Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Însemnări mediavitale

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu frizerul la Enescu


Ovidiu Miculescu

18.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am fost serile trecute la Sala Palatului. Puhoi de lume. De toate vârstele. Lume bună. Festivalul Enescu. Seară de seară, în săli pline din Bucureşti sau din ţară şi în piaţa din faţa Ateneului este o atmosferă extraordinară. Oameni de tot felul vin să vadă şi să asculte orchestre incredibile, dirijori şi artişti care entuziasmează zeci de milioane de iubitori de muzică clasică pe toate meridianele.


În faţa televizorului sau a radioului sunt alte zeci de milioane. Festivalul "George Enescu" este un eveniment internaţional de primă mână. Filarmonica din München, Royal Concertgebouw Amsterdam, Pittsburgh Symphony Orchestra, Orchestre Nationale de France sunt doar câteva exemple de nume celebre pentru care se duce zilnic o bătălie nevăzută pentru a-i avea pe scenă, iar în alt plan se duce o altă bătălie pentru bilete, pentru că majoritatea concertelor sunt sold out. Festivalul Enescu alături de Festivalul de Teatru de la Sibiu şi de TIFF sunt probabil singurele branduri româneşti valoroase care contează pe harta mondială a culturii.

Deci iată că se poate. Greu, cu multă muncă, cu o notorietate dobândită greu, cu sânge şi sudoare, România demonstrează că este capabilă să genereze performanţă de primă mână, atrăgând în sfârşit acel mult dorit turism cultural de care se vorbeşte, deja, de decenii. Asta în condiţiile în care avem cel mai mic consum cultural din Europa, cultura este subfinanţată profund, birocraţia şi incompetenţa funcţionarilor statului atinge cote inimaginabile, sufocând excepţiile.

Festivalul "George Enescu" se desfăşoară o dată la doi ani. Pe durata celor trei săptămâni de festival atmosfera, calitatea actului cultural, performanţa artistică sunt fabuloase. Dar asta se întâmplă timp de o lună, după care urmează alte 23 de luni până la următorul. Ce se întâmplă în cei doi ani dintre festivaluri? În sălile de concert sunt doar cunoscătorii, îndrăgostiţii de muzica clasică, acel public entuziast care apare brusc la Enescu intră în hibernare, aşteptând următorul festival. Cu puţine excepţii, cei care au descoperit muzica clasică la Enescu nu mai intră în sala de concert în perioada dintre festivaluri.


Pe de altă parte, o istorie incredibilă mi s-a întâmplat ieri, când frizeriţa mea m-a întrebat: aţi fost la Enescu? I-am zis da, de ce? Mi-a povestit cum soţul ei a vrut să îi facă o surpriză şi să o ducă la festival, dar nu a mai găsit bilete la Sala Palatului sau la Ateneu, ci doar la Sala Radio, a căutat el pe google Mercury Quartet, i s-a părut că merită şi şi-a dus soţia la un concert de... muzică contemporană. Mi-am amintit atunci că am mai ajutat-o să îşi ia bilete la Corul de Copii Radio când a venit cu fetiţa ei, ştiam că îi place Mozart, dar nu aş fi îndrăznit să îi recomand să încerce deja muzica contemporană. Nu ştiu dacă ea va mai încerca să vină la un alt concert până la următorul festival Enescu, dar ştiu că diversitatea acestui festival poate juca feste celor mai puţin cunoscători.

Festivalul Enescu a devenit un fenomen social de masă, care ar trebui să aibă un impact direct asupra volumului consumului cultural din România şi totuşi rămâne o excepţie. Oare atât putem? A început o modă a festivalurilor în România. Festivaluri în sate, oraşe, pieţe, pe străzi, în parcări, în parcuri şi pe dealuri, locale, regionale... Mai toate finanţate chinuit, predominant cu bani publici şi entuziasm privat, fără a beneficia de siguranţa posibilităţii de a organiza viitoare ediţii.

Singurele care rezistă o perioadă mai îndelungată, mai ales atunci când miza este predominant culturală şi mai puţin de entertainment sunt cele finanţate integral, pe baza unui proiect multianual, de către stat, care beneficiază de o oarecare previzibilitate. Totuşi, în aceste condiţii, ele ar trebui să genereze şi o creştere a consumului cultural în perioada dintre festivaluri, ceea ce se întâmplă într-o măsură destul de mică.

Întrebarea mea este una singură. Suntem capabili să vedem "the big picture", să reuşim să conturăm o strategie care să crească această cifră de consum cultural, care automat va duce şi la o creştere a nivelului de civilizaţie?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer