Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rahatul vrăjit


Radu Părpăuţă

11.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Desigur, din titlu îţi dai seama că nu este vorba de rahat lokum, dulcegăria aia turcească, ci de rahatul rahat, cel îndeobşte cunoscut sub numele de căcat, shit, cum se zice de zeci de ori în orice filmuleţ american de căcat. "Vrăjit" i-am spus după întîmplarea povestită de Serghei Popov, un scrii-tor rus, care era geolog pe vremea lui Lioşa Brejnev. Aşa-l alintau ruşii pe Leonid Ilici Brejnev - Lioşa, cum denumeşti un copilaş cam nătîng, căci, în ultimii ani de viaţă, Leonid Ilici chiar dăduse în mintea copiilor. Îl purtau kaghe-beii pe la diverse ceremonii ca pe sfintele moaşte, dar el... nema putirinţa, era legumă, o gulie umflată în pîntec, pavoazînd biruitoare tarabele întrecerii socialiste la "Ziua recoltei". Zice că odată, la teatru - se juca o piesă despre Lenin - tovarăşul Brejnev a picotit în lojă pînă a adormit, iar cînd s-a trezit, l-a văzut pe Lenin în carne şi oase pe scenă, mai puţin suleme-nit în roşu înfocat revoluţionar pe obraji decît cel din Mausoleu, însă viu-viu, vorbind matrozilor beţi (de fericirea adevărurilor leniniste, ce credeai?!). "Tovarăşi - a răcnit atunci prim-secretarul Biroului Politic - e Lenin, e Lenin, Vladimir Ilici Lenin al nostru! Naş! Naş!" adică nu Naşul nostru, ci pe ruseşte "Al nostru! Al nostru!" "Ridicaţi-vă, ridicaţi-vă!" mai apucă să zică prim-scrîntitul Politbiroului, moment în care kaghebiştii de servi-ciu l-au tras după nişte perdele, ca să-i facă prim-momîiei lagărului co-munist injecţia de revitalizare.

Dar m-am luat cu vorba şi am uitat să brodez (ca să brodesc cum trebuie) povestea... Să revenim. Ser-ghei Popov, scriitorul-geolog lucra în taiga cu o echipă de geologi. Acolo, cînd aveau nevoie de "pipi" sau de "treaba mare", membrii echipei sta-biliseră o regulă simplă: băieţii la stînga şi fetele la dreapta. În nemărginita şi deasa tai-ga. Fiecare se retira (după franţuzismul care înseamnă "se retrăgea", de unde şi retira-tă, cum se zicea odinioară la closet) în nemărginita mai sus pomenită, se înfunda în cîte-un tufiş şi-şi făcea ne-voile. Cînd cineva se ridica din mijlocul grupului şi pleca cu ziarul Pravda în mî-nă, era clar că nu se ducea să citească în singurătate editorialul sau ce-au mai făcut hocheiştii naşî - ai noştri. Trebuie spus cu această ocazie că pe vremea lui Lioşa Brejnev începuse hîtru numita lipsă de penurie. Unele produse de strictă necesitate lipseau din comerţul socialist sovietic, ca şi din cel românesc, ca şi din întreg lagărul socialist, care semăna tot mai mult a lagăr, ce mai! Hîrtia igienică, tampoanele igienice, drojdia sau caielele pentru potcoavele cailor lui Fănică, vecinul meu, erau cu ciubote roşii, cum zicea bunică-mea. Ca să nu mai vorbim de ulei, zahăr sau carne; că voiam să mîncăm ca proştii carne, nu născociseră încă veganiada şi toate celelalte. Bancul cu Bulă care-şi cumpără baxuri de hîrtie igienică, fiindcă vin nişte vre-muri căcăcioase, circula şi la ruşi şi în celelalte ţări socialiste. Numai că la ruşi Bulă era Vova (Vovocika), iar ziarul înlocuitor al hîrtiei igienice era Pravda la ruşi, Rude Pravo la cehi, Scînteia la români sau Pîrţola la gruzini (aşa zic ei la Scînteia lor - Pîrţola; bun nume ar fi fost şi pentru noi).

*
Pe tema asta, a ştergerii la fund cu organul central al partidului comunist, ţin minte că purtam discuţii interminabile în armată, căci şi acolo era lipsă de hîrtie igieni-că. În afară că erau puţine bude, iar timpul de defecare stabilit era între orele 13 şi 15 (Ah, closetule! Dulce closet! Te doream, cum doresc poeţii răsăritul soarelui!), nu gă-seam hârtie igienică. Shit! împroşcam cu imprecaţia strămoşească şi eram tentaţi să fo-losim ziarul Scînteia, care venea cu regularitate la unitate pentru ora zilnică de citit presa. Aşa că eram în dubiu: să ne ştergem sau nu ne ştergem cu Scînteia? Aveam sau nu aveam vreo vină?
- Mă, ne lămurea Costică Airinei de la istorie-filosofie, căcatul reprezintă o incompatibilitate tragică a existenţei umane, ce provine din confruntarea dorinţei omeneşti de defecare, dorinţă naturală, firească, deci o dorinţă pentru ordine sens şi scop în viaţă, şi tăcerea indife-rentă a universului, cum ar spune Camus, manifestată în cazul nostru prin lipsa curpapierului. De aici absurdul - ştergerea cu Scînteia, cea mai înaintată publi-caţie al celui mai progresist partid al umanităţii!
- Dar de ce tovarăşii ofiţeri au hîrtie igienică la popotă, iar noi nu? îl contrazicea anapoda Mitică Şerban, "agronomul" de la Brăila.
- Problema este, Mitică, următoarea, intervenea Valer Petruş tot de la istorie-filosofie. Sistemul ăsta separat a fost gândit pentru securi-tate. Dacă se întîmplă să cadă vreo hârtie secretă în rahat, coroborată cu vreo informa-ţie din Scînteia? Duşmanul nu doarme. Duşmanul foloseşte toate canalele. De aceea a fost gîndit aici un sistem închis, numai cu hîrtie igienică, ca să nu fie scurgeri de informaţii!
- Nu înţelegeţi nimic, fraţilor, trase concluzia doxatul Costică. Siste-mul ăsta a fost gîndit pur şi simplu pentru păstrarea excrementelor de ofiţeri superiori şi generali, fiindcă acestea au un grad foarte înalt de calorii. Nu ca ale mele sau ale voas-tre. Cum e masa, aşa e şi scaunul! Păi, vă puteţi închipui cîtă putere calorică e-n maţul gros al tovarăşilor generali? Sau al tovarăşului general Gomoiu Cetegreul (Comandantul Trupelor de Grăniceri - n.m.)? Dacă agriculturii socia-liste i s-ar fi dat aceste excremente de prima calitate drept îngrăşământ, s-ar fi obţinut nişte producţii la hectar de... de...
- Nemaiîntâlnite.
- Da, nemaiîntâlnite; şi am putea întrece pe americani la producţia de lapte pe cap de vacă furajată.
- Băi, lăsaţi flecăreala, că pereţii au urechi şi ne mănîncă bulăul, încheia discuţia Reb (Rebenciuc, băiat de gospodari de pe Obcinele Bucovinei cu frica lui Dumnezeu şi nepot de deţinut politic).

Aşa că, atunci cînd materia aluvionară netrebuincioasă era gata-gata să năvălească pe portiţa din dos, foloseam organul central al PCR: cel mai domnesc, cel mai plăcut şi cel mai grabnic din cîte erau în armată - Scînteia. Doar că eram în dubiu: să mă şterg cu plenara lărgită pe problemele agriculturii? Sau cu editorialul privind Directivele tovarăşului Nicol (restul era rupt) "de o excepţională valoare teoretică şi practică"? Fiindcă se şoptea că ştersul în dos cu operele Tovarăşu-lui duce repede şi degrabă la "mititica". Iar ambele articole îmi păreau la fel de capitale. Dar şi mai capital era de(s)fe(re)catul meu. Sau cu prezentarea noii lucrări despre po-limeri a Tovarăşei? Că tot l-a băgat ea în rahat pe Tovară-şul. Aşa se zicea pe atunci: că, dacă olteanul lăsa căţeaua acasă, era bine în ţara ro-mânească. Mai aveam la dispoziţie Vizita la mănăstirile din nordul Moldovei (motiv de injurii îndesate din partea noastră, pentru că eram "consemnaţi" în unitate, adică nu se dădeau deloc învoiri şi permisii) a tovarăşului Leopold Sedar Senghor, Secretar Gene-ral al partidului Uniunea Progresistă Senegaleză, Secretar General şi Preşedinte de Onoare al Partidului Socialist Senegalez, Preşedinte şi Prim Ministru al Republicii Se-negal, Mare... nu mai ţin minte ce Mare al Unităţii Africane, precum şi preşedinte pe viaţă al multor comitete şi comiţii. "Pfii, - cugetam eu - să fi luat dracului barem o pajişte-două din Păşunile Raiului de Steinbeck, carte din colecţia semilegală Globus, pe care o citeam mulţi atunci tot semilegal, adică as-cunsă la lecţiile politice pe sub broşurile cu directivele şi tezele din aprilie. Pînă la urmă am ales "Trăiască unitatea de nezdruncinat a poporului, strîns unit în jurul partidului". Mi-am amintit cum pronunţa Ceauşescu: "popo'ul". Mda, "popo'ul" mai mergea.

*
În taigaua imensă, unde pe mii şi mii de hectare nu întîlneai nici ţipenie de om sau de rocker urlător, geologii mai sus pomeniţi nu aveau dileme în această privinţă, a ştergerii dosului cu faţa Partidului - Pravda. Cine să te vadă la o adică? Nimeni. Că doar nu stă cîte-un kaghebist la curul fiecărui geolog din taiga. De acest lucru era convins şi Ivan Paşkin, secretarul de partid al expediţiei. Tovarăşul Paşkin nu era genul politrucu-lui mohorît, pisălog şi plicticos cît plenarele lărgite de atunci. Era un tehnician la locul lui, care seara, la focul de tabără, se arăta la fel de antisovietic la bancuri ca şi elemen-tele fără de partid - inginerii expediţiei. Iar pentru necesităţile personale folosea, ca şi ceilalţi tovarăşi membri şi nemembri de partid, ziarul Pravda, adus de către piloţii de pe elicopterele care aprovizionau pe expediţionari. De ce aduceau piloţii Adevărul, că asta înseamnă pe româneşte Pravda? Ca să lumineze minţi-le expediţionarilor la informările politice? Sau ca să...? Balşoi secret! Dar cine avea chef să judece toate astea, cine avea chef să intre în rahat, mai ales în mijlocul tundrei virgine, în spaţiile taigalei nemărginite?

Tovarăşul secretar Paşkin era încă tînăr. Nu asistase la şedinţe de partid în care diverşi tovarăşi îşi făceau autocritica, arătîndu-se uimiţi şi ruşinaţi de cum au putut să se depăr-teze de colectiv, de soţie şi copii încît să asculte radio Svoboda (Europa Liberă) şi Nemeţkaia Volna (Deutsche Welle). Trecuseră vremurile alea! Era puţin cam pisălog Paşkin ("Hai, băi, să facem odată şi odată procesul ăla verbal"), dar nu apuca-se să se scrobească cu apret preparat în şedinţe de partid, să devină un politruc tipic, ştanţat după standardele vremii. Mi-l pot imagina, substituindu-l cu un şef pe care l-am avut pe vremea lui Ceaşcă. Băiat de la ţară, de la opincă, învăţase cu rîvnă de catîr, ajunsese un şefuleţ oarecare, dar nu se împăroşase, nu-şi închircise sufletul faţă de subordonaţi - ingineri ca şi el, de aceeaşi vîrstă cu el. Unele apucături începuse să aibă, fiindcă se învîrtea deja în mediul anchilozat al şefilor, dar nu se molipsise cu totul. Aşa trebuie să fi fost şi Ivaşka Paşkin. Te bătea el la cap cu procese verbale şi alte chiţibuşuri, dar era băiat de gaşcă. Asta era opinia membrilor grupului. Îl simpatizau, de aceea îl tachinau:
- Vezi, mă, nu te mai şterge cu Pravda, să nu se ia vreun kaghebist de curul tău.
- Unde vedeţi voi ka-ghebişti în taiga, mă?
- Da' la duhul lui Ceşeli nu te gîndeşti?
- Eah, Ceşeli! dă a lehamite din mînă Paşkin.

Ceşeli ăsta a fost un dezertor din nu se ştie ce armată, dezertor care s-a ascuns în taiga. Circula legenda că duhul lui Ceşeli le apărea celor rătăciţi prin taiga (ca să-i ajute sau ca să-i rătăcească şi mai tare - nu se ştie!)

Şi Ceşeli a apărut! Bineînţeles, plăsmuit la focul de tabără de către membrii expediţiei. "Ceşeli" a luat o lopată scurtă de geolog, s-a priceput prin cine ştie ce vrăji să prelungească coada lopeţii pînă la un metru şi jumătate (aproximativ) şi să se aşeze exact în tufişul unde se retira de obicei secreta-rul de partid Paşkin. Acesta a luat un fragment de ziar, relatînd producţiile uriaşe de bumbac ale oamenilor sovietici din Daghestan, şi s-a în-dreptat către tufişul personal, afirmînd:
- Poate cu hlopok (bumbac) o să fie mai de-licat.
- Hi-hi-hi! au rîs cîţiva.

Deci, Paşkin a ajuns la tufişul personal şi s-a aşezat, scuzaţi, pe vine. "Duhul lui Ceşeli", pitit în frunziş, a aşezat lopata unde trebuie şi a tras-o imediat înapoi cu spor şi cu tot conţinutul, inclusiv cu bu-căţica din Pravda, organul central al Cîpîusî. Tovarăşul Paşkin s-a ridicat nesimţind nimic şi trăgîndu-şi alene pantalonii. Dintr-un îndemn atavic, a aruncat o privire spre isprava făcută. Uimire! Faţa lui Paşkin s-a preschimbat cum trebuie să se fi transfigurat figurile creştinilor la vederea duhurilor sfinţilor desprinzîndu-se din trup, înălţîndu-se uşor şi dispărînd în spaţii celeste. Uimit, a pipăit o vreme prin covorul frunzişului aşternut pe jos, a bîjbîit febril în căutarea a ştiţi dumnea-voastră ce, dar acel ceva nu era de găsit. Nimic! Nimic!

Întors în tabără, săr-manul Ivan arăta ca zidul chinezesc în zona neturistică - dărîmat. Nu a spus nimic în seara aceea. Dar ciudata cufundare în gînduri şi lucirea interioară, ca să zicem aşa, a ochilor holbaţi s-au accentuat în serile următoare, căci in-cidentul de mai sus s-a repetat de cîteva ori. Duhul lui Ceşeli sau cine ştie ce zînă acră s-au burzuluit şi în serile următoare, iar materialul fecalier - minunea minunilor! dispărea iarăşi şi iarăşi. Atunci, în urma repetatelor dispariţii mai mult sau mai puţin hierofanice, Ivanuşka Paşkin şi-a dat drumul la gură, povestind unui amic din grup acea parte a istoriei care îi era cunoscută (amicul şi ceilalţi membri ai expediţiei cunoş-teau, bineînţeles, şi cealaltă parte).
- Ce crezi, Stiopka, unde a putut să-mi dispară rahatul? întreabă el cu glas scăzut.
- Nu ştiu, face pe niznaiul Stiopka. Poate că vreo sălbăticiune îl foloseşte drept hrană pentru ea şi familia ei. Tu n-ai văzut porcu' cum îşi mănîncă raha-tul?
- Bine, mă, clocoteşte irepresibil Ivanuşka, dar de ce mi se întîmplă numai mie chestia asta? Uite, asta nu pricep!

Glasul lui Ivanuşka Paşkin tremură de nervi. Sau poate de nelinişte.
- Poa' să fie duhul lui Ceşeli, încearcă marea cu de-getul Stiopka.
- Hai, mă, nu mă lua pe mine cu chestii de astea. Drept cine mă iei!?
- Păi, vezi, Ivanuşka, dacă eşti ateu şi nu crezi?! Ateist-ateist, da' trebuie să ne gîndim din cînd în cînd şi la cele duhovniceşti, că... nu se ştie.
- Nu pot să cred în duhul lui Ceşeli şi gata! zice hotărît Ivanuşka. Eu sînt marxist! Ş-apoi, ce să caute ăsta aici? De ce să vină aici?
- De aia, că tu eşti comunist, nu crezi nici în Dumnezeu, nici în dracu'. Iar ele...
- Care ele?
- Ele, duhurile, au hotărît să-ţi facă unaaa - să le pomeneşti. Poate aşa ajungi şi tu om, nu comunist.
- Adică mă iei peste picior, rînji Ivanuşka într-un dinte.
- Nu, mă! Să n-am parte de Sveta mea dacă nu vorbesc serios. Poa-te că povestea cu Ceşeli e cam aiuristică. Dar de Vissarion ai auzit?
- Care? Sta-lin?
- Nu, mă, secta lui Vissarion. Ăştia cică bîntuie prin taiga: boc-boc! umblă cu un toiag, spun rugăciuni şi fac mătănii. Sau, mai ştii, poa' să fie şi duhul lui Iosif Vissarionovici Stalin.
- 'Ai, mă!
- În orice caz, duhuri ale taigalei există. Pun mîna pe inimă! Tu ai auzit legendele cu Zanghin înţeleptul? Cum flăcăul Ulenda s-a dus la el ca să-l întrebe de ce a rămas impotent, iar frumoasa lui, numită La-cul Azuriu, l-a părăsit. Şi-a mers el pe muntele Hehţir, l-a dus pasărea Cori acolo, iar Zanghin a chibzuit preţ de o lulea fumată şi i-a zis: Pentru că ai greşit...
- Du-te, mă, dracu' cu prostiile tale! Ce-s astea - poveşti nemuritoare? Cu ce-am greşit eu?
-Păi, dacă te răhăţeşti unde se nimereşte?! Pînă şi cei fără de partid se răhăţesc mai cu cap. De cîte ori ţi-am spus: Nu te mai şterge cu Pravda. Ai dat de dracu', Ivanuşka, asta e.
- Chiar. De cîte ori mi-ai spus?
- Chiar dacă nu ţi-am spus, am gîndit aşa. Şi nu mai ocoli, Vanea. Ai intrat în ra-hat, asta-i!

Şi cei doi amici s-au despărţit supăraţi. Dar povestea are şi o urmare. Peste ani... Dar mai întîi să rămînem puţin la problema intratului în rahat şi să-ţi spun cum era să păţească chiar de la naştere aşa ceva colegul meu de şcoa-lă C.C. Ciosu.

*
Se poate afirma, fără putinţă de tăgadă, că, încă de la naştere, viaţa lui Costică Ciosu stă sub semnul rahatului. Şi nu e vorba, repet ce-am spus la început, de cel numit locum. Ba pot spune că destinul lui s-a prefigurat încă înainte de naştere sub semnul căcatului. Răposata maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, era mare mîncăcioasă. Pe deasupra, avea şi o mulţime de boli. "Am boli cîte bube are o iepuroaică", zicea, că ei creşteau iepuri de casă şi le apăreau bube: pe la urechi, pe la botic şi mureau dracului. Numai vedeai cîte-un iepure cum sărea în sus, făcea ascuţit "iii!", de parcă zi-ceai că petrece la nuntă cu sticla în lăbuţe, şi buf! cădea lat.

Şi maică-sa, printre multele ei boli ca bubele la iepuroaice, bube-boli care-au dus-o în mormînt pînă la urmă, era şi constipată. Se ducea şi stă-tea în closet, săraca, cu orele, că îţi venea să o întrebi dacă nu cumva îi este foame, poate o apuca foamea cît stătea acolo, şi să-i duci ceva de mîncare. Că era şi hrănace, cum v-am spus. Cumpăra slănină de la magazin şi spunea că ăştia de la stat nu ştiu să facă slănina bună, dar las' că merge ea acasă, o s-o fiarbă, o să-i pună boia de ardei, usturoi şi tot ce-i trebuie şi atunci să vezi slănină! Şi ei, copiii, tot înghiţeau în sec, gîndindu-ne la ce slănină minunată ne va face, dar maică-sa nu mai apuca să facă slănina aşa cum trebuie, fiindcă o mînca pe drum pînă acasă; era pofticioasă, v-am zis. Las, mă, copii, că o să vă fac data viitoare o slănină aşa de bunăăă, că o să mîncaţi şi cu ochii, dar data viitoare iarăşi cumpăra slănină din oraş şi pînă ajungea acasă o mîn-ca în autobuz, o franzelă şi-o halcă de slănină erau nimic pentru ea; aşa că iar rămînea pentru data viitoare şi, tot aşa, alte dăţi viitoare, că n-a mai apucat, săraca, săracă să fie de păcate, să le facă slăni-nă aşa cum ştia numai ea, dar lui şi acuma i se umple gura de salivă numai amintindu-şi de povestea maică-sii despre slănina aceea, fiartă în varză murată, cu boia de ardei multă-multă, cu usturoi, cu două-trei foi de dafin, cu cimbru uscat, ehei, să te lingi pe degete.

Iar în ziua aceea, cînd el, C.C. Ciosu, în burta mamei, îşi ceream drepturile, încă nu cele civile, ci cele mai importante, adică vitale, maică-sa a crezut că iarăşi a apucat-o constipaţia. Degeaba luase ciocolax, extractul de coajă de cruşin, pastile de cărbune medicinal şi cîte şi mai cîte, să-i ia dracu ' pe ăştia cu leacurile lor. Aşa că maică-sa s-a dus la umblătoare afară, a stat şi a stat, a gemut şi a împins cît a putut, dar n-a putut să îl scoată afa-ră. Noroc de taică-său care era prin preajmă, dădea mîn-care la iepuri, că aveau iepurii în nişte cuşti sub cireşul cu cireşe boambe de lîngă pri-vată, şi a auzit scremetele nevesti-sii. Şi bărbatu-său, tatăl lui Costică Ciosu, face:
- Băi, Didino, da' oare n-o fi venind vremea să verşi carul?

Şi uite aşa au chemat salvarea, maică-sa l-a născut imediat ce a ajuns la maternitate, iar el n-a intrat în căcat în ziua aceea. A avut la dispoziţie o viaţă să o facă, zicea, şi, poate spune, a intrat pînă la fund.

*
Mdaaa! Toţi intrăm în rahat pînă la urmă. Şi ne căcăm pe noi de multe ori. Combatanţii pe fronturi vorbesc de defecarea de frică a soldatului în luptă, în groaza morţii. Daaa, toţi sîntem în rahat. De-pinde în ce mod şi la ce nivel, ca să zic aşa. Uite, este cazul secretarului de partid Paş-kin, de care am pomenit mai sus. Serghei Popov povesteşte că, după mulţi ani de la întîmplarea din taiga relatată mai sus, a fost în Nepal însoţit de alţi scriitori ruşi, într-un trekking popular cu urcarea pe celebrul vîrf Poon Hill. Iar acolo, pe o cărăruie înzăpezită au întîlnit un călugăr buddist desculţ şi bătrîn cît zidul Goliei sau, mă rog, al Kremlinului. Cei din grup au rămas uimiţi văzînd trăsăturile călu-gărului cu faţa rasă - erau vădit slave! Călugărul părea rus sadea! La întrebarea cum îl cheamă, acesta nu le-a răspuns nimic, cu zîmbet amabil, inimitabil, cu gura întinsă pînă la urechi. Scriitorii din grup au rămas nedumeriţi. Apoi unuia i-a venit o idee şi l-a întrebat pe călugăr cum l-a chemat în viaţa anterioară. La care acesta a răspuns cu accent:
- Secretar de partid Paşkin supranumit Rahatul Vrăjit!

De data aceasta nu s-a mai închinat. A făcut o uşoară plecăciune, după care s-a îndepărtat pe treptele de piatră înspre satul Tikhedhungga, pe sub ştiuleţii de porumb atîrnaţi sub streaşina caselor cu tocărie albastră. Clopoţelul său nevăzut a mai răsunat multă vre-me în adîncurile muntelui.

Aşa că, ca să mă întorc la rahatul ordinar (aţi băgat de seamă cacofonia?), de ce oare hulim atîta căcatul? Încă de la vîrsta cea mai fragedă îi învăţăm pe copiii noştri că tot ce-i rău e, vai! "caca", iar dacă-l ducem pe micuţ la ţară, bunicile îl învaţă să nu se uite în closet, să nu vadă cumva excrementele acelea urît mirositoare - cîh! Oraşul a reuşit să le ascundă prin canale şi tuburi subterane de parcă rahatul nici nu ar mai exista, ca şi cum nu ar face parte din viaţa noastră. E cam acelaşi lucru cu focul - azi căldura din locuinţe vine de niciunde, fără foc şi fără flacără. Veselia prostovanilor ăia de primitivi, care se hlizeau grămăjoară în jurul focului, a dispărut. Bucuria bunicului meu, care-şi făcea o ţepuşă din lemn şi pîrpălea la focul din vatră o halcă de carne a dispărut, precum mi-a dispă-rut mie, maturului, nasul de copil cu tot cu mirosul indefinibil de grăsime căzută în foc.

Noi, serioşii şi decenţii, ne sfiim să vorbim de căcat, cuvîntul e oprit, ne reţinem limba între dinţi cînd vine vorba de el. Doar plebea şi filmele de căcat îl tratea-ză; în sens dispreţuitor, desigur. În întruniri sau conferinţe docte oamenii cu glagorie nu pregetă să vorbească despre homosexualitate, de pildă, sau despre atentatele uci-gaşe, dar ezită să pomenească rahatul şi să cugete privitor la el. Însă este ceva mai normal, mai omenesc decît rahatul, fecalele, excrementul? Oamenii zămislesc, îmbor-ţoşează sau fecundează, cum spune buna creştere, şi sînt îmborţoşaţi, dau naştere ca mama lui C.C. Ciosu şi se nasc precum acesta, mănîncă, devorează şi halesc, umplîndu-şi gurile şi abdomenele, beau, elimină excremente, cum voia să facă aceeaşi mamă încurcînd procesele atît de apropiate, se îmbolnăvesc şi mor devenind excremente. Iar apoi glia, îmbibată de sîngele lui Abel cel ucis de frate-le său, devine nespus de roditoare: "din sînul lui a zămislit / şi rod bogat a dăruit". Sîn-gele ca sămînţă! Rahatul secretarului de partid Paşkin, sustras cu lopata de sub fundul acestuia, este vrăjit, dar nu în sensul gîndit de el. Rahatul face parte din misterul vieţii, din minunea lanţului necurmat al vieţii, din moartea care însămînţează maica-glie şi o sileşte să nască iară.

Ideile de mii de ori mai urît mirositoare decît rahatul, pe care le emană capetele noastre, nu sînt "caca". Nu le evacuăm ca pe fecale şi gata, ci le dezbatem, le punem în fruntea direcţiilor sociale şi războaielor, le întoarcem pe toate feţele, în spiritul democraţiei şi al pluralismului, de parcă puţiciunea lor merită luată în seamă, de parcă rahatul acesta mare ar putea fi apucat de partea cea mai puţin puturoasă, cum s-a spus.

Dar să păşesc peste problemă, precum păşim peste rahatul întîlnit pe cărare, şi să aduc un ultim argument, ca să arăt că nu arunc aici cu rahat în ventilator. După ce eşti operat, ce te întreabă doctorul prima dată, PRIMA DATĂ, precizez? Te în-treabă dacă ai ieşit "afară", dacă ai "scaun". Rahatul este elementul esenţial în viaţa trupului şi a pămîntului, în lupta vieţii cu moartea; e victorios, fiindcă el se îmbină orga-nic cu ideile de viaţă, de moarte, de regenerare şi înnoire. Dacă ai tras un simplu pîrţ, înseamnă că ai cîştigat lupta. La fel, în groaza morţii ne scăpăm pe noi. Asta-i!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Locul sfinţeşte omul - însemnări despre o călătorie cu trenul guvernamental, Radu Părpăuţă (4.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Maria Munteanca, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cauzalităţi, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Goroneanu, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Învierea muţilor, Radu Părpăuţă (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer