Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nouă lire


Ioana Scoruş

16.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îl vedeam în fiecare dimineaţă, când plecam spre birou. De la o vreme, mergeam pe jos. Luasem hotărârea să las lenea de o parte şi să mai merg şi pe jos. Încet, încet, înveţi totul, astfel încât ajungi să poţi face drumul cu ochii închişi. Denivelările asfaltului, unghiurile în care coteşte trotuarul, curţile, gardurile, porţile vecinilor. Fără să-ţi propui, reţii amănunte care nu te interesează. Aşa funcţionează mintea omenească. Se goleşte şi se umple după o logică a ei. Prima oară l-am văzut când era să dea o maşină peste el. O zbughise de pe un trotuar pe altul, chiar sub ochii mei. Am auzit un claxon prelung, nervos, apoi maşina a trecut în goană, aşa cum nu se circulă pe o stradă semaforizată. M-am cam speriat, mi-a tresăltat un strop sufletul, dar lui nici că i-a păsat. A traversat alergând, s-a apropiat de un grup de trei băieţi şi a schimbat câteva vorbe, apoi a plecat, fără să se uite în urmă, în timp ce-l priveam, văzându-mi de drum. A doua oară cred că l-am văzut în înghesuiala din faţa bisericii de la colţul străzii. Era o nuntă, oameni mulţi, mirele, mireasa, naşii, iar el se strecura ca o umbră printre nuntaşi, cu o figură neutră. De fapt, i-am zărit ochii, privirea vigilentă şi ştiu foarte bine ce am văzut: fura din buzunarul unui bărbat uşor ameţit de băutură. Şi el m-a văzut. O clipă, cât să înţeleagă. A zbughit-o din nou, probabil de teamă să nu spun ceva. Dar nu am spus. Mi-am văzut de drum. Nu mă pun eu cu legea străzii. Apoi, l-am văzut zilnic, în drumul meu spre birou. Aparţinea locului, pierdea vremea pe străzile din preajma bisericii, părând mereu că are treabă. Într-un fel, chiar avea. Treaba lui era viaţa. Cel puţin aşa am dedus când am văzut că, făcându-se frig, el tot în stradă era, zi de zi.

În dimineaţa aceea s-a luat după mine.
- Tanti, dă şi mie un ban, a zis.

Am tăcut şi mi-am văzut de drum, dar recunosc că am micşorat puţin pasul.
- Tanti, dă şi mie un ban, măcar atât.

M-am oprit şi l-am privit.
- Ce faci cu el?, am întrebat.
- Îmi iau de mâncare, a zis.
- Fugi de-aici. Am eu moacă de proastă?, am zis.
- Nu mint, tanti, mi-e foame, dă şi mie un ban, a insistat, privindu-mă-n ochi cu tupeu. Nici măcar nu încerca să mimeze umilinţa.
- De ce stai pe stradă?, l-am întrebat.
- Pentru că n-am casă, zice.
- Şi unde dormi?
- Unde-apuc. Dar nu e treaba matale unde dorm. Dai un ban?
- Nu dau, zic. De ce nu mergi la şcoală?
- N-am nevoie io de şcoală, şcoala asta de pe stradă e mai şcoală ca orice şcoală, a zis şi şi-a frecat mâinile de frig.

Am scos din geantă sendvişul pe care mi-l luasem la mine şi i l-am întins.
- Păi şi matale ce mai mănânci la muncă dacă-mi dai mie sendvişul?
- Asta nu e treaba ta. Îl vrei sau nu?

A stat niţel pe gânduri, apoi a întors spatele şi-a zbughit-o, fără să ia sendvişul. M-am simţit ca dracu, de parcă-l jignisem. Mi-am văzut de drum.

A doua zi, dimineaţa, l-am văzut la câteva case distanţă, stând sprijinit de un gard, molfăind gumă de mestecat. Arunca o monedă pe care o prindea cu aceeaşi mână, fără să o privească. Stătea cu ochii pe poarta casei mele. M-am speriat, recunosc. Nu mi-a plăcut deloc. Împieliţatul mă dibuise. Mă gândeam că aveam să nu mai scap de el. M-am făcut că nu-l văd şi mi-am văzut de drum. M-am trezit cu el în spatele meu.
- Tanti, dă şi mie un ban, a zis.
- Îţi dau dacă te duci la şcoală.
- Pentru un ban nu mă duc, mi-a tăiat-o, scurt.
- Dar pentru câţi bani te duci?, l-am întrebat.
- Pentru o mie, zice.
- Ha, ha, s-a-ntâlnit hoţul cu prostul, zic.
- Nu fac nimic gratis, a spus şi-a trecut de cealaltă parte a mea.
- Prostule, nu o faci pentru mine, o faci pentru tine. Hai, du-te la şcoală.
- Nu mă duc, tanti, decât dacă-mi dai un ban, şi a sărit într-un picior, ca la şotron.
- Şi de unde ştiu că te duci la şcoală, dacă-ţi dau un ban?
- O s-ţi dovedesc, zice.

M-am oprit, l-am privit o clipă, am băgat mâna în geantă şi am scos trei lire. Le-a luat şi a zbughit-o, aşa cum deja mă obişnuise. Mi-am văzut de drum, gândindu-măn-o să-l mai văd. Seara, când m-am întors de la birou, mă aştepta peste drum de casă. S-a apropiat şi mi-a vârât sub ochi câteva coli de hârtie rulate.
- Uite, a zis, întinzându-mi colile.

Erau scrise urât, dar păreau să fie notiţe luate la şcoală.
- Să te cred? De unde ştiu eu c-ai fost la şcoală?
- Asta nu mai e treaba mea, a zis. Dacă vrei să crezi, bine, dacă nu, nu.

A întors spatele şi a plecat, uitând să ia şi colile. A doua zi dimineaţă era tot acolo, ca şi cum nici nu ar fi plecat. M-a însoţit vreo 25 de metri în tăcere. Am băgat mâna în geantă şi am scos trei lire pe care i le-am dat. Le-a luat şi-a tăiat-o, repezindu-se-n stradă, printre maşini, ca de obicei. Avea simţurile unui animal sălbatic, dar mie iar mi-a stat inima când am auzit claxoanele şoferilor grăbiţi. Seara, la întoarcere, mă aştepta cu colile în mână. Mi le-a dat şi-a plecat iarăşi fără un cuvânt. Am intrat în casă şi le-am pus peste cele din ziua precedentă, gândindu-mămi-am luat belea pe cap. Nu ştiu de ce-i dădusem bani, nu-mi imaginam că aveam să-l conving să meargă la şcoală. Poate ceva din ochii lui..., poate faptul că nu era obraznic..., poate privirea aceea când a văzut că-l văzusem furând, nu ştiu, nu ştiu ce mă făcuse să iniţiez o relaţie de care ştiam că-mi va fi greu să scap. Sau poate colile scrise, dovada supremă că fusese la şcoală... Oare făcuse el asta? Nu conta, n-aveam de gând să-mi bat capul, nu voiam să mă complic mai mult. Mi-a trecut brusc prin minte singura idee onorabilă de a scăpa de el: o vreme aveam să circul din nou cu maşina, evitând, astfel, o întâlnire în stradă.

Nu ştiu de ce, poate din curiozitate, a doua zi am luat-o tot pe jos. Era la locul lui, sprijinit de gard, aruncând şi prinzând cu mare precizie o monedă. A venit la mine de cum am ieşit pe poartă. Nu a spus nimic, nu a cerut nimic. Am mers în tăcere. Era şmecher. După vreo 50 de metri a dat să plece. Iar m-am simţit ca dracu. L-am strigat şi i-am pus în palmă trei lire, iar el iar a dispărut pe partea cealaltă a străzii, din trei salturi agile, printre maşini. Sigur că seara m-a aşteptat cu colile mototolite în mână. Era îngrozitor de frig, tremura tot şi-i curgeau mucii pe care şi-i ştergerea cu manşeta. Nu purta căciulă. Nici fular. Mi s-a rupt sufletul şi, cu toate că ştiam că fac o mare tâmpenie, l-am chemat înăuntru ca să se încălzească şi ca să-i dau să mănânce. Nu a scos un sunet. L-am trimis să se spele pe mâini. A stat o clipă pe gânduri, apoi a spus:
- Mă spăl ca să nu-ţi murdăresc masa.

M-am aşezat pe un scaun şi l-am privit în timp ce înfuleca. Nu mirosea urât, cu toate că era murdar. L-am întrebat de ce nu merge la şcoală. Nu mi-a răspuns. Nu l-am întrebat nimic despre familia lui, nu voiam să aflu vreo poveste lacrimogenă despre care n-aş fi ştiut dacă este sau nu adevărată. Tăcerea lui îmi convenea de minune. A mâncat cam cât mănânc eu vreo trei zile. A băut o cană de ceai fierbinte, s-a şters la gură şi s-a ridicat să plece. Iar nu a spus nimic şi a dispărut în întunericul străzii ca un abur care se risipeşte sub o pală puternică de vânt.

Când l-am văzut lângă mine, în stradă, a doua zi dimineaţa, i-am spus:
- Vino cu mine.

N-a întrebat nimic, dar s-a supus. Oamenii treceau zgribuliţi pe lângă noi, pe străzile cenuşii şi reci. Era urât ca naiba, era frig, iar pe mine mă apucase educaţia. L-am dus la bibliotecă. L-am prezentat bibliotecarei. Am rugat-o să-i dea câte o carte, pe fişa mea. L-am dus la sala de lectură şi i-am spus că acolo va sta la căldură şi va citi. Când se plictisea, putea să plece. I-a convenit. Am plecat la muncă. A doua zi nu mă mai aştepta la poartă. Am trecut pe la sala de lectură, era deja acolo, cu o carte în faţă, uitându-se pe geam. I-am dus un sendviş şi am plecat. M-a privit o clipă cu alţi ochi, iar pe ochii aceia nu-i cunoşteam. Era privirea unui sălbatic care a nimerit în sufrageria unui bogătaş. Uimire şi recunoştinţă am văzut în privirea lui. Sau poate că mi se părea. Am dus-o aşa vreo săptămână. Un ritual prost, pentru că mă legasem la cap fără să mă doară. Apoi, într-o zi m-au apucat gândurile. Era prost îmbrăcat, era iarnă, deci avea să se îmbolnăvească. Urma să facă pneumonie, avea să ajungă în spital, urma să mă duc la el şi să mă înduioşez toată, instinctele materne aveau să-mi înnegureze judecata, privirea lui avea să-mi topească şi ultimul bastion al refuzului şi aşa aveam să mă căpătuiesc cu un copil al străzii de care asistenţei sociale i se rupea. Era un coşmar care nu trebuia să devină realitate.

A doua zi dimineaţa, în faţa bibliotecii, am fost nevoită să ocolesc oamenii care se strânseseră gură-cască la un accident. Nu era în sala de lectură. M-am gândit că am scăpat, că nu mai aveam să-l văd, că se săturase de lectura obligatorie şi că se întorsese în stradă, acolo unde se obişnuise să trăiască. Îmi părea rău, dar am răsuflat uşurată. Când am trecut pe lângă grupul de gură-cască, i-am văzut manşeta pantalonilor care cândva fuseseră roşii şi gheata neagră cu şireturi verzi. Poliţia întinsese benzile galbene. Am mărit pasul şi m-am depărtat de locul accidentului. Vântul tăios şuiera printre clădirile gri, bătute de ploaie. A doua zi am scos maşina din garaj.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer