Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Imperiul Bizantin timpuriu


Francisc Nopcea

06.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Istoriografia reprezintă un produs cultural, respectiv, produsul studiilor istoricilor despre evurile trecute. Ele nu întotdeauna se suprapun peste adevărul istoric petrecut. Istoricul este un om al timpului său care încearcă să explice evenimentele pentru contemporanii lui. În acest scop el apelează la terminologii, concepte şi convenţii. Dilema este următoarea: cum conciliem denumirea noastră despre cei trecuţi cu denumirea lor despre ei?! Imperiul Bizantin reprezintă una dintre aceste mari dileme.

Termenul "Bizantin" reprezintă o creaţie artificială din secolul al XVI-lea. Asediul armatelor lui Soliman Magnificul asupra Vienei a produs o impresie puternică asupra contemporanilor. Istoricul german Hieronymus Wolf s-a aplecat asupra studierii părţii orientale a Imperiului Roman. Capitala acestui teritoriu, Constantinopol, a fost cucerită între timp de turcii otomani. Constantinopolul a fost construit pe ruinele vechii colonii greceşti Byzantion, de unde şi legătura pe care o face Wolf între această colonie şi Imperiul Roman de Est. Wolf denumeşte acest imperiu "bizantin". Lucrarea istoricului german despre acest imperiu s-a intitulat Corpus Historiae Byzantinae.

Interesul pentru provinciile răsăritene ale fostului Imperiu Roman a fost continuat cronologic în spaţiul francez şi englez. Iluminiştii francezi au transformat fostul Imperiu "Bizantin" într-o oglindă-reflex a civilizaţiei înalte occidentale în raport cu cea orientală. Unul dintre aceştia a fost Montesquieu. Eticheta "bizantinismului" a fost trecută în contul statelor succesoare ale fostului imperiu: Ţările Române, Ucraina, spaţiul balcanic, Grecia. Constituirea statelor naţionale în decursul secolului al XIX-lea în spaţiul sud-est european a produs trezirea interesului pentru istoria Imperiului constantinopolitan în orizontul cultural al Balcanilor. Abordarea a urmat uneori nota occidentală contemporană, uşor dispreţuitoare. Alteori a prins o tuşă de exagerare a beneficiilor moştenirii culturale imperiale. Secolul al XX-lea a însemnat continuarea, mai aprofundată, a cercetării acestei moşteniri culturale bizantine. Unul dintre reprezentanţii acestui val a fost Nicolae Iorga.

Perspectiva locuitorilor imperiului a fost legată de linia continuării vechiului Imperiu Roman. Ei s-au definit permanent drept romani şi subiecţi ai împăratului de la Constantinopol, astăzi Istanbul. Titulatura oficială a imperiului a variat de-a lungul secolelor, dar n-a inclus niciodată sintagma "bizantin". Basileia ton Rhomaion era una dintre aceste variaţii şi semnifica "Imperiul Romanilor". Se poate observa acest lucru, de exemplu, din titulatura împăratului Constantin al IX-lea Monomahul. Convenţionalul termen "bizantin" le-ar fi creat zâmbete locuitorilor Imperiului Oriental, deoarece ei nu se defineau niciodată în acest fel. Li s-ar fi părut un termen fals care nu îi reprezenta. După prăbuşirea părţii occidentale a Imperiului Roman, cu atât mai mult aceştia s-au considerat continuatorii unici şi legitimi ai Romei imperiale. Odoacru, cel care l-a detronat pe Romulus Augustulus la Roma a trimis însemnele imperiale la Constantinopol. Astfel, a recunoscut legitimitatea şi continuitatea tradiţiei imperiale romane în forma ei răsăriteană.

Condiţia alter-ului, condiţia celuilalt asupra imaginii Imperiului a întărit ideea că întreaga structură temporală, spaţială, administrativă a Imperiului Bizantin a urmat traseul continuării Imperiului Roman. Prin alter, ne referim la faptul că vecinii recunoşteau în el vechiul Imperiu Roman şi nu Imperiul "Bizantin". Turcii selgiucizi, vecini ai acestuia şi-au denumit statul cu titlul de Sultanatul de Rum. Sultanatul lor a cuprins teritorii din Asia Mică ce au aparţinut Imperiului Oriental Roman. Ei au cunoscut şi au recunoscut în acest mod identitatea "bizantinilor", numindu-i romani.

Se poate face referire la Imperiul Bizantin ca la un imperiu "care refuză să moară". Astfel, se are în vedere tocmai continuitatea pe care locuitorii acestuia au avut-o ei înşişi despre imperiu. Racordul lor la cultul Romei antice Laudes Romanae şi la cel al împăratului fondator al Noii Rome, Constantin, a fost evident. Chiar şi în ajunul dispariţiei imperiului, la aproape o mie de ani după dispariţia părţii de apus a vechiului imperiu, împăraţii au operat această neîntreruptă legătură. Titulatura de pe monedele emise stă ca mărturie.

Imperiul "a supravieţuit" în ciuda cuceririi lui fizice de către otomani. Pe parcursul întregii epoci moderne, imperiul a "trăit" prin statele succesoare. Acestea au fost: Ţările Române, spaţiul balcanic, Armenia, Grecia. Toate au păstrat elementul cultural şi social al fostului imperiu. Ulterior căderii Imperiului Bizantin, nepoata ultimului împărat Constantin al XI-lea Paleologul, Zoe Palaiologina, s-a căsătorit la Moscova cu prinţul Ivan al III-lea. Încoronarea ulterioară a ţarului Moscovei, Ivan al IV-lea, s-a produs urmând fidel ceremonialul imperial bizantin. Din uniunea dinastică rezultată s-a consolidat ideea că Moscova este cea de-a treia Romă. Roma şi Constantinopolul au căzut dar în ochii aristocraţiei ruse, ideea imperială a fost transferată la Moscova.

Imperiul constantinopolitan a supravieţuit prin statele succesoare până în secolul al XIX-lea şi ca idee de proiect politic. Grecia a avut un proiect, în perioada formării sale naţionale, în care graniţele viitorului stat grec ar fi cuprins un teritoriu identic cu cel al Imperiului Bizantin târziu. Teoria susţinută era denumită "Marea Idee". Harta a fost prezentată de liderii greci la Conferinţa de pace de la Paris, de după Primul Război Mondial. Această hartă este elocventă şi vorbeşte despre "supravieţuirea" Bizanţului în cultura sud-est europeană.

Sistemul de conducere tetrarhic al Imperiului Roman impus de Diocleţian a generat o serie de crize şi războaie civile. Doi împăraţi au deţinut titlul de Augustus, iar alţi doi pe cel secund, Caesar. Tendinţa a fost de transmitere ereditară, aceasta constituind şi sursa conflictelor. Modul de operare al tetrarhiei romane era de a împărţi guvernarea imperiului est-vest, datorită dimensiunilor teritoriale impresionante ale acestuia. Resurse imense erau necesare administrării acestui teritoriu vast. Consecinţa a fost divizarea practică a actului de guvernare.

Imperiul Roman din secolul al IV-lea, în ciuda unor opinii încetăţenite deja în istoriografie, era unul singur. Diviziunea între doi împăraţi nu exista, de fapt. Erau doi împăraţi care administrau pe o linie de demarcaţie acelaşi imperiu. Actele erau emise în numele amândurora. Disidenţele apăreau, fiind favorizate de sistemul tetrahiei. Unul dintre Caesari se simţea oricând îndreptăţit să devină August.

Împăratul Constantin a fost originar din Naissus, astăzi Serbia. L-a înfrînt pe rivalul său, Maxentius, în bătălia de la Podul Milvius, pe Tibru. Ulterior, a devenit unic conducător al imperiului. Declinul economic precum şi compromiterea capitalei Roma l-au convins pe împărat de necesitatea unor schimbări. Acesta a decis înfiinţarea unui oraş, pe ţărmul Asiei Mici, care i-a purtat numele: Constantinopol, Oraşul lui Constantin. Întemeiat în anul 330 d.Hr., pe locul vechii colonii greceşti Byzantion, oraşul a fost o replică urbană, politică şi administrativă a capitalei Roma, inclusiv prin poziţionarea pe cele şapte coline. Constantinopolul a devenit, astfel, beneficiarul relocării unei părţi importante a resurselor imperiale dinspre vest spre est. Natural, oraşul a devenit Noua Romă, iar vechea Romă a coborât pe o pantă de declin ireversibilă. Procesul nu a fost unul instantaneu, ci de durată.

Imperiul de Răsărit şi-a urmat cursul de dezvoltare, tot mai separat de provincia occidentală a Imperiului Roman. De jure, Imperiul Roman a fost unic, dar de facto s-a produs distanţarea între cele două provincii. Roma şi provinciile occidentale au decăzut ireversibil, până la desfiinţarea lor de către triburile germanice. Capitala imperială orientală s-a dezvoltat intens, zidurile de apărare construite de Constantin fiind depăşite. Cucerirea Romei de către vizigoţii lui Alaric a produs o puternică impresie, determinându-i pe împăraţii romani orientali să ia măsuri. În acest sens, Teodosie al II-lea a construit un impresionant zid de apărare a Constantinopolului, Zidul teodosian. El este vizibil şi astăzi în Istanbul. Acestuia i se datorează şi înfiinţarea universităţii din oraş, precum şi a unui cod de legi, Codul lui Teodosie.

Ultimele rezistenţe ale influenţei gotice de la curtea răsăriteană au fost eliminate. Aspar gotul a dobândit influenţă considerabilă pe lângă împărat. Leon I Tracul, cu ajutorul unor trupe isauriene staţionate în capitală, i-au eliminat pe Aspar şi o parte a familiei lui. Hunii, conduşi de Attila, contestatari ai împăraţilor răsăriteni, au fost înfrânţi în Occident de către generalul Flavius Aetius. La scurt timp după bătălia de la Campus Mauriacus, Attila a murit. Imperiul său s-a destrămat, iar Constantinopolul a avut cu o grijă mai puţin. Imperiul unic încă fizic, a cunoscut între timp prăbuşirea părţii sale occidentale şi cucerirea Romei de către triburile germanice. Romulus Augustulus, ultimul împărat din Cetatea Eternă, a fost înlăturat de Odoacru. Acesta din urmă a solicitat recunoaşterea sa ca reprezentant al împăratului de la Constantinopol, în Italia. Zenon, împăratul oriental, i-a recunoscut legal titlul de patrician roman şi a păstrat pentru sine titlul imperial.

Mai multe detalii şi informaţii găsiţi aici: http://: https://ro.historylapse.org/imperiul-bizantin-timpuriu
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • lecturi
    Dan Rechesan, 06.10.2017, 19:34

    fara indoiala,
    inainte de a scrie acest bine documentat articol, ati lecturat lucrarea lui Nicolae Iorga, "Bizant dupa Bizant!"

Spacer Spacer