Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

(Alte) Două săptămîni ce lecturi (radio) despre Bucureşti (şi identitatea naţională)


Bogdan Ghiu

24.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Săptămîna aceasta vă propun să re-vizităm, să vizităm din nou, să revenim asupra unor locuri - în cazul nostru, asupra unor lecturi - prin care am mai fost, dar pe care simţim că nu le-am putut epuiza, simţind, prin urmare, nevoia să le mai vizităm o dată sau chiar de mai multe ori. Căci cine, în viaţa ca o călătorie, nu visează să revină, să se reîntoarcă în anumite locuri?
 
În cazul meu şi al nostru, aici, simt nevoie să revin asupra unei lucrări care se dovedeşte, iată, de bază. Este vorba despre cartea-album a arhitectului, urbanistului şi profesorului de urbanism din Torino Giuseppe Cinà, intitulată, în acelaşi timp banal şi provocator, să zicem exact, Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, apărută în urmă cu mai mulţi ani, dar care refuză, iată, să-şi lase depăşită actualitatea.
 
De ce? Ce face atît de deosebită această lucrare? Pe mine cel puţin, modul de analiză al profesorului Cinà mă face să bănuiesc posibilitatea de a descoperi o cale de acces, o "cheie" pentru pătrunderea în "misterele Bucureştiului", mistere, să spunem, mai curînd plate, ale "pielii", vizibile şi la îndemînă pentru o minte fără prejudecăţi, nişte mistere fără prăpăstii şi denivelări romantice "gotice" (deşi nici acestea nu lipsesc), ci care stau în vederea noastră, sau mai exact noi stăm, locuim în ele: noi, poate, de fapt, oamenii locului, locuitorii acestui oraş, sîntem "misterele Bucureştiului".
 
N-ar fi o descoperire senzaţională despre acest oraş să aflăm că noi, de fapt, sîntem cheia lui, şi că dacă vrem să aflăm nu atît adevărul despre el, cît o cale de acces spre acest adevăr, trebuie să săpăm în noi înşine, să operăm arheologic pe noi înşine, căci noi, fiecare în parte şi toţi, niciodată aceiaşi, laolaltă facem istoria acestui oraş, a oricărui oraş în general?
 
Poate că analizele, modul blajin, în acelaşi timp narativ şi analitic, al profesorului Cinà, spre deosebire de alte analize, pare a parcurge realitatea Bucureştiului nu în răspăr, ci, cum se spune în cazul bunilor cunoscători ai prelucrării materiilor, în sensul cel bun, natural, "despicînd" problematica Bucureştiului nu de-a curmezişul, "tranşînd", ci, parcă, de-a lungul fibrelor vitale, al direcţiilor de creştere.
 
*
 
"O carte poştală de la Bucureşti": aşa se intitulează primul capitol, aşa începe cartea despre Bucureşti a lui Giuseppe Cinà, Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, la care v-am promis că mă voi întoarce, după mai mulţi ani.
 
Profesorul italian parcurge, parcă, realitatea Bucureştiului într-un mod tactil, adică n-o survolează din avion, şi o face, în acelaşi timp, în sensul natural, istoric, de creştere, al realităţilor acestuia. Citindu-l pe profesorul italian presimţi, tactil, apropierea de o cheie a misterului, de o înţelegere adecvată, "invizibilă deşi neascunsă", a Bucureştiului, deci a nouă înşine.
 
Să vedem, drept exemplificare, cum începe cartea sa:
 
  • "În imaginarul unui cetăţean european obişnuit, Bucureştiul este precum o carte poştală albă, un loc lipsit de atracţii turistice".
 
Ne-am putea simţi, deocamdată, mai degrabă jigniţi, oricum intrigaţi, tocmai pentru că ştim că aşa e, sau, chiar dacă nu e aşa, chiar dacă Bucureştiul ar putea fi o atracţie turistică, aceasta depinde numai de noi, căci nici pentru noi, locuitorii lui, tocmai pentru noi, în primul rând pentru noi, "Bucureştiul este precum o carte poştală albă, un loc lipsit de atracţii turistice". Depinde numai de noi să-l transformăm într-o atracţie turistică.
 
Dar parcă nu vrem să facem acest lucru. O opoziţie surdă, un refuz mut şi încrîncenat, un fel de gelozie ne face să nu privim nici noi înşine, tocmai pentru a nu-l putea trăda străinilor, Bucureştiul dintr-o perpectivă turistică, adică exterioară, străină, consumistică. Ne opunem, parcă, predării "cheilor" oraşului, ezităm să lăsăm să ne fie înscris pe o hartă internaţională, să ne fie luat, să devină o marfă. Dar noi ştim să ne purtăm mai bine, mai adecvat cu el? Aici e aici!Este exact ceea ce pare a confirma însuşi profesorul Cinà, care continuă:
 
  • "Abordăm [noi, străinii, orice străin] oraşul aşa cum am uitat să o facem: fără imaginile promovate de turism şi de media, fără cunoştinţele dobândite din publicistica cultă. Despre Bucureşti ştim doar că a fost devastat de intervenţiile regimului comunist, că, asemenea celorlalte oraşe din est, este ticsit de locuri triste, rod al prefabricării grele de origine sovietică; şi cam atît".
 
E clar: Bucureştiul, Estul trebuie descoperite altfel decît Parisul, Londra, decît Occidentul, în general. Provocarea continuă!
 
*
 
Bucureştiul şi, în general, oraşele, capitalele, metropolele fostului Est comunist nu se supun canoanelor turistice occidentale. Pot părea, aşa cum am văzut ieri că spunea profesorul Giuseppe Cinà, în cartea sa Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, nişte "cărţi poştale albe, nişte locuri lipsite de atracţii turistice". Iar asta, faptul că nu se supun, nu se pot încadra în canoanele turistice occidentale curente, pare a considera profesorul italian, este un lucru bun. Farmecul şi interesul lor sînt de alt fel. Dintr-un punct de vedere banal, curent occidental, Bucureştiul şi alte mari oraşe ale Estului apar deci ca nişte terrae incongnitae. Şi tocmai asta e provocarea: din perspectiva inversată, răsturnată a Vestului, Estul e necunoscutul, apare ca nou.
 
  • "Cine îl vizitează pentru prima dată [este vorba, din nou, despre Bucureşti] este cuprins - continuă Giuseppe Cinà să analizeze intrarea în Bucureşti, apropierea de Bucureşti, mai exact poate, însă, să se analizeze pe sine însuşi apropiindu-se de Bucureşti şi negociind datele contactului cu acesta -, cine îl vizitează pentru prima dată este cuprins - aşadar - de o dublă uimire: cea provocată de întîlnirea cu o realitate nouă (plăcere pe care [în condiţiile mediatice ale globalizării, ale turismului ca industrie, precizez eu] ni se întîmplă tot mai rar să o trăim) şi cea pe care o încerci cînd te aşteptai, confuz, la altceva."
 
La ce s-ar putea aştepta un vizitator străin obişnuit în privinţa Bucureştiului? Ce orizont de aşteptare au, din perspectivă occidentală, globală, Bucureştiul şi Estul?
 
  • "Într-adevăr [la Bucureşti, continuă Giuseppe Cinà], vizitatorul obişnuit recunoaşte clădirile recente ale esteticii neo-internaţionale sau, altfel spus, ale globalizării (care sînt la fel ca cele de acasă), dar identifică cu greutate construcţiile regimului trecut, pe cele ale perioadei interbelice ori ale sfîrşitului de secol XIX, fiind derutat de elementele de modernism şi de eclectism amestecate cu resturile edificiilor bizantine şi otomane; îi vine greu să dea un sens acestui mozaic de opere care îşi dispută propriul spaţiu în oraş într-o competiţie dură, niciodată încheiată".
 
Mai bine, mai expresiv, mai intuitiv, cu mai multă dinamică integrată în aparenţa statică a peisajului urban bucureştean nu cred că se poate spune.
 
*
 
Am ţinut să vă redau, prin intermediul şi sub condeiul lui Giuseppe Cinà, zbaterile de cunoaştere, de identificare, lupta cu sine însuşi, cu propria "retină" culturală ale unui vizitator occidental obişnuit, oarecare, tipic, care vine, căruia i se poate întîmpla să ajungă, din pură curiozitate, după ce a văzut toată lumea, şi la Bucureşti.
 
Dacă un vizitator străin care ar veni la Bucureşti "identifică cu greutate", "este derutat" şi, mai ales, frază excepţională tocmai pentru că descrie dramatic, procesual, o realitate aparent statică, "îi vine greu să dea un sens acestui mozaic de opere care îşi dispută propriul spaţiu în oraş într-o competiţie dură, niciodată încheiată", nu la fel se întîmplă oare şi cu noi, cu băştinaşii, cu locuitorii acestui oraş? De ce un străin ar trebui să-şi pună mai multe probleme decît noi? Poate tocmai pentru că starea de familiaritate - cu locuri, lucruri, persoane - presupune necunoaşterea, dulcea ignoranţă. Care însă poate deveni, uneori, violentă, criminală.
 
Tocmai de aceea avem nevoie de străini, să ne descoperim prin străini, să vină alţii şi să-şi pună, pentru noi, problemele noastre, iar noi să ne uităm la ei ca la un spectacol. Deşi nu orice străin poate fi o astfel de cale indirectă, dar privilegiată, de autocunoaştere, tocmai pentru că cei mai mulţi seamănă cu noi înşine, mulţumindu-se cu ce le dictează ghidurile turistice şi internalizînd perspectivele mediatice, gata făcute, ale turismului global industrial, care în cazul Bucureştiului şi, în general, ale oraşelor din Estul Europei, sînt extrem de sărace, de nepotrivite, de improprii. Şi tocmai de aceea perspectiva gnoseologic dramatică şi dramaturgică, teatrală aproape, a  unui străin de profesie, dacă se poate spune aşa, precum Giuseppe Cinà, este deosebit de preţioasă.
 
La Bucureşti, "pe vizitator - spune profesorul italian - îl frapează deopotrivă, sau mai ales, arhitectura regimului trecut, prin scara sa exagerată, prin starea de părăsire în care se află, prin degenerararea utopiei căreia îi este în acelaşi timp produs şi mărturie. Prin urmare, cu toate că se află la polul opus, şi aceasta ar putea fi reprezentativă pentru oraş, asemenea uneia dintre nenumăratele vile de secol XIX şi nu numai, care alcătuiesc primul ţesut al marelui Bucureşti; strat care, după diverse schimbări, se infiltrează din îndepărtata periferie în spatele centrului istoric".
 
Lui Giuseppe Cinà, hotărît lucru, îi place şi îi reuşeşte să scrie Bucureştiul. Ceea ce nu este deloc puţin lucru, pentru că nu este un lucru evident, de la sine înţeles. Scrisul e viaţă, viaţa însăşi: trebuie învăţată, este elaborare de stil.
 
*
 
Sper că nu v-a scăpat o anumită provocare (nu va fi singura) pe care ne-o lansează, ca bucureşteni, profesorul Giuseppe Cinà în cartea sa, Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, atunci cînd spune că ar trebui să acceptăm, ca reprezentativă pentru Bucureşti, "asemenea uneia dintre nenumăratele vile de secol XIX şi nu numai, care alcătuiesc primul ţesut al marelui Bucureşti", şi "arhitectura regimului trecut", "cu toate că se află la polul opus".
 
Atrăgîndu-vă, deocamdată, atenţia că în această provocare se ascunde, de fapt, principalul mesaj al cărţii profesorului italian, şi amînînd discutarea ei - a faptului că noi, pe scurt spus, nu ne acceptăm istoria, trecutul, realitatea, adică specificul, tot ce ar putea să-i intereseze, ca profil, pe alţii în ceea ce ne priveşte, că ne lăsăm tocmai particularitatea în paragină, în părăsire, particularitatea, unicitatea noastră dînd-o tocmai multiplicitatea identităţilor şi conflictul sau coabitarea dintre ele, care încearcă să se mascheze, să se înghită, canibalic, unele pe altele, reuşind să se insinueze unele în altele: niciuna la locul ei, toate (în) Bucureşti -, vă propun o nouă provocare pentru noi, bucureştenii, din cartea şi în viziunea lui Giuseppe Cinà, care pare decis să ne răstoarne cu totul propria noastră perspectivă despre noi înşine, sau, oricum, s-o nuanţeze, să-i confere relief şi, mai cu seamă, mişcare, restituindu-i drama de care noi păream, explicabil de altfel, să fugim, sacrificînd-o pe altarul unui fixism, al unei idile false.
 
  • "Din această paletă de imagini posibile - scrie Giuseppe Cinà în încheierea capitolului introductiv al cărţii sale Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, capitol liminar intitulat "O carte poştală de La Bucureşti", de care ne-am ocupat, în parte, săptămîna aceasta -, din această paletă de imagini posibile [despre Bucureşti], au fost în mod paradoxal excluse [adică autorul, voit, le-a exclus] tocmai bisericile creştine ortodoxe, tabernacolele comunităţii locale. Dintre toate clădirile din ţară, acestea sînt cele mai diferite de ale noastre, dar ne apar foarte asemănătoare bisericilor de rit grec întîlnite în alte ţări din estul Europei, faţă de care nu ştim să le sesizăm diferenţele. În reprezentarea identităţii române, imaginea bisericii apare astfel a fi cea mai tipică, dar şi cea mai uzată."
 
Scandal, vor striga unii, şi nu puţini. Cum adică: să acceptăm arhitectura comunistă ca element reprezentativ pentru identitatea Bucureştiului, dar să excludem tocmai bisericile, atît de urgisite, demolate la propriu de către acelaşi regim comunist de tristă amintire?! Nu-i cam mult? La ce exerciţiu de depeizare, de înstrăinare de sine, de reeducare chiar ne supune profesorul italian? Vom vedea.
 
*
 
Începusem să vedem că, în cartea sa efectiv inepuizabilă, la care eu, unul, nu încetez, o dată la cîţiva ani, ca acum, să revin, carte intitulată Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, italianul Giuseppe Cinà încearcă să ne calce pe nervi, adică să ne provoace, să ne deranjeze habitudinile de gîndire, care, tocmai pentru că sînt habitudini, adică aproape nişte reflexe, nu mai sînt gîndire - şi, culmea, reuşeşte, şi chiar foarte simplu, dintr-o singură - e drept că dublă, în doi timpi - mişcare.
 
De exemplu atunci cînd, în două paragrafe succesive ale cărţii sale, el ne spune, mai întîi, că ar trebui, poate, să acceptăm ca reprezentativă pentru arhitectura Bucureştiului, deci pentru istoria naţională, pentru memoria colectivă, pentru identitatea noastră, arhitectura din perioada comunistă, să ne-o asumăm, dar nu neapărat paseist, muzeal, ci pentru atitudinea noastră faţă de prezent şi faţă de viitor, adică, în cazul Bucureştiului, faţă de cum lăsăm să se construiască acest oraş acum, cînd sîntem liberi, faţă de cum ne lăsăm construiţi noi înşine ca Bucureşti.
 
Şi, imediat după această invitaţie la acceptare şi asumare de sine prin trecutul recent, imediat, sîntem invitaţi, dimpotrivă, să renunţăm la o parte din identitatea noastră iconică, din percepţia noastră de sine prin intermediul Bucureştiului, şi să nu mai considerăm ca foarte reprezentative bisericile Bucureştiului, pentru că sînt la fel în tot Estul ortodox. De parcă nu tocmai distrugerea lor nu ni le-a înfipt, ca pierdere, ca doliu, în minte, în piele.
 
Problema pe care, aşa cum vom vedea, o pune Giuseppe Cinà este aceea a identităţii, a conceperii propriei identităţi, a faptului că trebuie să ne concepem o identitate plurală, multiplă, ospitalieră, nu una reductivă, segregativă, care îşi nesocoteşte, stupid, propria bogăţie.
 
La asta ne invită, ne provoacă, prin intermediul exemplar al multiplului, al pluralului oraş Bucureşti, profesorul italian. 
 
*
 
Aşa cum vă spuneam, marea problemă, problema cu adevărat esenţială pe care ne-o pune profesorul italian Giuseppe Cinà în inepuizabila sa lucrare Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, este aceea a dificultăţii asumării unei identităţi multiple, plurale, nereductive.
 
  • "Problema identităţii - scrie Giuseppe Cinà - străbate întreaga istorie a României, pămînt al unor mari migraţii, periferie a imperiilor de răsărit şi de apus (roman, bizantin, otoman, austro-ungar, rus, sovietic). Aici, ca şi în ansamblul ţărilor Europei Centrale, identităţile culturale n-au fost niciodată definite o dată pentru totdeauna, reprezentînd obiectul unor continue schimbări. Străbătută de neîncetate valuri de popoare şi civilizaţii, amestec de etnii şi culturi, istoria României este rezultatul dezintegrării lor şi fericitul produs final al unui proces de reintegrare nerealizat în întregime din cauza dificultăţilor multiple".
 
Se poate spune mai exact, deci mai provocator, deci mai greu de acceptat? Nu cred. Problema dificultăţi de a accepta această imagine este blocajul mental şi cultural pe care îl provoacă stereotipurile, clişeele, la a căror implantare şi cultivare au contribuit şi continuă să contribuie elitele culturale autohtone, dornice să-şi ofere lor înseşi o imagine falsă, improprie, de putere, fast, bogăţie, supremaţie, suveranitate, pentru a se afirma ca stăpîni naturali, de drept, ai bogăţiilor acestor locuri, cînd ele, de fapt, aproape dintotdeauna în istoria noastră, sînt mult mai mult rodul unor hazarduri şi, mai ales, al unor mult mai greu de recunoscut public închinări şi pacte faţă de puteri întotdeauna străine, din afară. Dintotdeauna, puterea politică, în România, a fost obiectul unor tranzacţii, a fost de cumpărat, de vînzare, deci de răscumpărare perpetuă.
 
Din cauza acestei imagini împămîntenite cu forţa am ajuns să ne fie ruşine să ne vedem cu adevărat realitatea şi, mai ales, s-o vedem ca pe o resursă, să ne privim pe noi înşine, în multitudinea şi diversitatea noastră, ca pe bogăţie, nu ca pe o diminuare sau ca pe o fatalitate. Metodologic, dacă pot spune aşa, intuiţia profesorului Giuseppe Cinà este mai mult decît exactă: întregul complex problematic identitar indus al românilor se poate vedea, poate fi analizat prin intermediul dinamicii statice, prin arhitecturalitatea conflictuală a oraşului Bucureşti. Oraşul Bucureşti este cheia regală, dacă pot spune aşa, spre noi înşine. Iar cartea profesorului italian, un ghid în această iniţiere în noi înşine ca fiinţe identitar plurale, chiar dacă nu vrem decît să ne reducem identitatea la un singur element, adică s-o sărăcim. Pentru că aşa ne-au învăţat şi continuă să ne înveţe că a bine şi drept elitele noastre.
 
*
 
După valurile de cuceriri ale independenţei şi de unificări din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, "se ajunge, scrie Giuseppe Cinà, în cartea sa Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, la recunoaşterea populaţiei, a teritoriului şi a statului care alcătuiesc împreună România Mare".
 
Mă întrerup doar o secundă, pentru a vă atrage atenţia asupra ambiguităţii verbului a recunoaşte, în contextul politic al frazei de mai sus. Se ajunge la recunoaşterea României de către ceilalţi, de către restul Europei, dar şi noi înşine ajungem, realizîndu-ne expresia politică, să ne recunoaştem - prin propriile fapte. Altfel spus, de multe ori, dacă nu de cele mai multe ori, în cazul evenimentelor constitutive şi constituante, fapta precedă cunoaşterea: nu ai ce cunoaşte dacă nu faci. Dar abisul filosofic este, aici, ameţitor, aşa că haideţi să ne vedem de treabă.
 
România Mare, continuă Giuseppe Cinà, "se redefineşte între noi hotare naturale, iar extinderea pe noi teritorii comportă o creştere importantă a minorităţilor etnice, mai ales cea maghiară, germană, evreiască, ucraineană şi rromă."
 
Din păcate, dar probabil că inevitabil, "procesul de unificare şi de redefinire a propriei identităţi se desfăşoară cu preţul unei apăsătoare discriminări culturale, manifestată pentru a face să prevaleze elementul românesc asupra celorlalte culturi".
 
Să privim însă drept. Este nevoie, altfel spus, de cîteva precizări. Ceea ce profesorul italian nu spune decît implicit, mai mult lăsînd să se înţeleagă, este că acest mod în care s-au desfăşurat, politic, evenimentele, prin crearea, de către nişte foşti eterni dominaţi - românii -, a unei noi dominaţii, noul comportament naţional al românilor nefăcînd decît să copieze, să reproducă inconştient o matrice imperială anterioară cu totul neavenită, pentru că tocmai luptaseră împotriva ei şi o învinseseră, acest model, deci, era, poate inevitabil pentru crearea tuturor statelor naţionale, după model imperial redus, interiorizat, ceea ce pune, în termeni specifici, însăşi imensa problemă a secularizării moderne, pe care, din nou, trebuie s-o lăsăm deoparte.
 
Problema e: de ce să mai păstrăm acest model unitar-reductiv, revolut încă din momentul reproducerii lui mecanic-inconştiente, post-imperiale, la nivel naţional, şi azi, cînd logica evenimentelor şi a constituirilor politice este vădit policentrică, multicentrică? Asta e, cred, întrebarea, problema: să ne depăşim întîrzierea mentală istorică. Cinic spus, să ne primenim stereotipurile de gîndire, dacă nu se poate gîndi, politic şi colectiv, decît prin stereotipuri şi prin clişee, dînd curs unor matriţe naturalizate social prin decizia politică a elitelor.
 
*
 
În continuarea ideii pe care începusem să v-o expun şi s-o discut, aceea a identităţii colective unitar-reductive sau multiple, după ce scrie că "procesul de unificare şi de redefinire a propriei identităţi se desfăşoară cu preţul unei apăsătoare discriminări culturale, manifestată pentru a face să prevaleze elementul românesc asupra celorlalte culturi", dovedind că nu inventează, că nu brutalizează lucrurile, ci porneşte de la fine analize autohtone, e drept că nu de mare circulaţie, ele însele dominate în cîmpul producţiei culturale, profesorul italian Giuseppe Cinà oferă un foarte interesant fragment dintr-o analiză a unui important arhitect şi profesor timişorean al zilelor noastre, Ioan Andreescu. Acesta spune:
 
  • "Sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, politica de administrare a monumentelor şi a patrimoniului cultural a prevăzut naţionalizarea şi standardizarea valorilor trecutului, excluzîndu-le cu grijă pe cele socotite nepotrivite - precum castelele ungureşti, sinagogile, cetăţile săseşti, bisericile greceşti şi armeneşti - şi aducînd mărturiile de valoare la numitorul comun al celor două sau trei stiluri socotite acceptabile: sinteza stilistică din perioada lui Ştefan cel Mare, stilul brîncovenesc etc."
 
Să ne mai oprim o clipă, să nu tragem încă niciun fel de concluzii şi, în minte cu această analiză extrem de severă a profesorului Ioan Andreescu, să ne uităm o clipă cum ne reaminteşte profesorul Giuseppe Cinà că se definesc cele "două sau trei stiluri" mai sus amintite. 
 
  • "Stilul arhitectonic al marii perioade de construcţie a lui Ştefan cel Mare se caracterizează prin diversitatea referinţelor compoziţionale, îmbinate într-o elegantă sinteză: în cadrul său se întîlnesc elemente bizantine, moldoveneşti, gotice. Stilul brâncovenesc ia naştere la sfîrşitul secolului al XVII-lea (în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu) şi îmbină elemente compoziţionale de tip renascentist şi ansambluri decorative accentuate în stil oriental, dar cu influenţe baroce; rafinatul palat de la Mogoşoaia (1698-1702) şi biserica Stavropoleos din Bucureşti (1724) sînt expresiile sale cele mai reprezentative."
 
Nu vedeţi nicio contradicţie aici?
 
*
 
Acum aş vrea să vă atrag, rapid, atenţia asupra unei contradicţii fundamentale, pe care o anunţasem retoric ieri, şi care ar putea să ascundă, însă, o continuitate fundamentală.
 
Căci dacă, aşa cum am văzut în analiza profesorului Ioan Andreescu, citat de profesorul Giuseppe Cinà, constituirea culturii naţionale s-a bazat pe excluderea culturilor minorităţilor etnice (aşa cum fuseserăm noi înşine în imperiile pe care le învinseserăm, de care scăpaserăm) şi pe reducerea diversităţii culturale la cîteva, foarte puţine, stiluri istorice "acceptabile", create în perioada unor domnii de succes ale unor mari domnitori, printr-un proces, deci, printr-o decizie de autoselecţie "genetică" retrospectivă, de ocultare a altor, mult mai multe, perioade dureroase din pre-istoria naţională.
 
Dar aceste cîteva mari stiluri culturale, arhitecturale în primul rînd, propuse ca reprezentative pentru identitatea naţională prin reducerea politică, de către marele istoric Nicolae Iorga, a istoriei culturale româneşti la stilurile dezvoltate la curţile lui Ştefan cel Mare şi a lui Constantin Brâncoveanu, aceste două stiluri culturale la care este redusă, reprezentativ-identitar, o cultură, sînt ele însele rodul a nenumărate influenţe, sînt nişte sinteze, nişte "îmbinări": au rezultat, deci, în deplina lor strălucire, în excelenţa lor recunoscută ca reprezentativă pentru identitatea naţională, dintr-o multitudine de elemente.
 
Stilurile la care se propune şi se decide să fie redusă, spre mai lesnicioasă constituire şi "metabolizare", cultura naţională nu sînt, la rîndul lor, reductive, ci dimpotrivă. Sau modul lor de "reducţie", de reducere la unitate, de constituire a unităţii stilistice, care face să se poată vorbi de stiluri, este o sinteză, altfel spus o negociere dinamică, dramatică, o dramaturgie organică, nu o rezecţie politică.
 
Dar poate că, cine ştie, în însăşi rezultanta acestor stiluri factorul politic, decizia politică reductivă va fi intervenit, discret sau, dimpotrivă, masiv. Era vorba, totuşi, de nişte curţi medieval-renascentiste, în care puterea nu se împărţea. Dar n-am acum, pe loc, elemente să judec.
 
Cert este problema merită, cred, pusă, contradicţia, cel puţin aparentă, dintre bogăţia şi diversitatea stilurilor la care este redusă, politic, cultura naţională merită, cred eu, evidenţiată, supusă unui moment de reflecţie. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer