Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Guvernul revoluţionar şi Teroarea


Francisc Nopcea

15.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ghilotina a rămas simbolul Terorii, fiind asociată, cel mai adesea, cu Revoluţia Franceză. Epurările sângeroase, cetăţenii înspăimântaţi, dictatura şi suprimarea libertăţilor, anunţate prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, toate s-au identificat cu Terorarea. Perioada Terorii a fost considerată de către unii istorici drept un derapaj al revoluţiei, provocat de militanţii sanculoţi. Aceşti militanţi au silit conducerea ţării să adopte politici contrare reformelor liberale adoptate de Adunarea Constituantă. Deşi sprijinul lor a fost necesar pentru salvarea revoluţiei, sanculoţii nu au obţinut beneficii permanente sau schimbări de durată în favoarea lor.

Au existat două perioade de Teroare, ambele legate de războiul de dincolo de graniţe. Prima perioadă a început în urma atacului de la Tuileries şi s-a încheiat cu bătălia de la Valmy. În urma acestei bătălii invazia aliaţilor a fost respinsă. A doua perioadă de Teroare a început prin arestarea unei serii de deputaţi girondini şi s-a încheiat cu execuţia lui Robespierre şi a susţinătorilor săi.

Pe baza legiferării votului universal, toţi bărbaţii cu vârsta de peste 21 de ani au putut participa la alegerile pentru Convenţie. Rezultatul a fost, însă, denaturat din cauza presiunii create, care a dus la teamă şi intimidare. La Paris, simpatizanţii monarhişti şi-au pierdut dreptul de vot. Prin urmare, toţi cei 24 de membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani şi susţinători ai Comunei. Astfel, Robespierre a obţinut cel mai mare număr de voturi în capitală.

Iniţial, în Convenţie au intrat aproximativ 200 de girondini şi 100 de iacobini, ceea ce a făcut ca majoritatea să nu aparţină niciunei tabere. Cei care nu aparţineau niciuneia dintre tabere ocupau parterul din mijlocul sălii în care lucra Adunarea. Din acest motiv, ei au primit denumirea de mlaştina sau câmpia. Aproximativ o treime din deputaţi erau jurişti. Procentul reprezentanţilor oamenilor de afaceri şi comercianţilor a scăzut la nouă, faţă de treisprezece, cât a reprezentat în Adunarea Constituantă.

Până în acel moment, istoria Convenţiei a fost cea a luptei dintre girondini şi iacobini. Nici una dintre cele două grupări nu era un partid, care să fi avut un program prestabilit sau să fi adoptat un regulament comun. Poporul nu vedea cu ochi buni partidele, considerând că acestea urmăresc interesele egoiste ale membrilor lor şi nu binele general. Iacobinii erau cunoscuţi şi ca montagnarzi sau munteni. Erau numiţi şi stânga, pentru că ocupau locurile de sus ale Adunării, la stânga preşedintelui. Acest nume pare mai potrivit, deoarece şi girondinii erau tot iacobini, făcând parte din Clubul Iacobinilor, însă cele două grupări se certau între ele cu îndârjire.

Ambele grupuri, atât girondinii cât şi montagnarzii, erau alcătuite din burghezi şi erau de acord în majoritatea chestiunilor politice. Credeau în revoluţie şi republică, detestau privilegiile, erau anticlericali şi în favoarea unei economii liberale, dorind o Franţa mai luminată şi mai umană. Se priveau, însă, reciproc cu suspiciune. Girondinii aveau cea mai mare parte a presei pariziene de partea lor şi erau sprijiniţi şi de provincie. Opoziţia girondinilor faţă de mişcările de la 10 august i-a făcut să piardă sprijinul militanţilor parizieni. Montagnarzii erau mai slabi pe poziţii în provincii decât girondinii. Montagnarzii dispuneau de sprijinul solid al cluburilor şi secţiilor pariziene şi apăreau ca principalii campioni ai Parisului. Girondinii sprijineau liberalismul, dreptul provinciilor de a se guverna singure, fără intervenţia Parisului.

Ambele grupuri înţelegeau că pentru câştigarea războiului era necesar sprijinul populaţiei. Girondinii credeau că Robespierre dorea o dictatură sângeroasă, iar montagnarzii considerau că girondinii ar face compromisuri cu conservatorii şi regaliştii pentru a rămâne la putere. Astfel, girondinii erau acuzaţi de contrarevoluţie. Cum nici girondinii nici montagnarzii nu aveau majoritate în Adunare, aveau nevoie de sprijinul câmpiei. Iniţial, aceasta i-a sprijinit pe girondini, deoarece dintre ei proveneau mulţi miniştri care dominau majoritatea comisiilor Adunării.

Armata franceză se afla într-o situaţie deplorabilă pentru că La Fayette a fugit la austrieci. A fost momentul în care panica şi frica au pus stăpânire pe Franţa. Situaţia s-a agravat când prusacii au traversat frontiera franceză şi au cucerit Longwy. Verdun, ultima mare fortăreaţă pe drumul spre Paris, era pe cale să se predea. Comuna i-a chemat pe toţi patrioţii sub arme, mii de voluntari oferindu-se să apere capitala şi revoluţia. La Valmy, armata franceză formată din 52.000 de soldaţi a învins armata de 34.000 de prusaci. Braunschweig s-a retras spre frontieră şi armata franceză a reluat ofensiva, ocupând într-o lună malul stâng al Rinului. Dumouriez i-a înfrânt pe austrieci la Jemappes şi a ocupat Belgia, iar în sud, Nisa şi Savoia au fost cucerite. Şi aici se va instala o administraţie revoluţionară.

Acum, francezii au început să vorbească de frontierele naturale - Rinul, Alpii şi Pirinei. Acest lucru însemna anexarea de teritorii şi contravenea politicii stabilite anterior de Adunarea Constituantă. În ţările cucerite a fost instalată o administraţie revoluţionară, armatele franceze urmând să fie plătite şi hrănite pe cheltuiala populaţiei locale. Trebuia ca armatele să fie întreţinute. Din acest motiv, pământurile bisericii şi ale celor consideraţi inamici ai noului regim au fost confiscate, fiind desfiinţate dijmele şi obligaţiile feudale. Aceste măsuri au nemulţumit o mare parte a populaţiei, confirmând părerea lui Robespierre că armatele franceze nu vor fi bine primite peste hotare.

Odată plecaţi voluntarii pe front, a apărut îngrijorarea în privinţa închisorilor supraaglomerate de preoţi şi nobili. Aceştia din urmă erau consideraţi suspecţii contrarevoluţiei. A apărut zvonul că preoţii şi nobilii urmau să evadeze, să ucidă populaţia lipsită de sprijin şi să predea oraşul prusacilor. Marat, care influenţa Comuna, a cerut să fie ucişi toţi cei care erau suspectaţi ca şi contrarevoluţionari. Masacrul prizonierilor a durat cinci zile. Astfel, 1.100 - 1.400o dintre cei 2.600 de prizonieri au fost ucişi. Numai un sfert dintre ei erau preoţi sau nobili, restul au fost deţinuţi de drept comun.

Ucigaşii erau sanculoţi din secţiunile pariziene. Nici comuna, nici celelalte autorităţi n-au făcut nimic pentru a-i opri. Aceasta ar fi însemnat să mobilizeze Garda Naţională şi să rişte un al doilea Câmp al lui Marte. Masacrul a aruncat o umbră asupra primei întruniri a Convenţiei. Cei mai mulţi deputaţi din provincii au fost şocaţi de asasinate şi s-au raliat girondinilor. Ura girondinilor faţă de iacobini şi faţă de susţinătorii lor sanculoţi a crescut. Din acest moment, moderaţii şi străinătatea i-au considerat pe montagnarzi şi sanculoţi sălbatici însetaţi de sânge.

Mai multe detalii şi imagini găsiţi aici: https://ro.historylapse.org/revolutia-franceza/guvernul-revolutionar-si-teroarea
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer