Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Floarea-soarelui


Anca Mureşan

07.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Început de toamnă blîndă şi caldă, încă nu capricioasă, încă nu ruginie. Soarele ne răsfaţă, dar parcă şi lui îi pare rău că vor veni curînd zilele în care nu va mai fi generos cu noi. Sîntem la Sibiu, e sîmbătă dimineaţă, ne bem cafeaua pe îndelete şi ne bucurăm că avem timp berechet pînă deseară, cînd mergem (în sfîrşit!) să vedem spectacolul Faust regizat de Silviu Purcărete, la care ne străduim de multă vreme să găsim bilete.

Cum cafeaua are mereu puteri nebănuite să ne pună în mişcare, ni se reactivează şi cheful de ducă. Să fie undeva pe-aproape, Răşinari, bunăoară, sau să ne îndreptăm către Cîrţa, un pic mai departe? Ne hotărîm repede şi cîştigă distanţa. În urmă cu cîţiva ani ne-a plăcut aşa de mult locul ăsta, că decidem să îl mai vedem o dată. Ne urcăm în maşină, o luăm în direcţia Braşov şi nu ne lăsăm intimidaţi de aglomeraţia de pe şosea, mai cu seamă că străbatem relativ repede cei 45 de kilometri ce despart Cîrţa de Sibiu. Mă bucur să constat că pe drum sunt indicatoare care te îndrumă spre mănăstire şi remarc, cu satisfacţie de lingvist de şcoală veche, că numele localităţii este ortografiat cu î din i. O literă-relicvă ca o uşă ce se deschide spre trecut.


Întregul ansamblu arhitectural de la Cîrţa îţi dă impresia că te-ai întors în timp. Nu ştiu să fi văzut alt loc mai frumos în Transilvania, ruinele şi zidurile ce încă se înalţă semeţe spre cer au o magie ce nu poate fi redată în cuvinte. Mă aştept ca în orice clipă să apară de după vreun colţ sau nişte călugări aduşi de spate ("ora et labora" era crezul lor, adică "roagă-te şi munceşte", aşa că mi-i imaginez musai gîrboviţi) sau nişte actori îmbrăcaţi în haine de epocă. Decorul pare perfect pentru turnarea unui film sau pentru o montare grandioasă a unei piese de teatru. Nu se întîmplă nici una, nici alta, în această dimineaţă de septembrie 2017 sînt doar turiştii care se plimbă nestingheriţi prin vechea abaţie. "Poarta e deschisă, şi mai mult inima", scrie la mănăstirea din Cîrţa, o invitaţie pentru călătorul care a avut inspiraţia de a se abate din drum pentru cîteva clipe.

 

Primul lucru care te fascinează odată ajuns la Cîrţa este cercul gol din zidul de la intrare, pe locul căruia a fost cîndva o rozetă. Un ochi ce te priveşte pătrunzător şi prin care se vede cerul. La aproape toate bisericile fortificate din Transilvania există un ritual: chiar dacă uşa e închisă, ceri cheia de la casa parohială, apoi intri şi vizitezi în voie. Nimeni nu îţi pune încrederea la îndoială. Aici nici măcar nu trebuie să suni la poartă, la ora la care ajungem noi e deja deschisă.


Cîrţa a fost abaţie cisterciană, în prezent singura din România (cea de la Igriş, judeţul Timiş a fost distrusă în 1241 de tătari) şi cea mai estică din Europa, întemeiată pe la 1200. Prima aşezare monahală fondată de călugării cistercieni a fost în localitatea franceză Cîteaux, pe un teren mlăştinos şi plin de trestii. Veniţi în ţara Făgăraşului, s-au instalat pe malul stîng al Oltului şi au adus din Franţa meşteri pietrari care au ridicat construcţia falnică pe care o admirăm astăzi. De fapt, ce-a mai rămas din ea în urma distrugerilor pe care le-au făcut deopotrivă timpul şi invaziile barbare. Spre deosebire de abaţia de la Igriş, cea de la Cîrţa a fost refăcută după distrugerile săvîrşite de tătari, dar avea să fie din nou afectată de atacurile turcilor.

Atît ruinele zidurilor, cît şi biserica evanghelică ce stă falnic în picioare în curtea abaţiei au un farmec straniu. E linişte la Cîrţa. Iarba e cosită, sînt straturi de flori, morminte ale soldaţilor germani căzuţi în primul război mondial la Porumbacu, şi o moară de apă cu ciocane ce bat precum o toacă bună de alungat spiritele rele. Observ uimită că pe un zid înalt a crescut stingheră şi curajoasă o floare a soarelui.

 

Dacă te încumeţi să urci treptele înguste de piatră, în spirală, ajungi într-o turlă de unde zăreşti Oltul şi ai perspectiva de ansamblu asupra întregii construcţii. Acum mulţi ani, cînd am fost prima oară la Cîrţa, cel care a urcat scările înaintea mea, cu o agilitate surprinzătoare, a fost preotul paroh Michael Reger. Bărbat înalt şi impunător ca statură, este un povestitor fără pereche. El ne-a spus atunci despre legenda unui tunel secret săpat de călugări pînă la Olt, despre felul în care trăiau doar din ce produceau, dar şi despre comunitatea de saşi risipită prin satele din jur. Mi-a rămas în minte povestea cu viţa de vie adusă pe aceste meleaguri de către călugării cistercieni tocmai din Burgundia. Nu ştim dacă au fost aşa de mari băutori de vin precum se spune, dar e sigur că presupusele lor excese, inclusiv bahice, au fost pretext pentru Matia Corvin să închidă abaţia. De fapt, la mijloc erau interese economice, politice şi religioase.


Astăzi, îl vedem din nou pe părintele Reger. La fel de relaxat şi cu acelaşi aer de stăpîn şi gospodar al locului, se plimbă cu paşi mari prin curte, vorbind la telefon. Cînd trece a doua oară pe lîngă noi, ne salutăm, îi spunem că sîntem bucuroşi de reîntîlnire şi ne întindem la poveşti. După o vreme, ne despărţim de el cu sentimentul că am revăzut un prieten vechi, gata să îşi primească oricînd cu bucurie oaspeţii.

Încep să cadă cîţiva stropi de ploaie, aşa că intrăm în biserică. Dar se opreşte repede, norii se risipesc şi lasă în urmă un calm absolut. Pare că timpul stă în loc la Cîrţa. Şi totuşi e trecut de amiază, trebuie să ne întoarcem la Sibiu. Mai privesc o dată zidul pe care se înalţă floarea-soarelui. O salut de rămas-bun şi plec, cu gîndul că voi reveni cîndva, pregătită pentru întîlnirea cu Margareta lui Faust.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer