Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Raiul pe pământ


Mariusz Szczygieł, traducere de Cristina Godun

20.09.2017
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mariusz Szczygieł
Raiul pe pământ
Editura ART, 2017

Traducere din limba polonă de Cristina Godun


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Un imn ironic şi derutant închinat Cehiei contemporane.

Intro

După volumul Gottland, o bijuterie dedicată Cehoslovaciei secolului XX, premiatul autor polonez Mariusz Szczygieł recidivează cu această carte, un imn ironic şi derutant închinat Cehiei contemporane. La graniţa dintre sociologie şi reportaj literar, Raiul pe pământ este un volum despre tot ce l-a fascinat în ultimul deceniu în ţara lui preferată.

Szczygieł se uită la posturile de televiziune ceheşti, citeşte ediţii de chioşc despre vedetele lor şi romane populare, merge la teatru şi la cinema. Se duce şi în toalete publice unde descoperă cu încântare îndemnuri ca acesta: Preţuiţi bunăvoinţa întâmplătoare şi faptele frumoase lipsite de sens. Are întâlniri fabuloase cu filosoful şi poetul Egon Bondy, fotograful Jan Saudek, artistul David Černý, dar şi cu vedeta de televiziune Halina Pawlowská, un fel de Bridget Jones a Cehiei, care a scris cărţi precum De ce nu m-am spânzurat sau Hipopotamii nu plâng.

Frecventează asiduu şi crematoriile unde constată că cehii nu se înghesuiesc să ridice urnele cu rămăşitele celor apropiaţi, iar despre înmormântări nici nu poate fi vorba. Reuşind magistral să nu judece, ci doar să înţeleagă, scriitorul îi întreabă pe cehi - care se laudă că sunt cel mai ateu popor din Europa - "Cum se poate trăi fără Dumnezeu?" şi dacă mai are vreun rost să faci fapte bune dacă nu mai există pedepse şi recompense după moarte. Răspunsurile pe care le primeşte sunt bulversante şi fascinante, iar cauzele pe care autorul le identifică încercând să explice aversiunea cehilor faţă de catolicism sunt cel puţin pasionante.

Cehia e o ţară unde râsul e bine văzut, iar suferinţa nu e pe placul nimănui. Şi un polonez a avut grijă să ne-o dezvăluie în toată splendoarea şi complexitatea ei.

Fabrica de râs

Am vrut să o cunosc pe cea mai amuzantă femeie din Republica Cehia. Mă intriga de unde există în ea atâta umor.

Toată Cehia ştie că, încă de la vârsta de treisprezece ani, de la mijloc în jos arăta ca un pătrat.
În doar doi ani, sânii i-au crescut la dimensiunea cupei D. Şi ăsta nu a fost sfârşitul evoluţiei ei. Bustul continua să-i crească.
Între bust şi partea de jos, pătrăţoasă, avea o talie surprinzător de subţire.
Un coleg, care o mângâia pe obraz cu nişte frunze ude de ploaie, i-a spus: "Eşti grasă ca un hipopotam." Avea la vremea aceea nouă ani şi cuvintele acestea au rămas până în ziua de azi adânc întipărite în sufletul ei. Sertarul în care le ţine ascunse se deschide întotdeauna singur în momentele de restrişte.
Colegii de şcoală au poreclit-o "Cianoza", pentru că tentativele - neîncununate cu succes - de a-şi încerca puterile în diverse domenii ale sportului i-au lăsat pe corp o mulţime de vânătăi. Au mai poreclit-o şi "Roşia", pentru că, la cel mai mic efort, căpăta bujori în obraji, care dispăreau abia după câteva ore.
Totuşi Halina Pawlowská nu s-a spânzurat şi a vorbit despre asta în cartea intitulată De ce nu m-am spânzurat.
Pentru că a vrut să se înece. În cadă a închis ochii sub apă, şi-a ţinut respiraţia, dar apa se scurgea prea repede prin gaura de scurgere de la cadă. "Eram atât de enormă, încât într-o cadă normală împingeam tot surplusul de apă afară şi nu mai aveam în ce să mă înec."

Vreme de opt ani, a avut săptămânal la Televiziunea Cehă un talk-show numit Peştişori aurii. Emisiunile ei au două subiecte: "Cum să supravieţuieşti..." (soţului, Ajunului Crăciunului, soacrei, imaginii negative despre sine, curelor de slăbire, amintirilor frumoase şi lucrurilor de genul ăsta) şi "Cum să profiţi de..." (soţ, Ajunul Crăciunului, imaginea negativă etc.).
Nu numai că ştia să-şi asculte invitaţii, dar obişnuia să le vorbească nesmintit, în faţa camerelor de filmat, despre ea. Sau despre colegele ei.
"Dragi telespectatori, m-am dus o dată la prietena mea Jana, care a descoperit că soţul ei se culca cu secretara. Janei i s-a părut cel mai groaznic că era vorba despre propria ei secretară!"
În Cehia, Jurnalul lui Bridget Jones nu s-a vândut bine (adică atât de bine pe cât s-ar fi putut vinde).
De ce? Răspunsul este unul singur: pentru că cehii o aveau deja pe Pawlowská.
Scrie bestseller-uri (douăsprezece titluri, un milion de exemplare vândute într-o ţară atât de mică precum Cehia!) şi este fără îndoială scriitorul ceh cu cele mai mari vânzări.
Cărţile ei pot fi considerate genul de lectură de vacanţă.

Adevăraţii eroi ai cărţilor Pawlowskăi sunt corpul şi bustul ei. Într-una dintre povestiri, părinţii unui tânăr intră în casă şi văd "o masă diformă, întinsă în pat lângă fiul lor. Eu eram".
Toată Cehia ştie că în urmă cu puţină vreme a acceptat invitaţia unui bărbat înstărit la un pahar de şampanie. Avea o casă plină de antichităţi şi o baie impresionantă. A întrebat-o dacă nu avea chef să facă o baie. El a aşteptat-o în camera de zi, fumând un trabuc. Când a ieşit din cadă, a alunecat. A lovit uşa cu corpul, a căzut şi a alunecat pe pardoseala de marmură lucioasă direct până sub birou. "Am vrut să fiu elegantă, am vrut să fiu o vampă, am vrut să fiu Ofelia, când colo, zăceam grămadă pe jos, greoaie şi blocată sub un birou de la răscrucea secolelor."
Bărbatul a început să o tragă de mâini, de picioare, de cap, dar fără succes. A transpirat, s-a enervat, până când, în cele din urmă, a întrebat: "Chiar nu poţi să te mai micşorezi şi tu puţin?!"
"Pe bune, chiar nu ai cum să te întorci pe o parte?!"
Până când, în cele din urmă: "Mă tem că va trebui să tăiem picioarele!"
A ajuns la concluzia că nu se referea nicidecum la picioarele biroului, aşa că s-a îmbrăcat şi a plecat.
Dacă despre Pawlowská ar fi scris, de pildă, Aldous Huxley, ar fi putut spune despre ea ce a scris şi despre unul dintre eroii săi, pe nume Bernard - un bărbat urât, scund şi pipernicit (ca mulţi alţi infirmi, special plămădiţi de noua lume):
"Copleşitoarea sa conştiinţă de sine era de-a dreptul necruţătoare."
Şi a ei la fel.

Toată Cehia e convinsă că ştie cum şi-a pierdut Pawlowská virginitatea. "Virtutea - l-a citat ea cândva pe Murphy - proslăviţi-o, fetelor, la voi acasă, cel mai bine sâmbătă seara, când sunteţi singure."
Rezumatul primelor trei raporturi sexuale:
1. Avea şaptesprezece ani, Petr puţin mai mult. O plăcea pentru că era mai nebună şi purta la subsuoară o statuie cu Maica Domnului din argilă portocalie. Totuşi, Petr i-a primit iubirea ca pe nişte tocinei de cartofi pe care îi prăjea mama în fiecare miercuri. Aşa că ea a iniţiat primul lor raport. ("Doream teribil de tare să mă asigur că cineva mă doreşte, că doreşte să îmi iubească trupul."). Din păcate, a venit momentul acela umilitor când avea chiloţii elastici traşi în jos până la genunchi şi a trebuit să se dezbrace singură. "Şi-n plus, dezbrăcându-mă, mă gândeam cât de respingător trebuie să fi arătat coapsele mele cu nişte genunchi nu de mărimea unei portocale, ci a unor pepeni enormi."
2. Petr a spus că a fost mişto şi că o s-o mai sune. Dar n-a mai sunat-o. El a plecat la casa de la ţară, aşa că ea şi-a convins o colegă să meargă împreună la el. Nu l-au găsit pe Petr, dar în jurul şemineului stăteau nişte bărbaţi şi cinci femei mai în vârstă, de vreo treizeci şi cinci - patruzeci de ani. Pawlowská purta un tricou alb, iar sub el sânii ieşeau la înaintare. ("Întotdeauna arătam de parcă îi expuneam în mod voit.") Femeile şi-au dat seama de la bun început că sunt în dezavantaj, pentru că Pawlowská a văzut cum le-a căzut faţa şi au început să arate şi mai bătrâne. Brusc, a văzut pe perete o fotografie a lui Petr din copilărie şi a avut asupra ei un efect atât de neaşteptat, încât şi-a vărsat pe piept paharul cu vin roşu. ("Arătam de parcă cineva mă înjunghiase în inimă.") Tatăl lui Petr, un inginer blond cu alură sportivă, a condus-o la baie şi a aplecat-o deasupra căzii. Nu a apucat să protesteze, iar cel mai erotic gând al ei se învârtea în jurul cuvântului "inteligenţă": "Vezi, iubire, tatăl tău mă doreşte. Şi ce inteligent e el!"
3. Când a ieşit din baie, s-a întâlnit pe hol cu fratele lui Petr, Max. ("Ruşinea m-a condamnat toată seara la tăcere şi inexistenţă.") Femeile ofuscate au plecat repede, ea urma să doarmă în camera de la mansardă, iar pe colega care se îmbătase au lăsat-o în faţa şemineului. Domnul inginer a închis imediat uşa în spatele lui, i-a acoperit gura cu mâna şi a şoptit: "Pisicuţă..." Dar la uşa camerei a bătut Max, spunând că trebuie să vorbească urgent cu ea. I-a spus că iese imediat ce pune ceva pe ea. Inginerul a plecat (fără tragere de inimă), ea s-a dus la Max şi, fără să scoată un cuvânt, s-a întins lângă el. I-a vorbit, dar nu i-a spus "Pisicuţo", ci: "Pe toţi dracii, eşti femeie în toată regula. Cea mai adevărată femeie!"
Probabil în cursul acelei nopţi s-a făcut simţită adevărata caracteristică a personalităţii Halinei Pawlowská (cum crede "întreaga Cehie") sau caracteristica personalităţii eroinelor ei (cum susţine Halina Pawlowská). Această caracteristică se dezvăluie în celebra ei afirmaţie: "Caracterul a tăcut, acum vorbea corpul."
Pe Max, Petr şi tatăl lor i-a întâlnit într-o după-amiază de duminică la spital. Trecuseră de atunci douăzeci de ani. Domnul inginer avea probleme serioase cu prostata.

"Am vrut să fiu frumoasă şi să am un iubit", spune eroina principală a primei ei cărţi, Femeile disperate se comportă disperat. Ai impresia că eroinele ei cred cu putere că, pentru o femeie, virginitatea şi feminitatea sunt singurul mod de a exista în lume. O fată ştie că valoarea ei se judecă în funcţie de plăcerea sexuală pe care o poate furniza. Şi sexul este motorul acţiunilor ei.
Elfriede Jelineková (societatea cehă încă mai susţine că o femeie trebuie să aparţină unui bărbat, aşa că în Cehia chiar şi Marilyn Monroeová aparţine unui domn Monroe inexistent), aşadar Elfriede Jelineková ar fi scris poate despre strădania neruşinată de a deveni obiectul dorinţei unui mascul. Problema este că o femeie care se străduieşte nu va fi niciodată sigură că, tânjind cu disperare după acceptare, nu cumva se aruncă asupra unui bărbat ca un ciocan.

Pe scurt:
Femeile ar fi vrut să o pedepsească pe Halina pentru asta.
Tricoul alb arăta ca plin de sânge (pedeapsa nu avea cum să nu apară, simbolic s-a pedepsit singură).
La sfârşitul poveştii, masculinitatea suferă un eşec (din cauza problemelor cu prostata).

Datorită faptului că apare la televiziune, oamenii au încetat să o mai considere o prostituată.
- Pentru că oamenii pleacă de la premisa că o femeie cu sânii mari este desfrânată, ba chiar vulgară, afirmă ea.
- Ba nuuuu, ripostez eu.
- Ştiu ce spun. Lumea mai crede că o asemenea femeie e prin natura ei o persoană superficială.
În povestirea autobiografică Hipopotamii nu plâng a povestit cum s-a dus odată într-un restaurant unde servea o chelneriţă tânără cu aceeaşi problemă. Când Halina avea optsprezece ani, a lucrat şi ea într-un restaurant, pentru a face rost de bani de buzunar. Odată, un domn bine situat, când servea două porţii de supă gulaş, i-a dat brusc un bobârnac în sâni ca şi cum ar fi lovit într-o minge. Prin urmare, i-a vărsat cu îndemânare unul dintre castroane pe sacou, iar pe celălalt pe pantaloni. Acum simţea că fata aceea, în pofida vârstei fragede, ştie deja că decolteul ei va fi toată viaţa un obstacol în calea unei discuţii serioase. O piedică în calea eleganţei. ("Rochiile frumoase cu bretele se scurtează brusc cu vreo zece centimetri, toate cusăturile se întind fără nicio logică la maximum, gata să pocnească în orice clipă, iar nasturii cămăşilor de la mijloc în sus vor sări cu regularitate previzibilă de pe bluzele noastre ca sportivii de pe trambulină.") Avea chef să-i spună acelei fete că nimeni n-o să creadă vreodată - aşa cum nici pe ea, Halina, n-ar fi crezut-o - că există în ea sfiiciune, că nu o interesează relaţiile promiscue, dar chelneriţa s-a aplecat şi, cu un gest binecunoscut scriitoarei, a şters întâmplător de pe masă firimiturile de pâine, farfuriile şi scrumul de ţigară. Totul i s-a lipit de bust. Ruşinată, a fugit la toaletă.
Halina a fugit după ea.
Fata plângea. Că nu mai suportă şi că o să-şi micşoreze chirurgical sânii până la mărimea unu. "Mulţi tipi mişto nu s-ar bucura dacă faci asta", a spus Halina şi l-a citat pe propriul ei fiu. Când avea cinci ani, a întrebat-o: "Mamă, la ce-ţi folosesc sânii ăştia gigantici?" Ea a tăcut. Dar el a informat-o singur: "Păi, îi ai pentru ca să arăţi bine cu ei."
Când am fost la vila Halinei (27 ianuarie 2005), am urcat la etaj (şi-a instalat un lift în casa cu un singur etaj, ca s-o facă accesibilă pentru persoanele cu dizabilităţi), am luat loc la ea în birou şi, înainte să turnăm şampanie în pahare (îmi spune fără s-o întreb că bea şampanie zilnic din noiembrie până în februarie), a tras adânc aer în piept şi a declarat:
- Dacă doriţi, la fel ca oricare alt bărbat, să-mi aflaţi numărul de la sutien, vă rog să-l notaţi.
Mi-am scos agenda şi stiloul.
- Cupa F, altfel spus, numărul şase.
Se pare că în foiletonul Despre cum să jonglezi cu sânii pomeneşte despre o vânzătoare, "plată ca un termometru" care, rugată să îi dea sutienul potrivit, strigă (accentuând pe "chiar"): "Vreţi să spuneţi că un asemenea număr de sutien chiar există cu adevărat?!"
Halina Pawlowská ştie să vorbească despre sânii ei cu tonul cel mai firesc. "Dragi telespectatori, am fost odată la o prietenă care m-a invitat să iau loc pe canapeaua pe care fiul ei de şapte ani avea întinse şinele unui trenuleţ electric. El a protestat imediat, dar amica mea l-a admonestat, spunându-i că tanti are dreptul să stea unde vrea. «Bine, fie, a spus băieţelul, plimbându-şi privirea peste faţa şi sânii mei. O să spunem atunci că pe şine a intrat o vacă»."
(Publicul râde.)
Un om ridiculizat în copilărie poate dori să repete situaţia şi în viaţa de adult?
Da, pentru a prelua controlul. Râd, dar eu sunt cea care direcţionează râsul. Acum eu sunt cea care hotărăşte când se râde de mine.
Lui Bernard, eroul lui Huxley despre care am pomenit mai devreme (urât, pipernicit şi scund), teama cronică de dispreţul societăţii îi cerea să se îngrijească în mod cât se poate de conştient de demnitatea sa. Şi Halina are grijă de demnitatea ei: hotărăşte cum se poate râde de persoana ei.

- În Polonia se fac comedii?, doreşte să ştie dintr-odată, sorbind din şampanie.
Dacă în Cehia s-ar face numai cinci comedii pe an şi niciun alt fim, s-ar spune că industria cinematografică a avut un an bun. Lipsa unei doze suficiente de umor dintr-un film se numără, în viziunea cehilor, printre cele şapte păcate capitale, clasându-se pe locul doi. ("Nu există Dumnezeu, dar dacă există păcate, primul păcat capital ar fi berea caldă" - Pavel Trojan.)
Când Halina a invitat-o la talk-show-ul ei de revelion pe cea mai populară actriţă din Cehia - Jiřína Bohdalová, pe atunci în vârstă de peste şaptezeci de ani -, au vorbit despre faptul că omului nu-i mai rămâne la sfârşitul vieţii nimic altceva decât să râdă de rele.
Apoi actriţa a descris cu mult umor cum va decurge înmormântarea ei.
Într-un concert, cântăreţul Jaromír Nohavica a anunţat că o să cânte cel mai optimist dintre cântecele lui - despre cât de haios va fi când în sfârşit o să-l caute moartea. A explicat că toată lumea se teme de moarte, dar poţi să faci faţă fricii, râzând de moarte. "Nu cunosc un subiect mai amuzant decât să faci haz de moarte."
Un polonez, Robert Kulmiński, care a citit toate romanele apărute în Cehoslovacia după anul 1945 şi a scris o carte despre viziunea morţii în proza cehă, este de părere că unul dintre cele mai importante răspunsuri la trauma morţii din cultura cehă este anihilarea morţii prin râs.
Cehii au nenumărate teorii despre umor şi râs.
"În râs nu se ascunde nimic plăcut pentru omenire" (Teige, 1928); "Umorul e un truc cu ajutorul căruia orice întâmplare se micşorează de parcă am privi-o printr-o lunetă răsturnată" (Čapek, 1928); "Umorul nu înseamnă să râzi, umorul înseamnă să cunoşti mai bine" (Vančura, 1929); "Cine râde îşi arată dinţii" (anonim, perioada Ocupaţiei); "Râsul îi ofensează pe idioţi, dar îi vindecă pe înţelepţi" (Werich, 1968); "În râsul extatic, omul nici nu rememorează, nici nu plănuieşte, ci strigă la momentul prezent al lumii şi nu vrea să mai ştie de nimic altceva în afara acelei clipe" (Kundera, 1978); "Omul râde, pentru că este singurul lucru de care este capabil" (Kroutvor, 1981); "Umorul este manifestarea cea mai serioasă a tristeţii" (Kopecký, 1993). "Lumea în care râzi fără să fie nimic amuzant e lumea în care ne e dat să trăim" (Kundera, 2009).
Râsul te eliberează de teama de diavol, iar eliberarea de teama de diavol înseamnă atingerea înţelepciunii - reiese din tratatul despre râs din Numele trandafirului de Umberto Eco, un roman care s-a născut în mintea autorului în timpul şederii acestuia la Praga, în perioada invaziei sovietice. Cred că rezultă din el, ca de altfel din toate tratatele pe această temă, că râsul înseamnă putere. Putere asupra lucrurilor de care râzi.

Halina e de părere că râsul conferă lucrurilor adevărata lor măsură. "Abia atunci - scrie ea - ceea ce e important, sumbru şi apăsător va fi exact aşa cum trebuie să fie."
Numai că râsul ajută, dar nu minte.
Poţi să râzi de suferinţă, dar, în realitate, nu-ţi permite să-ţi măsori puterile cu sentimentele neplăcute.
- Da. Iar eu sentimentele astea nu mi le doresc, spune Halina cu sinceritate.

Gita Lauschmannová se întoarce de două ori în satul ei natal din Sudeţi. Tatăl ei, un producător evreu, vorbea germană şi era considerat de germani evreu, iar de cehi neamţ. Întotdeauna s-a aflat de partea care nu trebuie. Când se întoarce prima dată, după ce-a scăpat din lagărul de concentrare unde tatăl şi mama ei fuseseră gazaţi, Gita Lauschmannová este încă un copil. În casa ei locuiesc acum alţi oameni - nişte cehi, familia unui băiat, odinioară angajat al tatălui ei, acum membru al gărzii revoluţionare justiţiare. Nu ştie că mai înainte cu câteva zile s-a întors în sat şi fratele ei, pe care noii proprietari ai casei l-au ucis şi l-au îngropat la poalele mărului. Până la sfârşitul vieţii, Gita speră că fratele ei încă mai trăieşte şi a reuşit să fugă în străinătate. Cehii o brutalizează pe fetiţă şi o izgonesc din sat. A doua oară, Gita Lauschmannová se întoarce în sat în secolul XXI, e deja bătrână, o doctoriţă la pensie. Vrea să onoreze memoria tatălui său, care a contribuit la perioada de înflorire a regiunii înainte de război, dar îi întâlneşte pe urmaşii acelor cehi - taciturni, ostili, închişi în ei. Află de asemenea că tatăl său mult adorat făcuse parte din Partidul Nazist până în clipa când s-au închis în spatele lui porţile lagărului de concentrare.
Acesta este subiectul romanului Radkăi Denemarková, Bani de la Hitler (2007), prima scriitoare care îşi măsoară forţele cu tema expulzării masive a nemţilor din Ţara Sudeţilor.
La întrebarea de ce a scris această carte, a răspuns că tabúul legat de sex, religie şi moarte deja nu mai există, dar literatura contemporană este în continuare oarbă şi nu vede scheletele pe care poporul ceh le are îngrămădite în dulapuri. "Cehia e din cap până în picioare bolnavă, dar mai rău e că nu vrea să se trateze. Lucruri despre care nici acum nu se vorbeşte continuă să putrezească sub covor", a mai adăugat scriitoarea.
Romanul Bani de la Hitler a fost pus în scenă la Praga la Švandovo divadlo, în regia lui Michal Lang. În timpul primului act (9 iunie 2010) sala era plină. Acţiunea ţinea publicul în suspans, piesa era ceva între roman poliţist şi dramă psihologică. În ultima scenă, ţărani cehi loveau cu picioarele în fetiţă ca într-o minge. Apoi a urmat pauza.
După pauză, o treime din public nu s-a mai întors în sală.
A doua zi, am scris teatrului, întrebând ce s-a întâmplat.
"Oamenii ies aproape de la orice spectacol - mi-a răspuns directorul artistic Lucie Kolouchová. Uneori pleacă mai puţini, alteori mai mulţi, dar e o regulă."
Numai că romanul Denemarkovei are presă foarte bună, biletele se vând extraordinar. Ce i-a dezamăgit atât? "Cred că sunt mai multe categorii de spectatori - m-a lămurit ea. Unii nu vor deloc să audă despre cum s-au comportat cehii după război faţă de civilii germani şi vor să arunce totul sub preş. Pe alţii poate îi deranjează tema colaborării tatălui familiei, evreu, cu nemţii, acesta este fără îndoială un subiect tabú. Dar pentru mulţi, acţiunea acestui spectacol este în foarte multe locuri neplăcută - bătăi, şuturi, poveşti despre cadavre ascunse..."
În timpul următorului spectacol m-am dus, aşadar, în faţa teatrului, aşteptând pauza.
Primul a ieşit din teatru un cuplu în jur de cincizeci de ani.
- Nu v-a plăcut piesa?
- Până la un punct a fost chiar plăcut cum fata aceea se întoarce cu gândurile în copilărie, pe urmă însă... a spus domnul şi vocea i-a pierit apoi.
- Ne-am gândit că actul doi va fi şi mai copleşitor, iar după teatru intenţionam să ne ducem la bere, m-a lămurit doamna. N-ar mai fi fost o seară reuşită.
- Dar întotdeauna trebuie să fie plăcut?
- La cât costă biletul, ar trebui. Eu am un mic hotel. Şi ştiu că nu pot lua bani, dacă nu pot să-i asigur clientului ceea ce se aşteaptă să primească, a încheiat domnul.
Un cuplu de vreo treizeci de ani:
- Spectatorii ar fi trebuit avertizaţi.
- În legătură cu ce?
- În reclamă ni se promite că o să avem parte de grotesc.
- "Un grotesc foarte amar", precizez eu.
(Într-adevăr, teatrele din Cehia recurg la tot felul de tertipuri pentru a atrage spectatori la o piesă care este, în mod evident, o dramă.)
- Exact, iar noi ne-am gândit că e ceva în genul filmului acelui italian care a făcut comedia despre Auschwitz. Directoarea artistică trebuie totuşi să le dea dreptate spectatorilor: "Sunt şi oameni care plâng. Şi plânsul acela este alinător", îmi scrie ea.

Să revenim la Halina. De ani de zile în cronici sau la televiziune povesteşte despre părinţii, copiii, soţul şi prietenii ei. Totuşi, de cele mai multe ori vorbeşte despre tatăl ei.
Vasili Kločurek este acum cel mai celebru tată din Cehia. A intrat în panteonul taţilor tragicomici din literatura cehă contemporană.
Halina avea patru ani când tatăl ei n-a mai lăsat-o să intre în casă, motiv pentru care a rătăcit pe străzi. A explicat pe urmă că citea un poet ucrainean şi s-a lăsat întru totul absorbit de lectură. Şi cine ştie dacă ar mai fi putut avea parte de o asemenea graţie şi altă dată? Chiar şi un copil de patru ani - a încercat el să convingă - trebuie să înţeleagă faptul că există lucruri mai importante decât să-i dai drumul în casă.
Cadou de nuntă a primit de la el o listă de lucruri pe care i le-ar fi cumpărat dacă ar fi avut bani.
După şaptezeci de ani şi-a vopsit părul castaniu. Iar când, după vârsta de optzeci de ani, a afirmat că a obţinut tot ce şi-a dorit în viaţă, s-a referit la faptul că Halina a absolvit o facultate.
Vreme de treizeci de ani a fost operator de excavator.
Se considera rutean din Galiţia. Tatăl lui, Józef Mazurek, era polonez născut în Ucraina. Vasili a ajuns la Praga datorită fratelui său mai mare, Stiepan, care a terminat jurnalistica şi a încercat încă înainte de Revoluţia din Octombrie să creeze Huţulşcina sau Republica Independentă a Huţulilor. Când proiectul a eşuat, a emigrat în Cehoslovacia în anul 1919. A ajuns consilierul preşedintelui Masaryk pentru acea zonă a Ucrainei Carpatice1 care aparţinea Cehoslovaciei. L-a luat ca asistent pe fratele său mai mic, Vasili.
În februarie 1948, când comuniştii au ajuns la putere, Vasili Kločurek a fost exmatriculat de la Universitatea Carol, cu jumătate de an înainte să obţină diploma de drept.
Considera că cel mai important lucru în viaţă sunt adevărul şi mândria.
- La mândrie, spune Halina, se gândea neîncetat.
Când, de exemplu, Halina vorbea cu vreo prietenă la telefon, Vasili se foia în jurul ei şi vorbea cu voce tare.
Ea: Ţi-ai cumpărat deja lacul ăla de unghii?
Tatăl: Fii mândră! Mândră!
Ea: Dar ai văzut pantofii ăia roşii...?
Tatăl (cu pumnul strâns): Mândră! Fii mândră!
Până să ajungă operator pe excavator, s-a însurat cu o cehoaică, absolventă de drept, o profesoară care toată viaţa a repetat că încă de la nuntă s-a înţeles cu soţul ca în familia lor el să ia deciziile importante, ea ocupându-se de lucrurile mai puţin importante. (După cincizeci de ani de căsnicie, la întrebarea de ce întotdeauna le-a hotărât ea pe toate, a replicat: "Păi, pentru că niciodată nu ni s-a întâmplat nimic cu adevărat important.")
În anul 1990 a primit din partea statului o diplomă de doctorat onorifică. Domni în vârstă de optzeci de ani, unii în baston, alţii surzi, au primit titlul onorific de doctor în drept. Rectorul le striga numele, dar ei nu-l auzeau. Le spunea cuvintele jurământului, dar nu erau în stare să le reţină şi să le repete. Apoi şi-au încurcat diplomele, aşa că la sfârşit întreaga aulă s-a umplut de strigăte de genul: "Schimb doctoratul lui Králík pe doctoratul lui Stehlík!", "Al lui Veselý pe al lui Smutný" şi tot aşa, iar copiii lor de cincizeci de ani tot scoteau din buzunare alte şi alte batiste.

I se reproşează Pawlikowskăi (dar şi altor scriitori populari) că perioada comunismului - mai ales anii '70, când după invazia sovietică ţara s-a transformat pentru douăzeci de ani într-un ghetou neostalinist - e descrisă ca o epocă mai degrabă amuzantă.
Ca o perioadă fără dileme morale.
"Putem să ne bagatelizăm complexele, dar nu putem bagateliza totalitarismul."
Totuşi trebuie să ne amintim că încă din vremea când era la putere, totalitarismul a fost despuiat cu mare grijă de societate de haina lui de teroare.
CUVINTELE: Ştiţi care au fost ultimele cuvinte ale lui Maiakovski înainte să se sinucidă? "Nu, nuuuu!"
HOBBY: Brejnev se laudă:
- Am un nou hobby, colecţionez bancuri politice despre mine.
- Şi câte aveţi deja, tovarăşe?
- Cam patru gulaguri şi jumătate.
PĂDUCHII '68: - De ce păduchii nu strălucesc precum licuricii? - Ca să nu poată imperialiştii spiona noaptea mişcările Armatei Roşii.
"Oamenii se străduiau să se amuze de toate lucrurile cu care erau bombardaţi" - spune despre acea epocă un coleg de generaţie al Halinei, Jan Faktor, scriitor care pe la sfârşitul anilor '70 a emigrat din ţara lui socialistă în Germania şi acolo a început să scrie în germană.
Această veselie, după părerea lui, ascunde un revers întunecat.
Pentru sănătatea psihică, ea este - afirmă Faktor - o binecuvântare, dar poate deveni periculoasă când nu are o contrapondere, când pretenţia la veselie apare pretutindeni şi când ani întregi nu faci decât să te ţii de bancuri.
Realitatea cehoslovacă putea într-adevăr să pară anodină din exterior. Străinii aveau impresia că o ţară unde toţi râd cu atâta poftă şi cu atâta perseverenţă nu poate avea o dictatură odioasă.
Şi lucrul cel mai neplăcut, este de părere scriitorul, este faptul că bancul, care a fost o metodă de a supravieţui, a fost în acelaşi timp - de facto - un mod de a se distanţa al oamenilor care nu renunţau, nu se adaptau şi nu uitau în ce regim trăiau.1
Numai cei care nu mergeau de mână cu regimul puteau să-l atace cu arma râsului.
De exemplu:
În afara celebrei Carta 77 (semnarea ei ameninţa cu interogatorii repetate, exmatricularea copiilor de la studii, închisoare sau condamnarea intelectualilor la meserii precum cea de gunoier), la sfârşitul anilor '80 mai existau alte câteva mişcări anticomuniste. Totuşi, ele nu erau mişcări de masă. O actriţă din Praga, Barbora Štěpanová visase să înfiinţeze cu nişte prieteni de-ai ei o mişcare antiguvernamentală la care oamenii nu se tem să adere.
Şi de ce anume nu se tem cehii? De râs. Aşa că au înfiinţat Societatea pentru un Viitor mai Vesel.
Au început de la "Marşul pe Aleea Deţinuţilor Politici pentru eliberarea deţinuţilor politici". Aveau şi un slogan: "Azi demonstrăm pentru voi, mâine veţi demonstra voi pentru noi!" Deoarece marşul începea întotdeauna la ora 17.00, adică după orele de serviciu, participau la el şi femei cu sacoşele de cumpărături şi copii luaţi de la grădiniţă. Vreme de câteva luni au mărşăluit peste o mie de persoane. Marşul se încheia de fiecare dată în faţa poştei de pe strada Jindřišska, aşa că unii, la final, aruncau în cutia poştală cărţi poştale cu urări pentru deţinuţi.
Într-o zi, au închiriat toate bărcile de pe malul Vltavei. S-au urcat în ele ţinând fiecare în mâini o literă gigantică şi, navigând pe Vltava, au format cu ajutorul bărcilor lozinca: CÂRMA O AVEŢI VEŞNIC VOI, DAR ACUM O ŢINEM NOI.
Întrucât între diversele grupări anticomuniste existau tensiuni şi rivalitate, i-au invitat pe liderii tuturor mişcărilor la groapa cu nisip a copiilor. Reuniţi cu toţii sub lozinca "Fiecare cu nisipul lui", au primit lopeţi, o găletuşă, şi li s-a cerut să ridice castele de nisip. Când castelele au fost gata, a venit brusc un camion cu nisip, pe care l-au răsturnat peste castelele de nisip, acoperindu-le cu totul. Gestul dorea să le demonstreze reprezentanţilor acestor grupări cât de zadarnice şi insignifiante sunt disensiunile lor.
- Îmi aduc aminte, spune Barbora Štěpanová, când ne-am dus la Václav Havel, avea acasă oaspeţi din străinătate, iar noi am întrebat-o pe soţia lui: "Doamnă Olga, poate Václav să vină cu noi la groapa de nisip?" Olga s-a uitat cu o mină severă la ceas şi a spus: "Bine, dar peste o oră să fie înapoi acasă."
După Revoluţia de Catifea li s-au împărţit noilor politicieni (şi foştilor disidenţi) nişte "oglinzi autocritice", cu rugămintea: "Uitaţi-vă în ea." Preşedintelui Havel, aflând că în Castelul praghez, unde avea să-şi exercite funcţia, existau coridoare foarte lungi, telefoanele nu funcţionau şi toată lumea trebuie să alerge mereu, i-au dăruit o trotinetă. "Era un bărbat mai degrabă măruţ, dar s-a suit imediat pe ea şi dus a fost. S-a întors însă şi m-a întrebat dacă nu vreau să devin secretara lui." (Şi a devenit.)
Când, după trei mandate ale preşedintelui, s-a făcut un film documentar despre el, intitulat Cetăţeanul Havel, într-un ziar s-a scris: "Se pare că Cehia are o nouă comedie." Când a ieşit de la premiera filmului, cel mai celebru teolog, preotul profesor Tomáš Halík, le-a declarat ziariştilor: "Nu m-am aşteptat la un asemenea circ."
Însă Havel, întrebat odată de ce nu merită să fii prea serios, a replicat că un om serios este nemaipomenit de ridicol.

- Cât despre mine, mă lămureşte Halina, nu ştiu să scriu despre două lucruri. Despre moarte şi despre angoasele mele. Dacă aţi şti dumneavoastră, mai adaugă ea, ce îndruga zilnic tatăl meu, care era în afara, dar literalmente în afara oricăror norme. Viaţa în familia noastră nu însemna numai teama de comuniştii cehoslovaci, era şi teama de KGB. Îl urmăreau, dar eu nu sunt în stare să scriu despre asta în stilul potrivit. Trebuie să mai lucrez la asta. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce scriu eu nu se poate numi literatură pur-sânge. Cărţile mele iau naştere din foiletoane.
Vreme de trei ani, trecutul a împiedicat-o să fie admisă la şcoala de film. I se spunea că e de "origine nesănătoasă". A reuşit abia în momentul în care rudele ei din Ucraina au adunat o listă de aproape trei sute de semnături ale unor cetăţeni din Uniunea Sovietică, care voiau să confirme faptul că unchiul Stiepan nu a fost un "reacţionar burghez".
Astfel, Halina a absolvit în anul 1985 Facultatea de Scenaristică. Filmul din anul 1994 despre propria familie, intitulat Mulţumesc pentru fiecare nouă zi, în regia lui Milan Šteindler după scenariul ei, a fost premiat de la Hollywood (premiul la un concurs de scenarii al Asociaţiei Scenariştilor Americani) la Moscova (Premiul Sf. Gheorghe la Festivalul Internaţional de Film; acelaşi premiu pe care l-au primit pentru filmele lor şi Fellini, Kurosawa şi Wajda). Filmul povesteşte cum încearcă o fiică să scape de sub influenţa tatălui şi, preluând puterea în familie, devine fix la fel ca el. Versiunea tipărită a scenariului filmului încă se mai vinde extraordinar de bine.

- Pe tata l-am înmormântat la Karkonosze, povesteşte ea. Într-un loc care seamănă cu un plai ucrainean. Şi mulţi oameni îi aduc flori, considerând că l-au cunoscut foarte bine. Când mă văd şi pe mine acolo, îmi spun: "Oh, aveţi aceeaşi siluetă dominantă ca tatăl dumneavoastră, şi ochii lui îi aveţi. Da, sunteţi el în persoană." Şi doar nu l-au văzut niciodată pe tatăl meu, dar se gândesc toţi la un actor celebru care a jucat în acel film şi care seamănă cu el.
La talk-show-ul de Revelion despre înmormântarea Jiřínei Bohdalová, Halina a vorbit despre înmormântarea tatălui ei. ("Au trecut deja câţiva ani şi pot să vorbesc despre asta.") Preotul tânăr a ţinut o slujbă lungă, era o arşiţă teribilă şi se părea că ritualul n-o să se mai termine vreodată. O mătuşă foarte bătrână a început să gâfâie, să se foiască şi să se lamenteze destul de tare că ea nu mai rezistă mult. Când au încercat s-o liniştească, disperată, a strigat cât au ţinut-o puterile: "Nici măcar tata n-ar fi putut rezista la aşa ceva!"
Halina Pawlowská a reuşit să întreţină cu societatea cehă o complicitate aparentă, dar durabilă.
Întotdeauna scrie la persoana întâi. Când povesteşte că tatăl ei nu a dormit niciodată în acelaşi pat cu mama, pentru că nu suporta să fie în apropierea unui alt om, oamenii au senzaţia că li s-a permis să pătrundă în intimitatea familiei. În orgia pălăvrăgelilor à la Švejk la care ne invită, amestecă întotdeauna adevărul cu mistificarea. "Dar, din păcate, se plânge Halina, totul e luat drept adevăr sigur."
De pildă, faptul că Honza, cu care îl înşală pe soţul ei, a învăţat-o două lucruri: să-i facă daruri nepersonalizate şi să născocească imediat explicaţii pentru soţia lui, cum a ajuns în posesia lor.
Nu e de mirare, aşadar, că după miezul nopţii sună telefonul şi o voce necunoscută şopteşte cine este cu adevărat Pawlowská şi ce lucruri imorale face ("Iar mie îmi pare rău - spune - că omul acela vulgar habar n-are care este adevărul").
De la presa serioasă până la revistele glossy, Halina dă explicaţii încontinuu că ea nu face nimic altceva decât să înmulţească, să împărtăşească şi să reproducă sentimentele cunoscuţilor. În una dintre ultimele ei cărţi - la dorinţa editorului - a subliniat faptul că unele întâmplări sunt pură ficţiune. "Scriu la persoana întâi, pentru că trebuie să mă identific întotdeauna cu eroina cărţilor mele. Altfel nu aş fi în stare să scriu."
Trebuie să spunem că, aşa stând lucrurile, soţul Halinei Pawlowská, Zdeněk, inginer de imagine la televiziune, este un înger.
Toată Cehia află că face rar dragoste cu ea şi că tace cu zilele. Odată, când ea a sunat acasă să-l întrebe unde era când îl sunase mai devreme, i-a spus că a fost cu câinele la plimbare. "Cum aşa?! a strigat ea. Că doar câinele e cu mine!" O săptămână a povestit totul la televizor.
Soţul ei nu apare niciodată cu ea la evenimente.
În presă nu apare nicio fotografie cu el. Halina recunoaşte singură: "Să te prezinţi ca fiind soţul Pawlowskăi - ce coşmar!"
"Soţul meu mă cunoaşte de când avea douăzeci de ani, spune. Deja scriam povestiri pe atunci. Pe el nu-l preocupă absolut deloc tot ceea ce spun eu. E cumplit, dar nu numai că nu-mi citeşte cărţile, dar nu citeşte niciun fel de cărţi. Slavă Domnului, ştie că orice poveste trebuie să aibă un quelque chose şi e de acord să-şi sacrifice bunul renume pentru acest quelque chose."

În încheiere, iată o anecdotă care merge perfect cu lirismul Halinei:
Eroina ei s-a dus cu copiii la grădina zoologică. S-au uitat la hipopotami. În apropiere erau nişte băieţi care le aruncau alune, dar animalele nu i-au băgat de seamă. Băieţii au înlocuit repede alunele cu pietre. Când pietrele au devenit tot mai mari, hipopotamii s-au ascuns sub apă şi s-au aşezat pe fundul bazinului.
Şi atunci s-a înţeles pe sine, corpul său dizgraţios şi iluzia ei că va veni o zi când se va ridica la suprafaţă. Nimic nu se mai ridică, totul cade la fund - s-a gândit şi a început să plângă. Lacrimile erau calde şi sărate, ca atunci când avea nouă ani, iar un coleg o mângâia pe obraz cu frunze umede. Fiul ei a luat-o de mână. "Mamă, dar hipopotamii nu plâng, ştii?"
"Pentru că nu au nevoie de lacrimi, a adăugat soţul ei. Pietrele ricoşează când se lovesc de pielea lor tare."
Sfârşit.
Cu toate că Halina, care mai presus de orice iubeşte excesul, ar mai fi adăugat la acest final câteva cuvinte:
"Dar mi-am dat seama că eu nu sunt un hipopotam. Sunt soţie, mamă, femeie. Şi plâng! Am cunoscut deja fericirea, şi am cunoscut şi nenorocirea şi de amândouă o să mai am încă parte cu siguranţă. De aceea, plecând de la grădina zoologică, am cumpărat pentru toţi trei nişte îngheţată de banane foarte gustoasă."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer