nu prevedea vreun program specific, el nu lăsa nicio îndoială că o asemenea campanie de jihad violent trebuia să înceapă de acasă pentru a scăpa lumea arabă de acei tirani care respinseseră islamul. Conform criteriilor lui Qutb, era vorba practic despre toţi conducătorii din Orientul Mijlociu, inclusiv naţionaliştii arabi din Egipt, liberalii occidentali din Liban, socialiştii din Partidul Baas din Siria şi Irak şi idolatrii şiiţi din Iran.

Qutb pleda cu insistenţă pentru impunerea unei noi generaţii de lideri musulmani al căror devotament faţă de sharia să le permită să conducă prin exemplul personal şi fatwa, adică prin explicarea modului în care se aplică hadith-ul şi Coranul la problemele contemporane. Ce au înţeles adepţii săi a fost că pietatea personală este mai importantă decât căile educative normale pentru a deveni lider spiritual.

După aproape un deceniu în închisoare, Qutb a fost eliberat în 1964 ca gest de bunăvoinţă al lui Nasser, care credea că Frăţia Musulmană fusese anihilată după anii de persecuţie. La mai puţin de un an după aceea, Nasser a anunţat că a descoperit o nouă conspiraţie islamistă. Qutb a fost arestat din nou, a fost acuzat de trădare şi condamnat la moarte. Nasser îi întinsese o ramură de măslin lui Qutb, care, cu simţul datoriei, a respins-o. "Cuvintele mele vor fi mai puternice dacă mă omoară", profeţea el. A fost spânzurat în august 1966.

Viziunea lui Qutb nu ar fi avut o audienţă prea mare dacă nu i-ar fi venit în ajutor mai mulţi factori apăruţi la sfârşitul anilor 1960 şi în deceniul următor. Primul a fost eşecul lui Nasser de a-şi respecta pompoasele promisiuni de prosperitate cu ajutorul economiei planificate şi al renaşterii naţionale prin panarabism. După moartea lui Nasser în 1970, succesorul său, Anwar Sadat, a încercat o altă cale, încurajând dezvoltarea capitalistă şi întărind legăturile cu Occidentul. Nicio strategie nu a dus la progresul economic. Popularitatea lui Sadat era subminată în special de dependenţa regimului de poliţie, care suprima disidenţa, şi de incapacitatea liberalizării economice de a oferi suficiente slujbe satisfăcătoare miilor de absolvenţi produşi anual de înfloritorul sistem educaţional al ţării. În felul acesta, programul de modernizare a împovărat ţara cu o generaţie bine educată, ambiţioasă, dar în cele din urmă frustrată, care îşi căuta tot mai des inspiraţia privind dincolo de aparent obositele şi dezamăgitoarele "isme" ale Occidentului.

Al doilea factor a fost faptul că ulema, cărturarii islamici responsabili de interpretarea şi aplicarea shariei, s-au retras pe parcursul secolului al XX-lea într-un conservatorism posac, o situaţie exacerbată de eforturile guvernelor din regiune, adepte ale modernizării, de a diminua influenţa ulema asupra educaţiei secundare şi universitare. Rezultatele au fost dramatice: se ridica o nouă generaţie al cărei respect pentru autorităţile tradiţionale islamice era aproape nul, avea cunoştinţe insuficiente despre interpretarea dată Coranului de şcolile tradiţionale şi nu prea avea încredere în capacitatea islamului, aşa cum era învăţat atunci, de a răspunde chestiunilor presante ale zilei. În această situaţie, pledoaria lui Qutb pentru o nouă generaţie de conducători islamici care să fie descătuşaţi de secole de interpretări savante a fost bine primită. Mesajul auzit de mulţi a fost că pietatea şi Coranul sunt suficiente.

Între timp, Sadat se angajase în negocierile cu Israelul, mediate de Statele Unite ale Americii, care s-au încheiat cu un tratat în toată regula cu statul evreu în 1979 şi cu o substanţială infuzie de ajutor militar şi financiar din partea Statelor Unite ale Americii. Costul unor legături mai strânse cu America şi al compromisului cu Israelul era enorm, desigur, pentru că l-a expus pe Sadat acuzaţiilor că devine un "nou faraon" care lasă uşa deschisă unei şi mai mari extinderi a jahiliyyah în Egipt. Sadat a mai adăugat o blasfemie peste insultă atunci când guvernul său le-a dat femeilor dreptul de a divorţa şi le-a interzis să poarte în universităţi versiunea egipteană a veşmintelor austere musulmane.

Consecinţele neaşteptate ale zăcămintelor petrolifere recent descoperite în Orientul Mijlociu, mai ales după ce embargoul din 1973 asupra petrolului a determinat explozia preţurilor, reprezintă al patrulea factor care a mărit audienţa lui Qutb. Din nefericire, dată fiind absenţa democraţiei, de aceşti bani a profitat în mod disproporţionat elita regiunii. Nicio ţară nu a ajuns mai bogată şi nici mai plină de contradicţii ca Arabia Saudită, locul unde se găseşte un sfert din rezervele de petrol mondiale, dar şi locurile sacre ale islamului, moscheile din Mecca şi Medina. Încă din secolul al XVIII-lea casa de Saud a încheiat o alianţă cu clericii puritani wahhabiţi care susţineau dinastia ca protectori ai islamului. Petrolul saudit a împins regimul şi mai aproape de clerul wahhabit, pe care-l finanţa şi căruia îi permitea, în fapt, să dicteze principiile morale publice. Această bogăţie le-a permis, de asemenea, clericilor wahhabiţi din regat să-şi extindă influenţa peste graniţe, deschizând şcoli, formând lideri religioşi, punând pe picioare servicii sociale şi diseminând literatură, inclusiv scrierile jihadistului ibn Taymiyya. În mod ironic, doi factori au dus la răspândirea neînţelegerii dintre islamiştii radicali din Arabia Saudită. Primul a fost chiar natura acordului implicit dintre liderii religioşi wahhabiţi şi familia domnitoare saudită: pentru că erau pe statul de plată al guvernului şi aveau un control extins asupra moralităţii publice, clericii din Arabia Saudită renunţaseră în fapt la orice pretenţie oficială la autoritate politică. Al doilea a fost comportamentul multor prinţi din familia regală, care dispreţuiau cererile wahhabite pentru un comportament ultrapios şi duceau o viaţă de risipă şi destrăbălare.

În Egipt, preşedintele Sadat a renunţat la interzicerea Frăţiei Musulmane şi i-a tolerat extinderea într-o încercare lipsită de simţul realului de a cumpăra loialitatea tot mai alienaţilor islamişti din ţară. La rându-i, Frăţia Musulmană a renunţat la violenţe intrând într-o încurcată coexistenţă cu statul. Cu toate acestea, organizaţia a continuat să predice despre prezenţa jahiliyyah, despre relele secularizării şi despre pura viziune morală Salafi. Dacă Frăţia Musulmană nu mai era predispusă - cel puţin la vedere - să propovăduiască violenţa pentru a rezolva situaţia, alţii cu siguranţă erau. Faptul că Frăţia Musulmană s-a extins din nou a dat naştere unei noi culturi de activişti şi de organizaţii secrete ca răspuns la pledoaria lui Qutb pentru apariţia de noi lideri ale căror obiective să fie întemeierea unui stat islamic, eliminarea influenţelor occidentale şi aplicarea shariei.

Cei mai importanţi lideri egipteni erau clericul orb Omar Ahmad Abdel Rahman (născut în 1938) - cunoscut ca şeicul Omar - ş i Ayman al-Zawahiri (născut în 1951), discipoli ai lui Qutb care au părăsit Frăţia Musulmană pentru a predica violenţa şi a o pune la cale. Rahman, profesor de teologie la o universitate egipteană, a devenit cunoscut drept unul dintre cei mai vocali oponenţi ai lui Sadat. În particular, Rahman s-a apropiat foarte mult de o organizaţie radicală jihadistă cunoscută ca al-Jamaah al-Islamiyah (Grupul islamic), cu celule în aproape toate universităţile egiptene. Pentru a-şi finanţa activităţile, Grupul islamic îi tâlhărea pe creştini. Discret, Rahman emitea fatwa - justificări coranice - pentru aceste activităţi în numele revoluţiei islamice.

De partea cealaltă, Al-Zawahiri a ales calea disimulării. În aparenţă, era un chirurg respectat, membru al unei familii foarte cunoscute din clasa de mijloc care dăduse ţării generaţii de cărturari şi specialişti. În particular, formase o celulă revoluţionară care, la mijlocul anilor 1970, a fuzionat cu alte grupări din zona oraşului Cairo. Această organizaţie umbrelă era cunoscută sub numele de Jamaat al-Jihad (Grupul Jihadului) - denumită adesea pur şi simplu al-Jihad. Nu după multă vreme, al-Zawahiri ajunsese unul dintre cei mai influenţi membri ai organizaţiei. Ca şi Rahman, a denunţat jahiliyyah şi a adoptat jihadul, însă al-Zawahiri nu se încredea defel în mase, pe care le considera incapabile de puritatea necesară a vorbelor şi a faptelor. Credeau amândoi în violenţele conspirative, însă al-Zawahiri a fost cel care a făcut din ele esenţa operei sale de-o viaţă.

În timpul tumultoşilor ani 1979-1983, jihadismul şi islamismul radical au început să cutremure fundaţiile Orientului Mijlociu, devenind, de fapt, un fenomen transnaţional care se întindea din Algeria până în Afghanistan. Dar visele la un jihad transnaţional au fost mereu ameninţate de diferenţele sectare, etnice şi culturale. Singura speranţă pentru unificarea unei mişcări atât de vaste era să-i justifici motivele şi obiectivele în termeni care depăşeau diferenţele regionale şi să cauţi în afara Orientului Mijlociu sursa fundamentală a jahiliyyah şi o ţintă care putea să-i strângă laolaltă pe jihadişti.

Anul 1979 a început cu cel mai mare succes de până atunci al mişcării islamiste, Revoluţia iraniană. Deşi se petrecea într-o societate şiită, i-a inspirat pe jihadiştii sunniţi şi pe islamiştii radicali, ca al-Zawahiri, din toată lumea musulmană. Conducătorul Iranului, şahul Mohammad Reza Pahlavi, era întruparea jahiliyyah pentru islamişti, pentru că folosea banii primiţi pe petrol pentru dezvoltarea unui stat modern, industrializat - dar şi pentru a-şi umple adâncile buzunare şi pe ale elitei occidentalizate a ţării. Anticomunist feroce, era un aliat apropiat al Statelor Unite ale Americii, care l-au ajutat să recapete puterea printr-o lovitură de stat susţinută de CIA împotriva politicianului socialist reformator Mohammad Mossadegh în 1953. Mai rău ca orice era că şahul îi zdrobea fără milă pe nemulţumiţi folosindu-se de sălbaticele sale trupe de securitate SAVAK. În 1978, a izbucnit o revoltă populară la care au participat ca demonstranţi milioane de iranieni. Fusese declanşată din străinătate de un imam exilat, ayatollahul Ruhollah Khomeini, care şi-a adaptat vagile declaraţii islamiste pentru a colecta în ele toată nemulţumirea publică. În ianuarie 1979, şahul a fugit şi Khomeini a revenit în ţară întâmpinat cu entuziasm. Trei luni mai târziu, iranienii au adoptat prin referendum decizia de a proclama o republică islamică în care sharia să fie aplicată de reprezentanţii clerului şi astfel să se întemeieze un adevărat stat islamic. A fost în mare măsură considerată de islamişti o victorie asupra forţelor întunericului, în special asupra Statelor Unite ale Americii, numite de Khomeini "Marele Satan". Ceea ce a rezultat nu a putut înlătura cu totul elementele seculare, dar încă îi mai face pe alţi jihadişti să spere şi să viseze să obţină rezultate asemănătoare în propriile ţări.

Revoluţia iraniană a mai stabilit un precedent: utilizarea terorismului ca metodă de a da lovituri - chiar dacă în mare măsură simbolice - "Marelui Satan". Mai presus de toate, ce a adus cu adevărat revoluţia iraniană în atenţia celor mai mulţi americani a fost criza ostaticilor din Teheran. În noiembrie 1979, tinerii radicali au atacat ambasada americană şi au luat 63 de ostatici. Deşi ayatollahul nu le dăduse ordine directe să facă acest lucru, militanţii au fost încurajaţi cu siguranţă de retorica lui fanatică, antiamericană. 11 ostatici au fost eliberaţi în scurtă vreme, însă ceilalţi 52 au fost ţinuţi în captivitate 444 de zile îngrozitoare. Recentele interviuri cu aceia care i-au luat ostatici au demonstrat că motivul nu era pur şi simplu antiamericanismul lor, ci teama că diplomaţii americani şi elementele moderate din Iran se străduiesc să ajungă la o înţelegere după fuga şahului. Criza ostaticilor a făcut efectiv să eşueze orice asemenea posibilitate. Prestigiul american a suferit amarnic, mai ales după eşecul operaţiei de salvare din aprilie 1980. Criza ostaticilor a contribuit cu siguranţă la înfrângerea decisivă a preşedintelui Jimmy Carter în alegerile din 1980, întrecut de Ronald Reagan, ale cărui recomandări conservatoare şi retorică dură au atras un electorat stânjenit şi nesigur. Ca efect imediat, ocuparea ambasadei a întărit controlul militanţilor islamişti asupra Iranului şi a energizat o generaţie de jihadişti care şi-au dat seama că o mică avangardă de revoluţionari dornici să acţioneze decisiv poate atrage atenţia internaţională, poate umili Statele Unite ale Americii şi chiar compromite o preşedinţie cu ajutorul terorismului.

Altă consecinţă a revoluţiei a fost încurajarea unei trăsături deja importante a islamului şiit: căutarea şi celebrarea martiriului. De secole, o vizibilă manifestare a acestuia erau sângeroasele automutilări din timpul sărbătorilor în amintirea martiriului imamului Hussein din 680. După 1979, acest ritual a devenit o componentă importantă a simbolisticii naţionale iraniene, încurajată de autorităţi ca mijloc de coagulare a societăţii, depăşind deosebirile interne şi deturnând revendicări politice altminteri potenţial destabilizatoare.