După foarte mult timp, vine cineva care ne spune că nu ne-am născut ca să ne ascundem în codri. Pe care oricum nu-i mai avem.
Toată admirația și simpatia pentru Horia Tecău! Fără introducere, fără vorbe unse în miere. Sunt momente în care putem abandona analiza rece fără a fi suspectați de partizanat. Victoria lui Horia și a lui Jean-Julien Rojer la Flushing Meadows 2017 pledează excepțional pentru ideea de seriozitate. Pentru conceptul de echipă, abstract unora dintre compatrioți.
Au dat lovitura prin muncă
Mai este un mesaj aici, în titlul adjudecat de ei la US Open 2017. Horia și partenerul lui nu au dat lovitura, cum poate am fi tentați să gândim. Ei și-au pregătit această victorie. Au venit în întâmpinarea ei. Chiar într-un an în care lucrurile nu au mers formidabil. Nu s-au înstrăinat, nu s-au certat. Câștigarea unui Grand Slam, inclusiv în proba de dublu, presupune mulți pași. Muncă, perseverență, ordine mentală, rutină cotidiană convertită în plăcere, sacrificarea vieții personale și a plăcerilor domestice. Posibil să fie vorba și de un pic de noroc, dar doar pe post de condiment. O minge aruncată de banda fileului în terenul adversarilor nu decide niciodată un meci. Atitudinea ofensivă, da! Asta trebuie să reținem. Victoria lui Tecău și a lui Rojer în fața spaniolilor Feliciano și Marc Lopez a fost rodul unei filosofii de atac. Al unei strategii care a tăiat tactica de uzură a ibericilor și a dus la un meci câștigat în două seturi, 6-4, 6-3.
Prostiile învățate la școală
Un român, e drept, alături de un olandez născut în Antile, a demonstrat că nu suntem făcuți doar să ne apărăm. Cel puțin în sport, nu. Defensiva permanentă și rarele contraatacuri nu sunt defecte genetice ale poporului, ci o problemă care începe(a) din școala primară, când ți se spune(a) cu glas tremurat că trebuie să fim mândri că noi nu am asuprit pe nimeni și că nu am purtat războaie de cucerire. Fals oricum, dar domnii profesori au grijă să treacă sub tăcere micile excepții. Dar aplatizarea circumvoluțiunilor continuă și după școală. Când, bunăoară, vin domnii antrenori care cultivă spiritul speculativ. Iar asta pe ideea ancestrală a superiorității noastre tehnice și de inteligență pe metru pătrat de neuroni, fapt care ne oferă perspectiva de a-i învinge păcălindu-i cumva, nu în luptă dreaptă.
Un excepțional om obișnuit
Prin tot ce a întreprins până acum, Horia a demonstrat că se poate și altfel. Cu seriozitate, fără paradă de caracter, dar profesându-l. Cunoscându-și calitățile și limitele. Făcând alegeri poate dureroase. El a înțeles, la un moment dat, că nu poate fi un mare campion la simplu. Dar și-a urmat pasiunea, dedicându-se jocului la dublu. Fiindcă dublul este alt joc. Este tenis, dar altfel de tenis. Cu bani mai puțini puși în joc, dar bani buni, cu mai puțini spectatori, deși, părere personală, mai spectaculos. Câți dintre noi ar fi avut puterea să devină excepționali acceptând că sunt oameni obișnuiți? Fiindcă asta a reușit Horia, și-a dus meșteșugul la rang de artă. Nu ne-am născut toți Federer sau Djokovici, dar fiecare purtăm un dar neprețuit în noi, pe care este bine să-l folosim. În loc să ne alimentăm frustrările și să ne cauționăm mediocritatea aruncând vina pe mediul înconjurător.
Pierdut simțul umorului. Găsitorului, recompensă
De ce încă un editorial despre tenis? Simplu. Să colectez vizualizări, să strâng comment-uri. Glumesc, desigur, e week-end și ar trebui să ne mai descrețim frunțile. Apropo, ați observat ce serioși am devenit cu toții? Ați băgat de seamă tonul definitiv al celor care intră să își exprime părerea pe bloguri? Temă de cercetare. Unde o fi dispărut simțul umorului? Umor, nu mitocănie împachetată în miștouri de gang. Glumesc ziceam, dar nu cert pe nimeni. Articolul Să profităm de Roger! Cât mai putem nu a strâns decât vreo câteva sute de citiri și sub 20 de comentarii. Glumesc, mai ales că știu ce reproșuri urmează. Că noi suntem de vină. Că ne-am lucrat cu mâna noastră, că ne-am pervertit publicul, oferindu-i divertisment de factură îndoielnică. Și acum ne mirăm că nu intră în rezonanță cu faptele sportive autentice.
Așa o fi, am rezerve mari, dar dacă la alții e altfel, dacă alții au cultivat fenomenul și nu aspectele marginale, cum vă explicați că pe imensa arenă Arthur Ashe bătea vântul la finala de dublu? Și la Wimbledon la fel, așijderea la Roland Garros și la Melbourne. Îmi vine din nou în minte cuvântul acela urât care începe cu "ipo" și se termină cu "crizie" pe care îl asociez unei părți a publicului, dar înseamnă că ne pierdem simțul umorului după ce tocmai credeam că l-am regăsit.