Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Totul pe alb

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultima noapte a adolescenţei


Laurenţiu Orăşanu

05.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Înotase îndelung, de-a lungul liniei geamandurilor, până simţise că nu mai poate suporta usturimea apei sărate pe tăietura din obraz.
 
În dimineaţa aceea se bărbierise pentru prima dată în viaţă. Alex, prietenul surorii sale, îi împrumutase aparatul de ras şi-i arătase cum să facă. Îl încurajase, când îl văzuse tăindu-şi o brazdă pe obrazul neobişnuit cu astfel de agresiuni: "Aşa-i la început!" Sub lamă rămăsese numai puf. "De-acum încolo o s-o faci mereu; la început - la câteva zile, apoi - zilnic." Mai că nu-i spusese "Uite, era timpul să intri şi tu în rândurile bărbaţilor. Doar eşti student, sau aproape student."
 
Erau de două zile la Mangalia. Sora lui, Alex - prietenul ei, şi el. Dacă n-ar fi intrat el la facultate, părinţii nu i-ar fi lăsat la mare. Sora lui avea doua restanţe, ar fi trebuit să stea acasă şi să înveţe. Le-au dat totuşi voie, împreună. Era premiul lui pentru intrarea la facultate. Nu puteau să-l lase singur: nu mai fusese plecat niciodată singur de-acasă. A, da, demult, în primară şi în gimnaziu, în tabere şcolare. Dar asta era altceva. Cu instructori, în taberele acelea era ca la şcoală.
 
Iar la şcoală, el era ca acasă. Sau, mai bine zis, şcoala fusese, până acum o lună-două, casa lui, viaţa lui. Colegii, profesorii, premiile, Olimpiadele de Matematică. Şi iubirile lui. Întotdeauna secrete, împărţite pe ani, mai bine zis pe clase, pentru că şi anii îi măsurase, până acum, în "clase".
 
Din a II-a până în a IX-a fusese îndrăgostit de Sanda. Bineînţeles că în secret. Fără ca să ştie nimeni. Nici chiar Sanda, ţinta iubirii sale. Deşi, la cât de inteligentă era Sanda, nu se poate să nu fi bănuit ceva. Dar, de la un moment dat, pe când încă mai erau vecini şi mai mergeau împreună la liceu, Sanda începuse să-l considere mai degrabă ca pe un confident, decât ca pe un concurent la Premiul I. "Cutare coleg i-a propus o întâlnire", "Cutare, alt cutare, e drăguţ; da, şi tu ai fi drăguţ, dar dai aşa, nu ştiu cum, din mâini." Ştia şi el că are mâinile lungi: ce era să facă, să şi le taie, doar ca să-i placă Sandei? Ceva se rupsese între ei. Orgoliul său rănit - pe de o parte. Mutarea ei în Cartierul de Nord: nu mai mergeau împreună la şcoală, nu mai împrumuta stiloul lui pentru teze. Poate şi faptul că ea crescuse mai repede. Mai vorbeau din când în când, în pauze: la liceu erau în clase paralele, nu mai erau colegi de clasă şi concurenţi la Premiul I, ca în gimnaziu.
 
Mai era şi altceva: matematica, pasiune descoperită încă din primul an de liceu cu ajutorul profesorului nea Mişu. Matematica singură era îndeajuns ca s-o înlăture pe Sanda din centrul gândurilor sale. Nu putea să se gândească sau să-şi dorească două lucruri, cu aceeaşi intensitate.
 
Pentru matematică se sacrificase, cu program, doi ani la rând. Doi ani la rând nu mersese la nici un film. I se părea că o trădează dacă îi răpeşte chiar şi câteva ore. Vacanţele, duminicile, serile târzii erau numai şi numai pentru probleme din Gazeta Matematică şi din Culegerile de Probleme, cu care nea Mişu nici măcar nu trebuia să-l îmbie...
 
Soarele de amiază, o amiază de sfârşit de iulie, îi uscase imediat apa sărată de pe obraji. Simţea şi mai tare usturimea tăieturii din obraz. Îi făcea bine: măcar rana asta se vindecă într-un fel. Nu va lăsa urme. Dar alte răni?
 
Eşecul de la Olimpiada Naţională din a X-a fusese, fără doar şi poate, o rană. În orgoliu. Spera la o victorie, o victorie la care îi dădea dreptul toată munca lui. Nereuşita îi spusese că totul fusese în van. În singura lui iubire de atunci, matematica, se produsese o fisură. Pe acolo, acum un an, pătrunsese Bianca.
 
Erau colegi, în clase paralele. N-o remarcase în primii trei ani de liceu, nu-şi vorbiseră niciodată, şi a fost de-ajuns să o vadă, din întâmplare, la ştrand, cu pălăria ei de soare şi cu poşeta de pai, cu trupul ei firav, adolescentin, cu părul negru şi zâmbetul de Giocondă, ca să ştie că e îndrăgostit. Tot în secret a rămas şi iubirea asta. Nu-şi dăduse seama că, la 16 ani şi jumătate, poţi să nu mai măsori în "clase", poţi să iubeşti şi altfel decât până atunci.
 
În anul care a urmat, ultima clasă, clasa a XI-a, dacă a schimbat două vorbe cu Bianca; pe coridorul şcolii, în pauze. Faptul că în a XI-a nu mai ajunsese "pe ţară" la Olimpiadă, nu-l mai afectase atât de mult pe cât ratarea finalei din clasa a X-a. Poate că gândul la Bianca funcţiona consolator. Se gândea şi la examenele de bacalaureat şi de intrare la facultate. Adevărate încercări şi ele. Sentimentele lui secrete faţă de ea mai aveau numai puţin până să se arate la vedere. Asta urma să se întâmple, aşa plănuise el, după intrarea la facultate. Acolo proiecta el adevăratul început.
 
Dar de ce totul trebuia să se întâmple după un plan, de ce totul în viaţa lui trebuia programat? De ce trebuia să se mişte, mai bine zis să stea, în tipare pe care alţii, dar mai ales el însuşi şi le turnase? Era acolo ceva de disecat şi de lămurit.
 
Puţinele lui ieşiri din tiparul de "elev bun", ieşiri deliberate, într-un anume fel programate şi ele, fuseseră sancţionate imediat de cei din jur. Ăsta nu e el, premiantul şi olimpicul, gândiseră, probabil, cele două profesoare care-l dăduseră afară de la orele lor. "La tine chiar nu mă aşteptam", îl mustrase diriginta atunci când băuse, în autobuz, în timpul unei excursii, cot la cot cu ceilalţi băieţi, dintr-o sticlă de Triplu-Sec. Îi vine să şi râdă acum, când se întoarce pe cealaltă parte, ca să nu-l ardă soarele. Cum adică, oricine putea să bea, numai el nu?
 
Ce-ar fi fost dacă ar fi ieşit la o întâlnire cu Bianca? De ce oare n-a făcut-o? Doar nu ar fi fost ceva neobişnuit: mulţi dintre colegi aveau prietene, era ceva firesc pentru vârsta lor. Dar ar fi fost, oare, firesc şi în cazul lui? N-a fost cumva, la mijloc, şi teama de a fi comentat? Nu ştia nici acum de ce n-o făcuse. Şi nici câtă plăcere îi făcuseră "ieşirile din tipar", ieşiri prin care încercase să facă exact ceea ce făceau majoritatea colegilor.
 
Câştigase multe bătălii: premii, aprecieri, dar nu se obosise să le ţină evidenţa. Înregistrase însă, conştiincios, fiecare înfrângere. O analizase şi găsise, de fiecare dată, cauza. Dar asta nu-l ferise de pierderea viitoarei bătălii. Nu-l ferise de viitoarea înfrângere. Sanda fusese o pierdere, matematica - alta. Rănile acestea păreau acum vindecate. Timpul lucrase, le închisese. Cu Bianca, rana era proaspătă şi nimic nu părea să-i aline durerea.
 
Fără să premediteze, ba chiar mergând împotriva propriului plan, dansase toată noaptea cu Bianca la banchetul de absolvire a liceului. Nu i-a spus nimic despre dragostea lui secretă, pentru că declaraţia aceasta era planificată pentru mai târziu, după intrarea la facultate. A fost mai mult una dintre ieşirile lui din tipar; uite că nu-i pasă că va fi bârfit! Are şi el dreptul să danseze cu cine îi place. Nimeni n-avea de unde să ştie, nici Bianca, nici profesorii, nici colegii, că nu era deloc întâmplător cu cine dansa. Tot anul în care se gândise la ea, ca un îndrăgostit, se comprimase în seara aceea de mai, amestecându-se cu emoţia despărţirii de colegi şi profesori, de liceu; casa lui, locul iubirilor lui secrete, al victoriilor şcolare şi al înfrângerilor de tot felul. Era suficientă emoţie acolo; o declaraţie a sentimentelor lui pentru Bianca nu ar fi adăugat decât cuvinte.
 
Nici măcar n-o condusese acasă. Pur şi simplu, nu-i venise ideea. A lăsat-o să plece singură, întrebându-se, probabil, de ce o fi dansat el cu ea aproape toată noaptea.
 
Se ridică pe coate, cu ochii uşor umeziţi. Nu-i nimic, or să creadă că e din cauza soarelui puternic. Nu, nu vrea să joace cărţi, să joace ei doi. El mai stă puţin şi intră în apă...
 
Mai stă puţin cu gândul la noaptea banchetului. Colegii plimbându-se, perechi, prin curtea liceului, orchestra care ataca, la fiecare douăzeci de minute, şlagărul lui Dan Spătaru Olimpiada Tinereţii. Caietul cu impresii, în care profesorii îi doreau numai reuşite, rochia roz pe trupul ei subţiratic, pe care abia dacă îndrăznea să-l atingă. Şi zorii zilei închizând o poartă peste unsprezece ani din viaţa lui.
 
Pe plajă, nu departe de ei, e un cort galben, probabil adus "de dincolo", lângă care adierea vântului a adus o minge de plajă colorată în alb şi roşu. Tipul din cort e un zdrahon cu faţa roşie, parcă e chiar actorul din Căpitanul Val-Vârtej, cum îl cheamă oare? Tipul nu ştie de unde a venit mingea şi cui să o înapoieze. Se uită în toate părţile, dar nimeni nu vine să o ceară înapoi. Mingea pare ridicol de mică în mâinile sale musculoase. Din apă apare lângă cort şi o fată. Îşi desface părul de sub caschetă. Părul ei e negru şi lung. Vântul îl strânge în jurul fetei, o înveleşte în el, aproape că o ascunde. Tipul îi povesteşte ceva. E prea departe ca să-şi dea seama ce spune: probabil ceva despre minge. Fata îşi prinde părul cu ambele mâini şi îl lasă să cadă doar pe un umăr: pare că-l piaptănă, dar de fapt îl lasă mângâiat de adierea vântului.
 
Ar privi mai mult spre cort, ca să vadă dacă vine totuşi cineva după minge. Mai ales că fata i se pare cunoscută. Dar gândurile, care-l chinuie de mai bine de trei săptămâni, îl cheamă înapoi.
 
Şi, de la seara banchetului, oricât de mult ar vrea să poposească acolo, gândul îi sare direct la seara afişării rezultatelor la admitere. Rezultatele la Scris. De parcă n-ar fi fost, între banchet şi admitere, o lună şi jumătate de muncă pentru cele două examene, de parcă n-ar fi fost zăduful de început de iulie, încingând căminul studenţesc din Regie, insomnia lui obişnuită dinaintea fiecărei lucrări scrise, sălile de examen întunecoase, din Moxa, cu supraveghetori înţepaţi, ca nişte gardieni de închisoare. Era spre seară, se afişau, pe rând, rezultatele pe facultăţi. Cine nu avea media scrisului cel puţin 5, cădea. La el lista cu admişii şi respinşii se afişase destul de repede. Obţinuse o notă generală mare, care avea să reziste, până la urmă, pe primul loc pe Politehnică. Bucuria acestei note a durat numai două ore. Peste două ore, pe lista ei, Bianca apărea sub linia de intrare la Oral.
 
A fost acolo când au afişat lista. A văzut-o zdrobită, năucită. A încercat s-o îmbărbăteze, dar chiar el avea nevoie de îmbărbătare. Tot planul lui se năruise. Toată aşteptarea lui de un an se dovedise în zadar. Nota aceea era nemiloasă faţă de Bianca. Faţă de el. Faţă de tot ceea ce putea să fie pentru ei de acum încolo şi nu mai avea cum să mai fie. Ea urma să se pregătească pentru un eventual examen în toamnă. Dacă ar mai fi rămas locuri libere. Iar lui, lui nu-i mai rămânea nimic.
 
De aceea nu se putea bucura de nimic. Nici de reuşita lui la facultate, nici de vacanţa asta lungă, nici de soare, nici de plajă. De nimic. I se părea nedrept faptul că el era aici, la mare, iar Bianca stătea acasă şi învăţa. Să sufere alături de ea, în gând, i se părea singurul lucru pe care-l putea face...
 
Intră în apa. Nisipul de pe fund, fugindu-i de sub tălpi, şi apa rece îi dădură fiori. Înotă puţin şi ieşi alergând, scuturându-se ca de o plăcere pe care şi-o oferise în mod nepermis.
 
În drum, aruncă o privire spre cortul galben. Zdrahonul era acolo. Precis că a jucat în Căpitanul Val-Vârtej. Mingea dispăruse. Nici fata cu părul lung şi negru nu mai era acolo. Se mutase pe cearşaful... lor şi sporovăia de zor cu sora lui.
 
"Nu eram sigură că eşti tu, de aceea am venit şi am întrebat: Băiatul de pe cearşaf n-a dat cumva examen la Automatică? Ce faci, ţi-a trecut supărarea cu Costică?"
 
Din clipa în care fata întorsese capul şi el îi văzuse ochii mari, negri, şi-a dat seama de unde o cunoştea...
 
Aşteptau să intre la Oral, la matematică. O formalitate pentru el, nu avea nici cea mai mică emoţie. Era însă dus pe gânduri. Şi toate gândurile duceau la Bianca. De aceea părea crispat. Aşa cum păreau toţi cei care aşteptau pe hol. Un examen e, până la urmă, un examen. Ea urma să intre după el. Simona, s-a prezentat, arătându-i numele pe listă. Simona nu avea o notă prea mare la Scris, dar asta n-o împiedica să vorbească tot timpul. Pe el îl privea cu oarecare curiozitate; probabil că datorită notei mari de la Scris, care era şi ea trecută în lista afişată pe uşă. Părea că se adresa tuturor, dar lui în mod special. Poate că spera ca el, lipsit de grijile celorlalţi, dată fiind nota lui mare, să fie mai puţin crispat. Şi să-i răspundă. Dacă ar fi fost în altă stare de spirit, ar fi ascultat-o mai cu atenţie, căci era evident că spunea numai lucruri pline de sens; nu vorbea numai de dragul de a vorbi.
 
La un moment dat, cu gândul aiurea, ca să-i răspundă totuşi ceva, el trântise ceva de la ora de psihologie: cum că dialogul necesită un efort mai mare decât monologul. Nu spusese efort de gândire, dar aşa se înţelegea. Nici n-a trebuit să-i vadă ochii negri umbrindu-se, ca să-şi dea seama de gafa făcută. Era însă prea târziu ca să o mai dreagă. Ea continuase să vorbească, trecând, delicat, peste grosolănia lui. El intrase la Oral. Peste câteva minute intrase şi Simona.
 
Fluierase, cum zicea profesorul lui, nea Mişu, primele două subiecte. Cu al doilea se jucase chiar: dăduse două soluţii, una geometrică, alta trigonometrică. La al treilea însă, umpluse două pagini de calcule, dar degeaba. Era un banal grafic de funcţie, dar derivata a II-a era imposibil de calculat. Aşa-i spusese şi profesorului-examinator, un tip cu mustaţă à la Ţiţeica. Şi că va aproxima alura graficului.
 
Profesorul îi râsese în faţă, plin de satisfacţie: "Păi nu-i aşa, tovarăşu' student, sigur că se poate calcula." Nu i-a spus cum. I-a dat 4 la subiectul al treilea. 10, 10, 4 - media la Oral 8. Ieşise din sală plângând de ciudă, încât părinţii atârnaţi de grilajul din Polizu au crezut că n-a făcut nimic. Când le-a spus, printre suspine, că a luat 8, l-au privit cu mirare.
 
Ei, nu intrase primul pe listă, intrase al patrulea. Alex avea să-i spună că profesorul mustăcios era însuşi Costică, spaima Automaticii. Probabil că a vrut să-l avertizeze că n-o să pupe 10, la el, la Analiză, în anul I.
"Te-a văzut prea sigur pe tine şi a vrut să te umilească."
 
Simona părea să continue discuţia începută în urmă cu trei săptămâni, pe holul din Polizu. Dar şi el îi răspunsese la salut de parcă se salutaseră zilnic în răstimpul trecut. Ştia că şi ea intrase. O văzuse pe lista reuşiţilor. Dar, de la gafa cu monologul şi dialogul, nu mai apucaseră să vorbească.
 
"Şi mie mi s-a părut că te cunosc de undeva, dar erai oarecum departe." Nu i-a spus că şi el era pe undeva departe, cu gândurile. "Şi, atunci la examen, am spus ceva de care îmi pare rău...", a început el. Dar Simona l-a oprit, cu un gest care parcă spunea: "Ştiu, nu mi-a picat deloc bine, poate că era mai bine să-ţi fi cerut scuze atunci; dar nu-i târziu nici acum. Şi, lasă, nu trebuie neapărat să ştie şi sora ta şi Alex."
 
Vorbea cu ei de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Le-a explicat că venea târziu la plajă pentru că lucra ca ghid de limba franceză la Muzeul de Istorie. Lucra acolo cu încă două fete, studente la Franceză în anul III. Da, zdrahonul jucase în Val-Vârtej, dar nu pe Căpitan. Ea îl cunoştea, fiind tot din Bucureşti, şi îşi lăsa hainele la cortul lui când intra în apă.
 
Simona vorbea şoptit, dar nu era greu s-o auzi sau s-o înţelegi. Fiecare cuvânt părea cumpănit şi trimis cu grijă. Fiecare cuvânt părea o scrisoare parfumată. Îţi făcea plăcere încă înainte de a-i descifra mesajul. Felul acesta de a rosti îi dădea o feminitate interioară care completa feminitatea trupului, a ochilor, a buzelor. Juca baschet, le-a spus, arătându-le, cu nemulţumire ca de copil, dar şi cu uşoară cochetărie, unghiile puţin întoarse spre exterior. Dacă te uitai la picioarele ei lungi, la sânii împliniţi, la şoldurile deja arcuite, i-ai fi dat mai mult decât optsprezece ani. Îi împlinise în aprilie. Era mai mare decât el cu şase luni.
 
Dăduse la Automatică din ambiţie, ca să arate că e capabilă să intre la una dintre facultăţile la care se intra foarte greu. Într-adevăr, pentru cineva care urmase liceul cu profil sportiv, admiterea ei la Automatică era o performanţă.
 
Începând din acea zi, când venea de la muzeu îşi aşeza cearşaful lângă al lor. Înotau, mergeau împreună să mănânce la terasa-restaurant de pe plajă. Simona venea la plajă ba cu o carte de învăţat franceza (îl studia pe e muet), ba cu poeziile lui Sorescu sau ale lui Rabindranath Tagore. Nu atât faptul că ştia atât de multe te uimea, ci modul firesc în care vorbea despre ceea ce ştia. Vorbind, parcă dăruia celor care o ascultau.
 
Mai tot timpul erau toţi patru: pe plajă, pe faleză, la restaurant. Odată, nu ştiu cum venise vorba, probabil că discutau despre vârstă, Simona, cu ochii mai umbriţi ca de obicei, dăduse de înţeles că în aprilie, când îşi serbase majoratul, se dăruise unui prieten. Nu părea să o fi făcut din dragoste. Mai degrabă ca un act deliberat, ca o eliberare de nu ştiu ce, ca un test în urma căruia să obţină atestatul vârstei. Ea o spusese aşa, ca o confesiune prin care speri să fii iertat de un păcat. Sau, ca recunoaşterea unei fapte de care nu te lepezi, dar nici nu eşti mândru.
 
În momentele în care rămăseseră singuri, el îi povestise despre iubirea lui secretă, despre eşecul Biancăi la admitere. Până atunci nu mărturisise nimănui încercarea prin care trecea. Şi uite că Simonei i se destăinuise. Atunci, ea i-a luat palmele într-ale ei, cu un gest tandru, le-a privit şi i-a spus: "Ce frumoase sunt. Aş vrea să le am şi eu la fel." Desigur că nu asta voia să spună. Era un mod delicat de a-l îmbărbăta, mai puternic decât orice cuvinte de consolare pe care le-ar fi rostit cineva într-o astfel de situaţie. Apoi, n-au mai pomenit, nici unul, nici altul, de Bianca.
 
Se întreba deseori dacă nu cumva bucuria cu care o revedea pe Simona în fiecare zi schimbase ceva în ceea ce simţea el pentru Bianca. Îşi răspundea că, sigur, nu. În primul rând, pentru că nici el, nici Simona, nu făceau nimic ca să provoace vreo apropiere fizică. Şi el şi ea aveau grijă să nu perturbe un echilibru greu de explicat. Se căutau, se simţeau bine, cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă, unul sau altul, ar fi dorit mai mult. La ea era înţelepciune, un al nu-ştiu-câtelea simţ care detecta, fără greş, firescul. Un simţ pe care nu-l au prea mulţi la optsprezece ani. Oricum, el nu-l avea. La el, era gândul la Bianca, gând care durea, acolo, în adânc, mereu; nu doar câteva zile, ca tăietura aceea din obraz. Gândul acela îi reteza orice dorinţă.
 
Dar, momente de apropiere se iveau, chiar neprovocate de niciunul dintre ei. Uneori ea apărea brusc pe plajă şi el mai mult o simţea; îşi ridica privirea şi o descoperea stând dreaptă, ca o statuie antică. Alteori, părul ei purtat de vânt îi atingea obrazul sau buzele. Îl ruga să-i încheie rochia la spate sau să o şteargă pe spate cu prosopul. Pentru oricine altcineva, ar fi părut momente de tandreţe. Simona le făcea să fie fireşti. Nu comune, nu banale. Dar nici încărcate de ceva erotic.
 
Ea începuse să-i spună Lori, cum nu-i mai spusese nimeni până atunci. El văzuse în botezul acesta un semn că ea vrea să-l reinventeze, că vrea să-l scoată din tiparele pe care singur şi le impusese. Şi îi spusese: "Simona, eu cred că sunt pentru tine un obiect de studiu. Să nu mă înţelegi greşit, nu m-ar deranja deloc dacă ar fi aşa, dar spune-mi şi mie ce vezi. Pentru că şi eu mă tot analizez şi mă întorc pe toate părţile. Şi tare aş vrea să văd la ce rezultate ajungem, fiecare pe calea lui."
 
Simona nu-i răspunsese. Îl privise în tăcere, ca şi când el spusese ceva nepotrivit. Începuse să detecteze acele momente de tăcere prin care ea îi semnala că greşise ceva, spusese ceva anapoda sau, poate, nu-şi alesese, cu grijă, cuvintele. Şi, în ziua următoare, când el deja uitase discuţia aceea, ea îi dăruise o fotografie de-a ei. Pe verso îi dedicase o poezie, în care îi spunea să nu se schimbe, să rămână aşa, mereu. Să fie, oriunde şi oricând, el însuşi. Voia ea doar să-l fixeze într-un cadru pe el, la nici optsprezece ani, cu care, mai târziu să se poată compara sau la care să se poată oricând întoarce dacă s-ar fi rătăcit? Sau poate îl avertiza că viaţa îl va da de-a dura în fel şi chip, aşa cum făcuse, şi încă urât de tot, în ultimele două luni, şi că sunt şanse mici ca el să reziste şi să nu cedeze, să nu se schimbe şi să nu se înrăiască; dar ea, prin poezia aceea, îl îndemna să încerce. Pentru că merita.
 
Cu două zile înainte de plecarea lui, Simona l-a invitat la restaurant. Ieşea împreună cu colegele ei de la muzeu şi cu prietenii lor. Era ziua lor de salariu, era trataţia ei. În afara de faptul că a dansat cu Simona, el nu s-a simţit prea bine. Toţi ceilalţi erau bucureşteni. A fost ca şi absent în conversaţie, deşi atât Simona, cât şi colegele ei l-au tratat cu atenţie. Dar, printre mondenităţile picante şi bancurile spuse pe şleau de către prietenii lor - studenţi în ani mai mari -, el dacă a putut strecura câteva replici.
 
Spre miezul nopţii, s-au îndreptat cu toţii spre muzeu şi, acolo, când să-şi spună noapte bună, pentru că prietenii fetelor plecau şi ei, Simona le-a spus colegelor: "Noi - adică ei doi - ne mai plimbăm puţin."
 
"Nu te-ai simţit bine, nu-i aşa?" i-a spus ea când au rămas singuri. "Nici mie nu mi-a plăcut cum vorbeau, dar eu i-am mai auzit şi altă dată." "Am fost acolo cu tine, de asta m-am bucurat. Mi-ar părea rău dacă tu, din cauza conversaţiei mele, nu te-ai simţit bine."
 
Ea i-a răspuns luându-l de mână. Au intrat în parcul de lângă muzeu. Aleea înconjura ruinele Callatis-ului. "Când te gândeşti că păşim pe pietre vechi de mai bine de 2000 de ani." "Da, a încuviinţat el, şi stelele de deasupra sfidează tot, de miliarde de ani..." Niciodată nu văzuse atâtea stele: în noaptea aceea păreau mai multe şi străluceau mai tare ca de obicei.
 
Simona îi strângea palma în palma ei, de parcă i-ar fi fost teamă ca el să nu şi-o retragă. Au vorbit un timp, până au ajuns la o bancă. Au mai vorbit un timp şi după ce s-au aşezat pe bancă. "Le vom privi până când ne vor durea ochii." "Sau, până când le va alunga lumina zorilor."
 
Atunci când Simona şi-a pus capul în poala lui, el n-a mai privit în sus, spre cer, ci în jos, în ochii ei mari. În adâncul lor în care se reflectau luminiţele stelelor. La început n-a ştiut unde să-şi ţină mâinile: oriunde le-ar fi pus, i-ar fi atins umerii, braţele, şoldurile, sânii. Şi-i era teamă că vraja se va rupe, că noaptea aceea pe care, nu ştia de ce, o dorea fără sfârşit, se va destrăma chiar mai înainte de venirea zorilor. Apoi, i-a prins capul în mâini. Cu cât răcoarea nopţii se simţea mai tare, cu atât mai puternic îl dogorea trupul ei. Nici ea, nici el nu se mişcau. Se auzeau numai răsuflările lor egale, ca un ecou al valurilor care se spărgeau pe plaja din apropiere.
 
După un timp el s-a ridicat, pentru că, în poziţia aceea, ea începuse să simtă bărbatul din el. Au schimbat locurile. Simona i-a luat capul şi i l-a aşezat în poala ei. I l-a cuprins cu palmele ei fierbinţi şi l-a apăsat, lipindu-l strâns de trupul ei. Au stat aşa, tăcând, ore întregi. Ea - aplecată asupra lui, parcă legănându-l, parcă veghindu-l, atingându-i obrajii cu părul ei lung. El - sorbindu-i atingerile, uitând de toate şi, totuşi, incapabil să o sărute sau s-o îmbrăţişeze.
 
Când, în lumina zorilor, a dispărut şi ultima stea, abia atunci a condus-o la muzeu. "Unde-aţi fost?" - s-a mirat colega care i-a deschis. "Am fost îngrijorate, credeam că vi s-a întâmplat ceva."
"Am dormit într-un sarcofag", i-a răspuns Simona. Şi, aruncându-i o privire în care străluceau toate stelele nopţii, a dispărut în clădirea muzeului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer