Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înlăturarea monarhiei şi Comuna din Paris


Francisc Nopcea

08.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Împăratul Leopold a murit, fiind înlocuit de impetuosul Francisc al II-lea la tronul Austriei. Acesta a început pregătirile de război când au apărut zvonuri că Maria Antoaneta va fi judecată. Francezii au declarat război Austriei, sperând să lupte numai contra acesteia. O lună mai târziu, Prusia a declarat război Franţei, preluând comanda companiei prin ducele de Braunschweig. Prusia şi Austria s-au aliat, crezând că îi pot intimida pe francezi. Prusia ocupase Provinciile Unite doar cu o mică armată, iar Austria ocupase Belgia în mai puţin de două săptămâni. Ambele considerau Franţa slăbită de războiul civil şi de răzvrătirile din armată şi în acelaşi timp falimentară.

                                           
Războiul, început într-un entuziasm general, a demonstrat în scurt timp slăbiciunea armatelor franceze. Propaganda revoluţionară şi emigrarea ofiţerilor ruinaseră disciplina armatei regulate. Voluntarii nu erau nici instruiţi, nici echipaţi pentru luptă. Acest lucru a dus la oprirea temporară a înaintării franceze în Ţările de Jos şi la retragerea spre Lille. După retragerea de la Lille, comandantul armatei a fost ucis. A urmat o perioadă grea pentru armata Franţei, având loc dezertări în masă. S-a accentuat dorinţa generală de pace din partea celorlaţi comandanţi de armată. Efectele au fost grave. Armatele aliate au început să invadeze Franţa.

În aceste condiţii grele, când Franţa era atacată, a urmat trădarea reginei Maria Antoaneta. Aceasta a trimis austriecilor detalii ale planurilor militare franceze. Acţiunea a fost descoperită şi regina a fost acuzată de înaltă tradare. Guvernul s-a confruntat cu opoziţia preoţilor refractari şi a contrarevoluţionarilor. Girondinii s-au văzut nevoiţi să acţioneze împotriva trădătorilor în urma solicitărilor populare. Ca urmare, Adunarea a votat o serie de legi pentru trimiterea la vatră a Gărzii Regale şi pentru constituirea unei tabere a Gărzii Naţionale, formată din 20.000 de soldaţi, oameni aduşi din provincii. Aceştia au purtat numele de federaţi. Numele le-a fost dat ca urmare a sosirii lor în capitala Franţei în aceeaşi zi cu sărbătoarea Federaţiei din 14 iulie.

Federaţii aveau misiunea de a apăra Parisul de invaziile străine. Guvernul se temea de o lovitură de stat din partea generalilor, în special din partea lui La Fayette. Ludovic a refuzat aprobarea legilor Adunării Naţionale. Roland, ministrul girondin, a protestat. Atunci regele l-a demis împreună cu alţi miniştri girondini. Dumouriez, ministrul de externe, a demisionat şi el.  Drept urmare, Ludovic şi-a putut folosi dreptul de veto împotriva legilor privitoare la preoţii refractari şi la tabăra gărzilor provinciale.

Scrisoarea lui La Fayette a fost citită în Adunare. Acesta îi acuza pe iacobini că instauraseră un stat în stat. Totodată, cerea Adunării Legislative să pună capăt domniei cluburilor. Scrisoarea lui La Fayette ilustra împărţirea Franţei în două tabere. Prima era reprezentată de La Fayette şi majoritatea ofiţerilor de armată. A doua era reprezentată de Adunare, iacobini şi marea majoritate a poporului. Şefii celor 48 de secţiuni au reacţionat la scrisoarea lui La Fayette, organizând o demonstraţie armată. Cei mai mulţi dintre liderii demonstranţilor proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii nu au intervenit, astfel că 8.000 de demonstranţi, majoritatea fiind membri ai Gărzii Naţionale, au năvălit la Tuileries. La Tuileries, demonstranţii au încercat să-l intimideze pe rege şi să-l determine să accepte legile. Acesta însă a refuzat să-şi retragă vetoul şi să-i repună în funcţii pe miniştri girondini. Revolta a eşuat, însă a demonstrat puterea secţiunilor.

Adunarea a luat măsuri pentru a fi recunoscută importanţa crescândă a sanculoţilor. Cea mai importantă măsură a fost ca şi cetăţenii pasivi să primească drept de vot, dacă tot erau chemaţi să lupte pentru ţară. Adunarea a declarat starea de urgenţă, emiţând decretul La patrie en danger, care chema toţi francezii la luptă. Tensiunea din Paris a fost agravată de sosirea federaţilor din provincii şi de manifestul lui Braunschweig. Manifestul ameninţa că toţi membrii Gărzii Naţionale, care erau prinşi luptând, vor fi pedepsiţi ca rebeli. Astfel, parizienii erau făcuţi responsabili de siguranţa regelui. Deşi manifestul a avut ca obiectiv ajutorarea regelui, a dus la înfurierea francezilor şi trezirea adversităţii faţă de monarhie.

Federaţii erau revoluţionari şi republicani militanţi, spre deosebire de Garda Naţională pariziană ai cărei ofiţeri erau regalişti. Aceştia îşi exprimau patriotismul în Cântecul de război pentru armata Rinului, compus la Strasbourg de Rouget de Lisle. Ulterior a fost denumit La Marseillaise, pentru că a fost cântat de federaţii din Marsilia în marşul lor spre capitală. Federaţii au ajuns în număr destul de mare la Paris. Ei vor cere îndepărtarea regelui.

Datorită tensiunilor create în urma revoltelor, girondinii şi-au schimbat atitudinea şi au trecut de partea regelui. Ei, dându-şi seama de situaţia creată, îl vor avertiza pe rege că era posibilă o nouă răzvrătire mult mai amplă, care ar fi putut să ducă chiar la detronarea lui. Ei îşi ofereau sprijinul cu condiţia ca regele să îi recheme pe miniştrii demişi. Ludovic le-a respins oferta cu trufie. Liderul iacobin, Robespierre, a cooperat cu comitetul central al federaţilor. Astfel, într-un discurs la Clubul Iacobinilor, acesta şi-a anunţat propunerile, renunţând la sprijinul acordat anterior Constituţiei din 1791 şi reclamând răsturnarea monarhiei. Dorea o Convenţie Naţională, aleasă prin sufragiu, care să înlocuiască Adunarea Legislativă. Cerea şi o epurare a conducerii departamentale, ce includea mulţi regalişti.

Foarte multe petiţii din partea federaţilor, cluburilor şi provincialilor cerau îndepărtarea regelui. Ca urmare, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativă şi a cerut, în numele a 47 din 48 de secţiuni, abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat să-l detroneze pe rege şi a respins moţiunea de judecare a lui La Fayette. Acţiunea Adunării de a respinge abolirea monarhiei i-a convins pe petiţionari că insurecţia era necesară.

Sanculoţii au preluat Primăria, care avea sediul în Hôtel de Ville. Au înlăturat fosta municipalitate instaurând Comuna Revoluţionară, condusă de oameni precum Hébert. Acesta era cunoscut datorită participării sale la acţiunile Cordelierilor din ultimul an şi datorită legăturilor strânse cu secţiunile şi cu federaţii. Mii de membri ai Gărzii Naţionale şi 2.000 de federaţi, conduşi de cei din Marsilia, au mărşăluit spre Tuileries. Palatul avea o apărare destul de fragilă, fiind străjuit de 3.000 de soldaţi, dintre care 2.000 aparţineau Gărzii Naţionale. Ceilalţi erau mercenari elveţieni, singurii pe care se putea baza regele în acel moment.

În condiţiile agravării situaţiei, regele a cerut adăpost Adunării Legislative, pentru a-şi proteja familia. Aşa cum era de aşteptat, Garda Naţională care apăra palatul s-a alăturat insurgenţilor, care au pătruns în curte. Mulţimea din curtea palatului a fost luată prin surprindere când mercenarii elveţienii au început să tragă. Marsiliezii au replicat şi lucrurile păreau să degenereze. De aceea regele a ordonat gărzilor elveţiene să înceteze focul. Regele a rămas făra apărare în faţa atacatorilor, pierderi umane înregistrându-se în ambele tabere. 600 de elveţieni au fost ucişi, iar dintre insurgenţi, 90 de federaţi şi 300 de negustori, meşteşugari, muncitori, toţi parizieni, au fost omorâţi sau răniţi. Aceasta a fost considerată cea mai sângeroasă zi a revoluţiei.

Insurgenţii au năvălit în Adunare. Membrii ei au fost obligaţi să recunoască noua Comună Revoluţionară, care ordonase atacul asupra palatului. Deputaţii, intimidaţi de mulţime, au hotărât să-l predea pe rege Comunei. Ludovic al XVI-lea, împreună cu familia sa, au fost transportaţi în închisoarea Temple. Adunarea Legislativă a fost silită să accepte, sub presiunea mulţimii, alegerea unei Convenţii Naţionale, prin sufragiu masculin. Aceasta urma să elaboreze o nouă Constituţie democratică.

Comuna Revoluiţionară stăpânea în acel moment Parisul. Restul Franţei recunoştea numai autoritatea Adunării. Monarhiştii constituţionali, care formau două treimi din deputaţii Adunării, au început să se ascundă, nesimţindu-se în siguranţă. Girondinii au rămas stăpâni, fiind de fapt beneficiarii unei revoluţii pe care au încercat să o evite. Cei 300 de deputaţi rămaşi în Adunare au numit noi miniştrii, incluzându-i şi pe cei demişi anterior. Danton a ajuns ministrul justiţiei, după ce s-a remarcat în Clubul Cordelierilor şi în secţiunile pariziene. Astfel, prin aceste măsuri, se dădea satisfacţie sanculoţilor. Trupele revoluţionare au obţinut la Valmy prima victorie asupra trupelor intervenţioniste, sustinătoare ale regalităţii. Ca urmare, regele a fost suspendat, râmânând la decizia Convenţiei dacă el urma sau nu să fie detronat. În urma întrunirii Convenţiei, monarhia a fost abolită.

Mai multe informaţii şi fotografii găsiţi aici: https://ro.historylapse.org/revolutia-franceza/inlaturarea-monarhiei-si-comuna-din-paris
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer