Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Totul pe alb

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cabina telefonică


Laurenţiu Orăşanu

26.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De la staţia de troleibuz la minister, drumul meu trece printr-un parc şi printr-o cabină telefonică. Pe acolo e drumul optim. N-ar avea rost să ocolesc. Cabina are geamurile sparte, trec prin ea fără să-i deschid uşa. Prin laterale. Doar că mă aplec puţin. Asta nu-mi ia timp, pot s-o fac din mers.
 
Numai că astăzi, cabina e ocupată de o tipă în fulgarin roşu. Faptul că plouă nu e un motiv să ocupi o cabină telefonică tocmai la ora la care un funcţionar conştiincios vrea s-o străbată ca să ajungă la timp la serviciu. Dau să-i bat în geam, dar îmi dau seama că nu am în ce. O aud cum se plânge cuiva în telefon. Putea să şi râdă, nu are importanţă. Tot în drum mi-ar sta.
- Domnişoară, fiţi amabilă, întârzii la serviciu. Făceţi-mi loc să trec.
 
Întoarce spre mine o faţă nostimă şi îmi arată spre receptor. Vorbeşte, mi-e clar, nu trebuie să explice. Dar, poate că n-a înţeles ce vreau, poate că a înţeles că vreau să vorbesc la telefonul din cabină. Dacă aş fi vrut să vorbesc, aş fi aşteptat, nu?
- La ora asta, 9 fără 5, în fiecare dimineaţă, eu trec prin cabina aceasta. Pe aici mi-e drumul spre minister. Începem lucrul la 9 fix, puteţi să verificaţi.
- Domnule, dar ştiu că aveţi tupeu! Dacă eram vreun campion de box, m-aţi fi somat să ies din cabină? Profitaţi de o biată fată căreia i s-a furat portmoneul! Cum să vă las să treceţi, când am băgat în aparat ultimul mărunţiş?
- Sunt dezolat, domnişoară, dar în cazul acesta trebuie să ne încredem în forţele de ordine. Ele îşi fac întotdeauna datoria. Nu e bine să ne facem singuri dreptate. Unde am ajunge?
- Dar dumneata cum încerci să mă dai la o parte? Cu ce drept? Auzi, cheamă Poliţia! Cheamă, domnule, Poliţia, şi spune-i că vrei să treci prin cabina asta în timp ce eu vorbesc la telefon. Cheam-o! Şi pari un domn serios. Mai zici că lucrezi la minister! Halal!
 
Se smiorcăie. Ţine strâns receptorul în mână. Nu-l lasă, domnule! Nu cedează. Nu se dă în lături. O să întârzii, precis.
- Uite cum facem, îi propun. Îmi dai să ţin receptorul, te lipeşti de uşă, iar eu trec printre dumneata şi aparat. Când ies pe partea cealaltă, îţi predau receptorul. Dumneata nu pierzi fisele, eu nu întârzii. Ce zici?
- Dar nu mă păcăliţi? Ca tipul care m-a ajutat să cobor din tren. Ăla trebuie să-mi fi furat portmoneul. N-o să mă înghesuiţi sau cine ştie ce...
 
Îi sugerez printr-un gest că aşa ceva nu i se poate întâmpla cu un funcţionar la Ministerul Transporturilor.
 
Împinge geanta de voiaj cu piciorul, ca să-mi facă loc. Îmi întinde receptorul şi îşi strânge fulgarinul în jurul şoldurilor. Dacă n-aş fi preocupat să n-o ating, aş putea observa că are şolduri frumoase. Dar eu sunt atent la sâni. În dreptul lor e locul îngust. Reuşesc să îi ating doar puţin. Ne înroşim amândoi la faţă. Am trecut. Cu pierderi minime de o parte şi de alta. Răsuflăm uşuraţi. Ieşit din cabină, îi întind receptorul.
- Sunteţi un domn. N-aţi profitat. Acum vă cred că lucraţi la minister. Poate că ar trebui să vă ocupaţi mai îndeaproape de hoţii din trenuri. În fond, e sarcina dumneavoastră.
- Nici nu ştiţi câte eforturi facem, domnişoară. Aveţi dreptate, e un fenomen social de anvergură, face ravagii. Şi cei care sparg geamurile sau distrug aparatele din cabinele telefonice ar fi fost în sarcina noastră. Asta înainte de Revoluţie: Poşta şi Telecomunicaţiile erau tot la noi. Facem şi noi ce putem, astfel încât cetăţeanul să fie mulţumit. Îmi pare rău de portmoneul dumitale, eu zic să raportezi la Poliţia Feroviară din gară. Uneori chiar rezolvă anumite cazuri.
- Mulţumesc pentru consolare, domnule.
- Dacă nu terminaţi convorbirea până atunci, la 17:05 trec din nou pe aici, glumesc uşurat. Facem din nou rocada.
 
E nouă şi două minute când intru în birou. De după geamul care separă biroul nostru de cel al şefului, şeful mă mustră cu un clătinat din cap. M-ar mustra prin cuvinte, dacă n-ar vorbi la telefon. Eu cred că ăsta e principalul motiv pentru care avem şefi: ca să-i atenţioneze pe subalterni. Şi când întârzie. Şi când nu predau, la timp, rapoartele.
 
De la 9, la 9 şi 5, nu facem nimic. Nu facem nimic cu voie de la şeful. Altfel, în timpul zilei, se mai întâmplă să nu facem nimic fără voia lui. Cele cinci minute de pauză, cu care începem, sunt date de şeful. Ca să facem ce vrem. Ca o reculegere înaintea asaltului zilnic. Cei trei colegi de birou citesc în acest timp ziarele. Sau comentează meciul din seara precedentă. Sau telenovela de la televizor. Sau pe cea din stradă.
 
De ziare şi de telenovele sunt sătul. Eu mă gândesc. În fiecare dimineaţă, timp de cinci minute, mă gândesc la ea. Ea nu există decât în această pauză. N-are nume. Niciodată nu ştiu cum e îmbrăcată. Îmi aduce papucii, dar nu ştiu dacă mâna care mi-i întinde e plinuţă sau, dimpotrivă, e slabă, prelungă şi cu vinişoare albăstrii pe dosul palmei. În vreme ce eu mă bărbieresc, o văd cum se piaptănă, dar nu ştiu dacă are părul blond sau negru, lung sau scurt. Râde, dar să nu mă întrebaţi dacă are dinţii mici sau dacă are buzele senzuale. Nu ştiu nimic despre trupul ei. Dar astăzi, ea îmi aduce un sandviş cu şuncă şi caşcaval. Cu o frunză de salată verde, aşa cum îmi place mie. Când iese din birou, observ că poartă un pardesiu roşu. E scurt, deasupra genunchilor, şi lasă să se vadă dungile ciorapilor de mătase. Negri. Şi dungile, ca şi gambele, sunt perfecte.
 
Cu pauza aceasta e o poveste. Şeful o introdusese, cu de la sine putere, cu vreo doi ani înainte de Revoluţie. Credea el că aşa, deşertând sacul, cei 20 de slujbaşi, câţi erau pe atunci, vor lucra mai cu spor peste zi. Culmea e că a avut dreptate. Au observat şi directorul, şi ministrul adjunct, că la noi în birou, odată terminate cele 5 minute, se muncea, nu glumă. S-a hotărât generalizarea pauzei între 9 şi 9:05 în tot ministerul şi, experimental, în Regionala Galaţi. Lucrurile au mers strună timp de două luni. Asta până când un impiegat din gara Barboşi a oprit acceleratul la semnal, la intrarea în gară. Numai trei minute. Între 9:02 şi 9:05. A fost de-ajuns. A fost fatal. Şeful a zburat. A aterizat între noi, retrogradat. Mai rău e că s-a dus naibii pauza aceea oficială. A trebuit să ne-o luăm fiecare, care când puteam.
 
Am avut un motiv în plus să ne bucurăm că a venit Revoluţia. Odată cu părţile sociale, ne-a redat pauza aceea de cinci minute. Şeful a fost repus în funcţie. Acum ne bucurăm din nou de ea. Însă, mai puţini. Mai precis patru, câţi am scăpat în cei trei ani de restructurări.
 
Restul zilei mi-l petrec centralizând situaţia vagoanelor cu defecţiuni la sistemul de încălzire. O fac pe îndelete. Nu e nicio grabă. Şi-aşa, dacă nu se suplimentează bugetul, nu sunt bani ca să intre în revizie până la iarnă. Poate, la anul. Aşa e la noi: lucrăm pentru viitor.
 
La prânz îmi mănânc sandvişul cu şuncă şi caşcaval. Aş putea să fac câţiva paşi până la fereastră şi să văd dacă tipa în fulgarin roşu mai e acolo. Aş putea chiar să ies câteva minute şi să mă plimb prin parc. Dar, cum nu fac lucrul acesta de obicei, de ce l-aş face tocmai astăzi? Aşa trebuia să-i explic tipei. Mai pe-ndelete. De ce să fi ocolit tocmai astăzi cabina telefonică? Ar fi fost ca şi când m-aş fi plimbat, în pauza de prânz, prin parc. N-aveam niciun motiv să consider că ziua de astăzi e altfel decât ziua de ieri. Sau altfel decât oricare altă zi de lucru...
 
La ora 17 părăsesc biroul. La 17:03 ajung la cabina telefonică. Tânăra e acolo. Îmi întinde receptorul şi îmi face semn să trec prin cabină.
- V-au ajuns, ţi-au ajuns banii? o întreb, glumind.
- Nu, că n-am stat tot timpul aici. Aş fi blocat trecerea atâtor oameni de treabă care se grăbesc la lucru, glumeşte şi ea. Am fost la mătuşa, în Berceni. Mi-a dat bani. Apoi am raportat furtul la Poliţia din Gara de Nord. M-am instalat în cabină acum un sfert de oră. Ca să n-o ocupe cine ştie cine. Şi să nu vă lase să treceţi.
 
Trec pe lângă ea. Tot fără s-o ating. Cu aceeaşi grijă să nu-i ating sânii. Numai că de data asta îi simt parfumul. Toate florile de primăvară, din toate parcurile Bucureştiului, şi-au unit, în el, miresmele.
 
Îi predau receptorul. Îl pune în furcă. Iese din cabină, pe uşă. Ca oamenii. Îmi face un semn de rămas bun:
- Pe mâine dimineaţă, la 9 fără 5?
- Negreşit. Dar, mâine, mă laşi să trec fără să mă mai întrebi ce şi cum. Astăzi era gata-gata să-l supăr pe şeful. Nu vreau să mai întârzii.
- N-o să mai întârzii. Un şef nu trebuie supărat prea des, nu?
 
Mă îndrept spre staţia de troleibuz. Apoi fac ceea ce n-am făcut niciodată în viaţa mea: întorc capul. O văd cum se îndepărtează. Fără să se uite înapoi. Apuc să observ că poartă o fustă scurtă, roşie. Şi că are ciorapii de mătase. Negri. Cu dungă.
 
(Bucureşti, 2013)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer