Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Cred foarte mult în literatura pentru copii, mi se pare că de-acolo începe totul


Andrei Vornicu, un interviu cu Ioana Nicolaie

06.10.2017
Zi de zi, Tg. Mureş, octombrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Nicolaie a cucerit treptat, dar incontestabil lumea literară prin poezie, mai apoi prin literatură pentru copii, şi a culminat în ultimii ani cu proză. Ultima apariţie bibliografică, romanul Pelinul negru, a impus-o ca o autoare de mare fineţe stilistică, posedând o remarcabilă acuitate psihologică şi o apetenţă pentru poveştile care transmit emoţii într-un mod direct şi pur.

Autoarea a fost prezentă la cea de a IV-a ediţie a Salonului de Carte Bookfest Tîrgu Mureş, 2017, unde a vorbit despre carte alături de Andreea Răsuceanu şi Alexandru Cistelecan. Înainte de eveniment am petrecut 12 minute fermecătoare în care am povestit în special despre universul în care Ioana Nicolaie se simte cel mai confortabil: cel al copilăriei.

Am rugat-o să aleagă o singură carte pentru copii preferată, iar Ioana Nicolaie a ales
Aventurile lui Huckleberry Finn: "Nu pentru că ar fi singura, ci pentru că atunci când am citit-o a însemnat foarte mult pentru mine, şi pentru că acuma mi se pare o carte esenţială, o carte extraordinară de literatură foarte puternică."


Andrei Vornicu: Care a fost sentimentul care v-a încercat după ce aţi încheiat lucrul la Pelinul negru?
Ioana Nicolaie: A fost foarte interesant pentru că era atât de apăsătoare experienţa scrierii încât n-am putut să scot cartea din computer. Am ţinut-o acolo încă trei luni până când am putut s-o arăt primului cititor (Mircea Cărtărescu, n.r.). După ce s-a întâmplat asta, am ştiut că acum este pe cont propriu, trebuie să meargă singură, să-şi ducă mesajul cât mai departe şi la cât mai multă lume. Este povestea unei fetiţe dislexice, născute la doar câteva luni după accidentul nuclear de la Cernobîl. Sigur va fi cumva ca acea hârtie scrisă cu cerneală simpatică pe care se vede deodată textul, text care poate fi înţeles în sfârşit de foarte multă lume, oameni care au fost victime neştiute, necunoscute, fără ca ei înşişi să îşi dea seama, ale acelei tragedii.

A.V.: Aţi mai lucrat mult la manuscris după ce l-aţi scos la lumină?
I.N.: Nu, după aceea a ajuns la editură şi a ieşit în câteva luni fiindcă durează puţin procesul de publicare. N-a mai fost mare lucru de făcut, dar a fost totuşi ceva esenţial ce am făcut: am schimbat titlul. Cartea este structurată iniţial pe două cuvinte pe care cititorul nu va şti de unde să le ia: "druga" şi "tutuana". Sunt cuvinte neobişnuite; cel de al doilea, "tutuana", este un cuvânt inventat. "Druga" este un cuvânt care există regional în zona în care m-am născut, Bistriţa-Năsăud, şi acest cuvânt era folosit de bunica mea. Nu l-am mai auzit nicăieri în altă parte, dar avea un sens foarte precis. De exemplu, îmi spunea: "Eşti ca o drugă!" când voia să spună "Eşti neîngrijită, eşti neatentă cu tine, în general arăţi rău şi te porţi urât." N-am mai auzit ulterior cuvântul. Căutat în dicţionar, el poate fi găsit, dar înseamnă cu totul altceva. Aceste două cuvinte au sens în economia cărţii pentru că ele sunt numele a două păpuşi pe care copilul, fetiţa dislexică Agustina, le avea: una era bună şi frumoasă şi perfectă, în rochiţă strălucitoare şi pantofi de aur, şi asta se numea Tutuana, şi cealaltă, dimpotrivă, era din cârpe mânjite, era distrusă, şi asta era Druga. Iar fetiţa îşi dorea foarte mult să fie o tutuană şi nu o drugă. Cartea s-a numit iniţial Druga, a fost titlul cu care a plecat către editură, dar pentru că sonoritatea era prea agresivă şi cuvântul era şi prea straniu, am decis până la urmă să numesc cartea Pelinul negru. Titlul fusese oricum o variantă de lucru pentru că Cernobîl înseamnă în traducere exact Pelinul negru.

Între inocenţă şi pierderea stimei de sine

A.V.: Am observat că devine tot mai vizibil în mass-media fenomenul numit în engleză bullying, şi care nu şi-a găsit încă un echivalent românesc. Dumneavoastră lucraţi în învăţământ, ce părere aveţi despre acest fenomen?
I.N.: Cred că dintotdeauna a existat. Eu traduc cuvântul prin "hărţuire". Întotdeauna au existat copii hărţuiţi, întotdeauna în grupuri umane există acel individ marginalizat. Dar în lumea copiilor totul e mult mai direct, mai nemediat şi, într-un fel, mai traumatic, fiindcă ei sunt fiinţe în devenire şi orice lucru rău care li se spune se adânceşte pe ei asemenea unei răni. Prin urmare, povestea asta cu bullying-ul este foarte acută. În cartea mea este foarte importantă. Dumneavoastră aţi nimerit una dintre tensiunile cărţii: pierderea stimei de sine. Cum se întâmplă asta? De ce un copil care se socoteşte aidoma celorlalţi copii - este întru totul întreg şi nu-i lipseşte nimic, din punctul lui de vedere, se percepe aşa cum trebuie să se vadă orice copil - devine treptat un copil făcut praf şi pulbere, făcut din aşchii şi din durere? Ei, lucrul acesta se întâmplă pentru că cei din jur mereu îi atrag atenţia şi îi spun: "Eşti prost, eşti tâmpit, nu eşti bun de nimic." Agustina, personajul meu, rămâne de trei ori repetentă în clasa I. Şi punctul de vedere al poveştii este subiectiv, adică intru în mintea personajului şi construiesc literar toată drama lui, din interiorul ei. Lucrurile se mai schimbă puţin când ajunge la o şcoală specială. Jumătate din carte se petrece într-o instituţie pentru copii cu nevoi speciale, şi acolo este absolut teribil pentru că sunt alăturaţi copii cu handicap fizic, copii cu handicap psihic, copii cu boli foarte diverse, şi sunt puşi să convieţuiască în aceleaşi dormitoare şi aceleaşi săli de clasă. Sunt peste o sută de pagini despre această şcoală şi despre ce trăieşte copilul în acest mediu.

"Editurile au început să mizeze pe literatura pentru copii."

A.V.: Cum vedeţi piaţa de carte pentru copii?
I.N. (zâmbeşte): Ce frumos că aţi întrebat despre asta! În primul rând, cred foarte mult în literatura pentru copii, mi se pare că de-acolo începe totul. E ca acel sâmbure pus în pământ, de acolo poate să iasă un copac extraordinar. Dacă tu nu pui sâmburele, nu va ieşi niciodată copacul. Noi, timp de douăzeci şi ceva de ani, nu am publicat literatură pentru copii, editurile s-au ferit să o facă. A fost foarte complicată şi dureroasă revenirea pentru că s-a tăiat o tradiţie şi a existat pur şi simplu un hău neumplut de nimic multă vreme. Îmi amintesc că acum vreo 10 ani nu existau cărţi obişnuite cu care generaţiile mai vechi au crescut, precum basmele tradiţionale româneşti. Nu mai erau reeditate decât cel mult în ediţii deosebit de ieftine, total neprietenoase şi total perdante în competiţie cu cartea străină care se traducea foarte mult. Se traducea foarte mult Disney, de exemplu, dar carte originală nu era. Acum lucrurile nu mai stau aşa şi, de ceva timp, mai multe edituri au început să mizeze pe literatura pentru copii. Editura Arthur este cea care a impus pe piaţa românească mari autori. A tradus scriitori ca Roald Dahl, de exemplu, care nu erau cunoscuţi înainte, au completat portretul lui Michael Ende şi a altor autori uluitori, pentru copii. Editura Arthur scoate nişte ediţii foarte frumoase şi a reuşit să facă un program coerent pe literatura română, vrea să publice cărţi scrise de autori români. Sunt cărţi foarte frumoase, de la Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc a lui Florin Bican, până la O istorie secretă a Ţării Vampirilor de Adina Popescu. Se scot deja mereu cărţi noi. Îmi mai vin în minte Istoria lui Răzvan de Horia Corcheş şi Olguţa şi un bunic de milioane a lui Alex Moldovan. Sunt câteva cărţi foarte bune care acum ajung la copii, şi acestea arată şi foarte bine grafic. Sunt deodată cooptaţi artiştii vizuali, au ce să facă, îşi folosesc abilităţile şi realizează minuni din formă şi culoare.

"O carte pentru copii se scrie la fel de greu ca o carte pentru oameni mari."

A.V.: În ce stadiu se află viitoare dumneavoastră carte pentru copii, Vertijia?
I.N.: Vreau foarte mult să continui ultima carte a mea de literatură pentru copii. Până acum am scris trei cărţi pentru copii. Am început cu un mic ciclu în care personaj e Arik, protagonistul a două cărţi: Aventurile lui Arik şi Arik şi mercenarii. Aceste volume sunt feerii în versuri şi au ca public ţintă copilul cam până în 7-8 ani. Pe urmă am scris un fantasy la care eu ţin foarte mult şi care se numeşte Ferbonia. Mi se pare o carte simpatică, nu neapărat fiindcă am scris-o eu, ci pentru că e foarte bine ilustrată. Artista vizuală Anca Smărăndache a făcut o treabă bună. Mi-am dorit mult să continui proiectul acesta pentru că îmi lăsasem eroii suspendaţi undeva într-un spaţiu necunoscut, şi acum lucrez într-adevăr la un volum numit Vertijia. Este pauza mea de după Pelinul negru, dar în acelaşi timp nu este pauză pentru că o carte pentru copii se scrie la fel de greu, este la fel de solicitantă ca o carte pentru oameni mari. Pelinul negru a presupun un alt tip de raportare emoţională. În cărţile pentru copii e mai bine: eşti foarte vesel, eşti foarte vioi, e altceva. Acum sunt destul de adânc în Vertijia şi aş fi vrut să o termin de fapt până acum, în septembrie 2017, pentru că eu lucrez verile, fiindcă în restul anului am o viaţă foarte aglomerată şi nu am niciodată timp pentru proiectele mele. E rău că n-am reuşit să termin cartea, fiindcă ştiu că va mai ţine o vreme până când o să pun punct, dar e o lume interesantă, cu poveşti interesante, şi îmi place să stau pe-acolo.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer