New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Postludiu

Postludiu
 
De Bobby m-am despărţit pe aeroportul din San Francisco. Alamo s-a bucurat să-l revadă, încât n-a avut nicio pretenţie financiară în privinţa scaunului ars.
 
Deea a fost admisă la cea mai tare Universitate americană în domeniu, pentru un MBA.
Ne mai scriem pe mail, dar am vorbit mai puţin la telefon.
 
Valerie nu mi-a scris.
 
Fotografiile au ieşit bine. Doar cele de la Grand Canyon nu prea au contrast. Noroc cu şortul turcoaz, care se fâţâie peste tot.
 
Şefa a avut dreptate: am avut mult de lucru la întoarcerea în New York, după refugiul de la Stanford. Noroc că am putut lucra în linişte, nu m-a bătut la cap nimeni. Asta pentru că şefa a fost în concediu de maternitate. S-a întors numai pentru două săptămâni, la sfârşitul lui februarie, cât să-şi ia bonusul şi să ne certăm precum chiorii privind calificativul meu. Era de bine, dar eu consideram că merit mai mult, mai ales pentru că ţinusem aplicaţiile în viaţă, în vreme de restrişte, şi le pusesem din nou pe picioare în noul sediu.
 
Două ore după încheierea luptei, şefa şi-a anunţat retragerea. Demisie pe motiv că se va ocupa de copil. Am primit palma, căci era clar că a vrut să-mi dea o palmă, ultima înainte de a se retrage, ca un îndrăgostit cu experienţă: după o despărţire cu năbădăi, nu poate urma decât o perioadă plăcută. Perioadă care continua şi în zilele noastre.
 
Din noiembrie, după două luni petrecute în Stanford (cu excepţia călătoriei povestite aici), ne-am mutat sediul de lângă World Trade Center, lângă Grand Central şi Chrysler Building. În primele ore petrecute la noul sediu, ne-au evacuat pe motivul unei ameninţări cu bomba în gara vecină. Turnul Chrysler, celălalt mare vecin al companiei, e acum a doua clădire din New York (după Empire State Building). Clădirea în care e noul sediu al companiei are numai treizeci de etaje.
 
Ar mai fi ceva: la câteva zile după întoarcerea din călătorie, bonzai-ul s-a uscat.