Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Reţetele de ceai ale elfilor


Ioana Bâldea Constantinescu

03.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"- Ascultă aici, a zis Petrus, din partea măturătorului şi a soldatului. Mi-ar plăcea tare mult să beau liniştit în timp ce tu cânţi în parfumul frumoşilor trandafiri din grădina interioară. Am putea să ne plimbăm pe aleile bibliotecilor noastre şi să ne extaziem în faţa muşchiului splendid sau să mergem la Abruzzo cu Alessandro şi să tăifăsuim şi să mâncăm prune până crăpăm. Deocamdată, însă, programul este puţin diferit." (Muriel Barbery, Viaţa elfilor)

Muzică şi cimbrişor. Şi măceşe. Şi sonate ruse din care se ridică păduri de argint, spumegând până dincolo de pagină, ca o marină de Aivazovski. Despre Viaţa elfilor, de Muriel Barbery, s-a spus că ar fi insuficient fixată într-un timp (real? romanesc? omenesc? nu m-am lămurit), că e excesiv de poetică, până la disoluţia tramei, că e absconsă, că e livrescă, ermetică, hiperbolizantă, căutată... ceea ce m-a convins că ar putea fi exact pe gustul meu. Este. O proză suavă despre teritoriile fragile în care magia se intersectează cu cotidianul. Un şir de sinestezii prin care lumea e tradusă de două fetiţe, Maria şi Clara, fiecare cu darul ei de a citi oamenii şi de a înţelege muzica lumii, de a vedea dincolo de tărâmul pe care-l locuim, în măruntaiele ordinii care face anotimpurile să-şi găsească tempo-ul în vieţile oamenilor şi viaţa însăşi să plămădească viaţă, hrănindu-se din minunile firii.

Elfii lui Barbery nu sunt ca ai lui Tolkien, nu umblă îmbrăcaţi în văluri şi nu-şi scutură pletele blonde deasupra filelor smălţuite de rune. Nu. Elfii lui Barbery sunt artişti şi poeţi prinşi între două lumi, împărţiţi în caste şi devoraţi de talente magice şi patimi omeneşti. Călătoresc prin puterea gândului, traduc poeme în muzică, îşi încredinţează sufletele unui tablou. Simt lumea în straturile ei de sens şi învaţă să trăiască desluşindu-şi puterile, fiind copleşiţi şi îmbătaţi de ele, de la un sezon la altul.

Viaţa elfilor e un fantasy opulent, cu imagini diafane, minuţios lucrate în materia unei proze nu neapărat dinamice, cât invadate de o frumuseţe în care verbul şi sensul capătă o coerenţă aproape melodică. Se simte foarte puternic şi în acest roman formaţia de filozof a lui Barbery, ea însăşi o călătoare fără rădăcini, trăitoare la Paris şi în Japonia, voce epică sofisticată, intelectualizată, rafinată, fascinată, după cum ea însăşi mărturisea într-un interviu acordat lui Elizabeth Floyd Mair, de capacitatea minţii omeneşti de a genera frumuseţe.

"Maria a rămas singură în liniştea noii epoci care începuse. În această pace de livezi şi de flori, lumea se reaşeza. S-a lipit cu spatele de perete şi s-a deschis senzaţiilor care se învârtejeau în câmpul vieţii ei transfigurate. Vedea cum unităţile la care viaţa ei fusese până atunci mărginită se integrau într-un ordin de mărime incomensurabil, în care, peste straturile pe care le cunoştea deja, se suprapuneau universuri care se învecinau, se atingeau, se ciocneau şi cărora li se adăugau altele şi altele, la nesfârşit, într-o viziune de o claritate ameţitoare. Lumea devenise o succesiune de planuri care urcau spre cer după o arhitectură complexă ce se mişca, dispărea şi se reconstituia, la fel cum mistreţul fantastic din ziua când împlinise zece ani fusese deopotrivă şi cal şi om, osmoză şi nefiinţă, şi folosea negurile ca pe nişte ecrane voluptoase." (Muriel Barbery, Viaţa elfilor).

Conversaţii cu iepurii, linguriţe îngreunate de dulceaţă de gutui aproape iniţiatic servită la primele comuniuni, într-un sat de munte din Franţa, Roma, în splendoarea ei de intrigi, artă şi misticism, ciocnirile dintre două lumi, dintre două forţe, dintre concreteţea naturii care-ţi taie răsuflarea şi poezia artei care dezbracă spiritul de simţuri, toate se decantează în cartea aceasta ca florile de măceşe în fuioarele de aburi iţiţi de pe buzele cănii umplute cu apă fierbinte. Imaginile sunt senzoriale. Liniştea grea. Furtunile grele ca pasul calului alb pierdut în ceţuri. Şi, dincolo de ele toate, de elfi şi de pavilioanele, consiliile şi iubirile lor pentru pământeni, rămâne dialogul omului cu lumea, rostit şi nerostit, în care pietre, idoli, animale, copaci şi gânduri îşi fac culcuş în cuvinte şi trăiesc acolo, strălucind ca o voce de mamă în întuneric, ca un licurici printre stelele nopţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer