Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Totul va fi bine


Alexandru-Radu Săvulescu

19.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În apartamentul socrilor mei, unde mă refugiasem cu Rada şi cu copiii, toată lumea era agitată. Şi pe bună dreptate, fiindcă erau vremuri de o intensitate extremă. Într-o răpăială continuă (care nu ştiam de unde provine, părea să fie de undeva de la oarecare distanţă, din spatele centralei termice a cartierului, dar eram din ce în ce mai puţin convins că e vorba de arme de foc reale, începuse să se vorbească deja oficial de simulări), s-a creat o puternică tensiune psihologică. În prima zi acolo, Rada şi mama ei discutau cum să mutăm dulapurile în dreptul ferestrelor. Le-am explicat că probabil nu e nevoie, dacă blocul n-a fost nimerit de niciun glonţ până acum, nu va fi nici de acum încolo. M-au privit neîncrezătoare, dar până la urmă au renunţat să mai mute dulapurile.

În zilele următoare, scenele pe care le-am văzut în centru m-au derutat, începusem să mă întreb serios cine sunt aceşti "terorişti" care nu se văd deloc, şi dacă cei care fac victime nu cumva sunt chiar civilii care au primit arme ca să se "apere". Cum se aude un "poc!" undeva, cum descarcă cineva un încărcător întreg în direcţia aceea. Vai de cei care au ghinionul să se afle în cale! Nu-mi ieşeau din minte cadavrele însângerate ale militarilor în termen aruncaţi unii peste alţii într-un camion. Îi privisem de la câţiva paşi distanţă şi nu-mi venea să cred. Nu numai că bieţii soldaţi fuseseră probabil ciuruiţi fără să înţeleagă nici cine, nici de ce trăgea asupra lor, dar nici chiar morţi nu primeau un minim respect, fuseseră aruncaţi de-a valma unii peste alţii, cu braţele şi picioarele atârnând în afara platformei camionului.

Pe de altă parte eram convins că poporul care protesta, oricât ar fi fost de numeros şi de puternic motivat, n-ar fi avut nici cea mai mică şansă de succes contra unor trupe de asalt bine instruite, dacă acestea ar fi vrut cu adevărat să înece în sânge revolta. Trăgeam de aici concluzia, pe de o parte, că revolta populară e doar partea vizibilă a lucrurilor, şi pe de alta, că nu poate fi vorba de lupte reale. Atunci despre ce?

În tot acest timp, "adversarul" cu care luptau "revoluţionarii" continua să lipsească cu desăvârşire. Singurii care vedeau "terorişti" peste tot păreau să fie crainicii Televiziunii Române Libere, care transmiteau apeluri peste apeluri. Duceţi-vă colo!, duceţi-vă dincolo!, teroriştii atacă!, e nevoie de sprijin!, trebuie apărate cuceririle revoluţiei!, spuneau exaltaţi aceiaşi oameni care cu numai câteva zile mai înainte transmiteau ştiri despre "cel mai iubit fiu al poporului, geniul Carpaţilor, mândrul cârmaci, etc.", şi soţia sa, "savantul de renume mondial, etc.". Din păcate, televiziunea publică era singura sursă de informare, aşa încât trebuia urmărită.

Cum trebuia urmărit şi omuleţul care apăruse pe ecran, "cu voia dumneavoastră" ultimul pe o listă care începea, nici mai mult nici mai puţin, cu Doina Cornea şi Ana Blandiana! Îmi dădusem imediat seama că e acelaşi cu politrucul care încercase cu doar două luni înainte, la un simpozion ştiinţific al Academiei, să ne îndoctrineze vorbindu-ne despre glasnost şi perestroika, iar Securitatea se făcuse că nu vede. Intuisem că nu se poate aştepta nimic bun de la el, deşi o clipă m-a făcut atent, atunci când a spus că numele ţării este de acum încolo, simplu, România. Părea un gest cu rezonanţă antirepublicană şi antisocialistă (dispăruseră din titulatură şi "republică" şi "socialistă"). Imediat însă lucrurile s-au lămurit. Nici vorbă de vreo îndreptare istorică. Revenirea la ultima formă legală de guvernare a ţării, monarhia, era exclusă. Era probabil doar unul din multele gesturi abile de relaţii publice ale unui comunist convins, care pe de o parte credea sincer că fostul cuplul prezidenţial "întinase" memoria celor care "şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară", dar care, pe de altă parte, simţea că în popor se forma spontan o rezistenţă anticomunistă, care trebuia amorţită.

O mulţime de spirite naive şi curate, cum a fost şi Sanda, cumnata mea, s-au grăbit să ia în serios tot ce se spunea la televizor. "O să mă duc să fac de pază la metrou, le voi percheziţiona pe femei, ca să le prindem pe cele care ascund arme", ne-a spus ea dintr-o dată, şi dusă a fost. S-a întors după multe ore, frântă de oboseală. S-a odihnit puţin, a mâncat repede ceva, după care s-a întors la metrou. Şi tot aşa vreo două-trei zile.

Văzând cât este de mulţumită cu sentimentul datoriei împlinite, n-am încercat s-o fac să se răzgândească, să-i spun că nu numai că e periculos ce face, dar probabil şi inutil. I-am spus doar: "Ai grijă de tine!". Era mânată de un sentiment înălţător, pe care l-am simţit şi eu în acele zile, ca toată lumea.

Când, la scurt timp, armele au tăcut, frunţile oamenilor s-au descreţit, iar lumea a început să zâmbească, să vorbească frumos. În aer plutea o solidaritate nemaiîntâlnită până atunci, un sentiment că tot ce a fost rău a trecut şi că totul va fi de acum bine. Toţi păreau prieteni între ei.

Dar n-a durat mult.

(Bucureşti, septembrie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer