Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XXXII)


Dan Recheşan

08.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi boala nu se prinde de el. Trece de la un tutore la altul şi învaţă de la fiecare. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte cu capacitatea de a crea leacuri doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de mireasma ei, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana Kevrosian, fata unui văduv. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Izbucneşte ciuma şi Adnana şi Heilung se îmbolnăvesc şi mor. Filimon părăseşte oraşul şi trăieşte singur mai bine de un an, căutînd să se împace cu trupul şi cu puterea şi limitele nasului său. Revine apoi în oraş şi intră în slujba unui vel-pitar. O ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru, îl omoară pe vel-pitar, iar Filimon fuge în pădure ca să nu fie acuzat de moartea acestuia. E capturat de haiduci, dar evadează. Redeschide spiţeria, care îi rămăsese moştenire, devenind vindecătorul săracilor din cartier. Are o aventură de o noapte cu Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru, care pleacă apoi să îl găsească pe acesta şi să reorganizeze ceata de haiduci. Ianis Saramandru devine agent dublu pe lângă Vodă Şuţu şi Alexandru Ipsilanti. Filimon îl caută, dar fără succes. Se reîntâlneşte cu Gealantaru şi îi dă nişte bani. Fabrică parfumuri şi prosperă. Îl vindecă de o rană purulentă pe palicarul Iordache Olimpiotul, un prieten al lui Vladimir Iosupov, fost pacient al Jupînului Heilung. Filimon îl cunoaşte pe Simone Balsamo, un agent dublu preocupat şi de elixiruri ciudate. Eufrosina, profitînd de atracţia lui Filimon pentru ea, îl convinge să prepare o otravă cu care să îl doboare pe vodă Alexandru Şuţu. Eufrosina duce otrava lui Ianis Saramandru şi lui Iordache Olimpiotul. Tudor Vladimirescu primeşte de la boieri misiunea să ridice poporul contra regimului fanariot. Între timp Vodă e asasinat cu otrava lui Filimon. Eufrosima află că Anghel i se va alătura lui Tudor Vladimirescu şi pleacă să îl caute.

32.

Într-o zi de făurar, cînd gerul se mai ogoi, Filimon porni într-o preumblare prin Colentina. Ajunse la cotul gîrlei, pe locul în care se aflau odinioară bordeiele tăbăcarilor şi închise ochii, adulmecînd cu nesaţ aerul rece şi umed. Duhoarea putredă şi damful amar al taninului dispăruse, rămăsese numai un firicel sfios de miros de piele argăsită. Făcu încă doi-trei paşi şi o pală de vînt îi aduse în nări o mireasmă greu de descris. Semăna cu aroma grînelor mucegăite dar mult mai subtilă şi aerată, cu note de pelin, de cimbrişor şi fum de lemn verde. Trecu printr-un crîng, urcă o colină şi dădu de un zid dărăpănat, năpădit de iederă. Într-un gol al zidului, odinioară o uşă sau o firidă boltită, văzu fluturînd o pînză vineţie, apoi simţi mirosul care se strecura prin ea: ameţitor ca rachiul nou, dulceag, intens şi încărcat cu arome de ciuperci jilave, năut prăjit şi petale uscate de toporaşi. Păşi dincolo de spărtură, trase încet pînza deoparte şi se trezi dinaintea unei femei de patruzeci-cincizeci de ani, oacheşă, cu faţa osoasă, nasul acvilin, îmbrăcată într-o rochie din catifea înflorată cu culorile ieşite de vechime. Întinse spre pieptul lui un pumnal mare cu tăiş dublu şi-l întrebă cu un glas cavernos şi răstit:
- Ce vrei, cine te-a trimis aici?
- Nu vreau nimic, spuse Filimon, treceam pe aici şi-am simţit un miros...

Ochii ei scăpărară mînioşi în timp ce-l cerceta cu luare aminte, fără să lase arma din mînă.
- Minţi, ştiu că te-a trimis Chihaia-bey să mă chemi! Parcă-l aud, cum zice ticălosul, cu glasul lui prefăcut şi mieros: spune-i, rogu-te, Anastasiei să vină că nu-i fac niciun rău!
- Mă jur că nu-l cunosc pe Chihaia-bey şi nici pe alt ins cu numele ăsta!

Femeia începu să rîdă şi şi să vorbească repede, ca şi cum ar fi spus o poveste învăţată dinainte:
- În schimb eu l-am cunoscut prea bine. Întîi la Silistra, acum zece ani cînd era aga de ieniceri... pe urmă a ajuns paşă cu două tuiuri şi-acum e ditamai seraschierul oştilor din Rumelia, mîna dreaptă a marelui vizir.

El socoti nimerit să-şi spună numele şi cu ce se îndeletniceşte.

Atunci, ea ascunse pumnalul într-un fald al rochiei şi dădu la o parte pînza cortului poftindu-l:
- Hai, intră că se face frig în casă!

"Casa" ei era un acoperiş strîmb din bîrne putrede peste care era întinsă pînza de cort, destul de înalt să stai în picioare şi destul de cuprinzător cît să încapă o sofa cu mindirul spart din care ieşea paiele, un ceaun mare, din aramă, pe pirostii, un sipet din lemn de cedru, cu balamale şi închizători de alamă aurită şi un mangal mare din bronz. În mijlocul acoperişului era o gaură de care atîrna un coş lung din răchită prin care să iasă fumul vetrei.

Se aşezară dinaintea mangalului să se încălzească şi ea continuă să povestească:
- Pe vremea aceea nu avea harem, eu eram singura care-i încălzeam şalele noaptea. Cînd am îmbătrînit şi s-a săturat de trupul meu şi-a luat trei ţiitoare tinere: o bulgăroaică bălaie, o grecoaică prefăcută din Ianina şi o arvanită cu ochii verzi, ca de şarpe, din Moscopole. Mă chema la el numai cînd trebuia să-i tălmăcesc visele... pe urmă am învăţat să trec dincolo, arzînd laolaltă seminţe de mac, rădăcină de mătrăgună şi scoarţă de camfor.

Se ridică, deschise cufărul şi scoase dintr-o pungă de piele cîteva măciulii uscate de mac şi o mînă de surcele şi de rădăcini răsucite:
- Am să trec dincolo şi pentru tine, chiar dacă nu ai niciun sfanţ!

Filimon scoase un piastru din argint şi i-l dădu. Anastasia aruncă măciuliile şi surcele în mangal, pe cărbunii aprinşi şi în cîteva clipe cortul se umplu de un fum alb, dulceag şi apăsător şi-i spuse:
- Tu să stai deoparte cînd mă vezi că plec. Tot ce trebuie să faci este să asculţi şi să pricepi ce-ţi spun iar, la sfîrşit cînd mă pierd cu firea să mă stropeşti cu niţică apă rece!

Se aplecă deasupra mangalului şi închise ochii aspirînd cu toată făptura fuiorul de fum. Tuşi, îşi vîntură braţele şi începu să vorbească cu un glas răguşit dar răspicat:
"Păşesc pe o pajişte înflorită, în stînga şi-n dreapta mea se înşiră copaci înalţi, cu crengile groase ridicate spre cer. Poteca duce drept înainte şi eu merg pe ea... e soare, cald şi nici ţepenie de om sau fiară prin preajmă... acum drumul se lăţeşte şi mă întîlnesc cu o femeie... tînără şi frumoasă, cu pielea aurie, cu ochii ca viorelele şi cu o cosiţă roşcată..."

Inima lui Filimon începu să se zbată în coşul pieptului ca o pasăre prinsă în laţ, iar Anastasia continuă:
"Ea îţi rosteşte numele... te cunoaşte şi-mi spune rîzînd că n-ai destulă vlagă şi curaj să i te alături... acum mergem amîndouă... ieşim din pădure şi vedem o sumedenie de cai deşeuaţi care pasc iarba înaltă a pajiştii. Caii nechează şi o iau la galop dar se opresc cînd le taie calea un om... un bărbat tînăr, roşcovan la chip, nu prea înalt, dar bine legat... e îmbrăcat ca un pandur, cu o dulamă lungă, neagră, cusută cu găitane roşii, cu o căciulă neagră de astrahan pe cap şi poartă două pistoale mari la cingătoare... vine zîmbind şi-i întinde fetei o salbă de nestemate... nestematele sclipesc de mă orbesc... ea-i spune pe nume... Anghele, sufletul meu, era să mor de dorul tău... îl sărută şi el o cuprinde în braţe rîzînd... caii se întorc, tropăie şi nechează înspăimîntător... acum sunt înşăuaţi şi poartă în spinare călăreţi negri, fioroşi înarmaţi cu flinte şi suliţe... îl iau pe pandur între cai... îl leagă, îl trag lîngă un copac rămuros, îi pun laţul la grumaz... fata cea bălaie, ţipă... ţipă de mă asurzeşte şi... trag ştreangul, îl spînzură, trupul i se bălăngăne zvîcnind din mîini, din picioare, horcăie... îşi dă duhul... ea urlă tot mai tare şi blestemă, blestemă tot neamul călăilor care i-au ucis dragostea..."

Căzu pe pămînt şi începu să se zvîrcolească, cu ochii daţi peste cap, făcînd spume la gură. Filimon găsi un ulcior, îl umplu cu zăpadă topită şi îi stropi obrazul schimonosit.

După ce-şi veni în fire, Anastasia îl întrebă:
- Ai aflat ceva de dincolo, ţi-am spus destule? Că eu nu-mi aduc aminte nimic din ce-am văzut!

El îşi plecă fruntea, şoptind, cu inima frîntă de amărăciune:
- Mi-ai spus destule. Mai multe decît mi-aş fi închipuit!
- Nu spun decît ce văd, n-am niciun merit c-am fost aleasă să trec dincolo!

Se ridică şi dădu la o parte pînza cortului. Ningea cu fulgi deşi şi cenuşii ca penele de gîscă sălbatică. Aţintindu-l cu ochii ei negri, sclipind ca tăciunii, Anastasia îl rugă:
- Să mai vii, că-s singură. Am atîtea de văzut dincolo şi nu vrea nimeni să m-asculte!
- Am să vin... cînd înfloresc ghioceii! făgădui Filimon.

În drum spre apothecă se opri în dugheana unui armurier. Îşi alese un pistol mic, cu patul din sidef şi ţeava scurtă şi plăti, fără să stea la tocmeală, două sute de piaştri.
- E o armă nemţească, nou-nouţă, anume făcută să fie folosită de obrazuri subţiri! zise cel care i-o vîndu, în timp ce-i împacheta o pungă cu praf de puşcă şi plumbi potriviţi.

Adulmecă ţeava şi, într-adevăr, nu mirosea a fum şi a pulbere arsă, avea numai izuri de oţel nou şi de unsoare. Îţi aminti că-n urmă cu an hălăduia cu haiducii şi învăţă repede cum să mînuiască arma, mergînd în curtea din dos a spiţeriei şi trăgînd în nişte oale vechi. În noaptea următoare visă că-l întîlneşte pe Saramandru pe uliţă. Purta un dolman alb, ţesut cu fir de aur şi rînjea zicîndu-i: "Adnana e a mea, aşa să ştii, amărîtule!" Trase cocoşul pistolului şi, ţintind cu grijă îi slobozi un plumb în piept dar fantele continuă să rîdă fără să-i pese de gaura însîngerată din piept. Trase încă două focuri dar celălalt nu căzu şi repetă: "Adnana e numai şi numai a mea, chiar şi moartă!"

Într-o dimineaţă, cînd un soare palid şi căldicel topi neaua şi în aer adiau miresme de verde crud şi de brebenei, îşi aduse aminte de făgăduiala făcută Anastasiei. O găsi, sub cortul vineţiu, trîntită pe un mindir de paie mucede. Avea fierbinţeală mare şi bolborosea:
"Am fost dincolo... stoluri de corbi, case în flăcări şi leşuri însîngerate pe uliţe... femei, bătrîni şi copii, multe leşuri, sute, mii de leşuri în tot locul... un derviş îndemna oştenii cu turban să ucidă... au intrat şi-n casa Domnului şi-au spînzurat călugării şi preoţii..."

Se repezi la spiţerie şi alese două-trei şipuri cu leacuri pentru friguri dar cînd se întoarse n-o mai găsi. Dacă n-ar fi simţit mirosul fumului de mătrăgună, seminţe de mac şi coajă de camfor ar fi zis că avusese năluciri. Un copil, care păştea trei-patru capre costelive prin preajmă, îl lămuri:
- Au venit nişte gealaţi, acu un ceas... ziceau că i-a trimis un caţaon s-o ia pe vrăjitoare!

Încercă să ia urma Anastasiei, asemenea unui căpău de vînătoare dar ajungînd în mahalaua casapilor, vălmăşagul de duhori felurite: sînge de bou, şoric pîrlit, unsoare rîncedă, fum înecăcios de oase arse îl zăpăci şi-i pierdu urma.
"Nu făcea rău nimănui... oare de ce să fi luat pe sus o femeie sărmană?" gîndi, mirat de toată întîmplarea. Nici prin cap nu-i trecea unde putea să fie şi o căută în van prin temniţele agiei şi în boleşniţele care adunau oameni sărmani.

La sfîrşitul lui făurar slugerul Tudor din Vladimiri, de-acum comandir al "Adunării norodului" dădu ordin oştirii să părăsească tabără de la Ţînţăreni şi să se îndrepte spre Bucureşti. Degeaba trimise marele Divan în calea sa pe Costache Samurcaş să-l îndemne la ascultare, că el îl primi cu răceală şi i-o tăie scurt:
"De-acum, domniile voastre, ar fi bine să pricepeţi că nu-i cale de întors. Adunarea norodului m-a pus în fruntea ei cu un singur ţel: să scăpăm ţeara de hoţie, de fărădelegi şi de asuprire!"

Cînd vornicul Samurcaş voi să-l mustre că nu ţine seamă şi de voinţa boierilor, îi răspunse cu arţag:
"Ah! boierule, boierule! Ce netemere de Dumnezău! Pe de o parte m-ai încredinţat prin jurământ ca să viu la Craiova, şi pe de altă parte, împotrivă ai făcut dumneata, de ai trimis pe Hagi Prodan cu sîrbii lui ca să mă omoare. Apoi, de acum înainte, cine din lumea aceasta va mai crede pe dumneavoastră, pe nişte oameni care nu aveţi lucru de nimic a pierde o ţară întreagă şi mai vârtos pe un norod nevinovat şi care v-au hrănit şi vă hrăneşte? Ci drept este Dumnezău şi drept va judeca!"

Aflînd acest aspru răspuns, cei trei caimacani se despărţiră de sfat şi plecară în băjenie la Braşov şi mulţi dintre divaniţi îi urmară. Cum nu se mai găsea nimeni să cîrmuiască, iar Scarlat Calimachi se codea să se suie pe tronul domnesc, Bucureştiul ajunse pe mîna bimbaşei Sava, maimare peste armia de seimeni şi arnăuţi. Îi stăteau alăturea Samurcaş care-l ameţea cu vorbe meşteşugite că turcii îl vor pune mare spătar peste toată oştirea valahă. Era acest Sava, de baştină bulgar din Sliven, un ins iscusit în meşteşugul armelor şi cu învăţătură de carte dobîndită la şcoala din Patmos, însă trufaş şi tare iubitor de plăceri. Era gata oricînd să se pună în slujba celui mai puternic, să întoarcă armele şi să schimbe taberele cînd te-aşteptai mai puţin. Pe drept cuvînt Mehmet Selim, paşa din Silistra spunea despre el: "întru adâncul inimii sale sta încuibată înşelăciunea şi viclenia, şi uneori făţărnicindu-să cu credinţă şi cu supunere către înalta Poartă, alteori unindu-să cu apostatul Ipsilant şi arătându-să într-o glăsuire cu faptele aceluia, s-au meşteşugit mai în urmă şi prin făţărie s-au făcut a să întoarce iarăşi în slujba înaltului devlet".

În sfîrşit, se urni şi oastea Eteriei spre Moldova. La Iaşi, vodă Mihail Şuţu care îl aştepta pe Ipsilanti ca pe Mesia, îi ieşi în cale cu tot alaiul domnesc şi cu sobor de popi, primindu-l cu toată cinstirea cuvenită unui os de prinţ, pe deasupra generalissim în armata rusească. Acesta se fandosi dînd şi el o proclamaţie, prin care făgăduia sprijinul ţarului în cazul că va trebui să dea piept cu oastea sultanului, apoi porunci să fie trecuţi prin foc şi sabie toţi turcii din Iaşi, din Brăila şi din Galaţi, nu numai pe cei care purtau arme, dar şi pe cei care făceau negoţ, bărbaţi, femei, copii fără alegere. Trupurile celor ucişi fură zvîrlite în apă de se umplu Dunărea cu leşurile lor de se îngroziră toate raialele de asemenea fărădelege.

Aflînd de această ispravă, Vladimirescu se posomorî:
"Mînia sultanului va fi grozavă şi va lovi, tot aşa, în nişte bieţi nevinovaţi!"

Aşa se şi întîmplă, căci legea talionului este veche de cînd lumea. În noaptea Paştelui, bătrînul patriarh al Constantinopolului şi cei doisprezece episcopi ai săi fură batjocoriţi, torturaţi şi-apoi spînzuraţi. Ca la un semn, în tot imperiul otoman se dezlănţui o cumplită prigoană împotriva creştinilor. Ienicerii şi başbuzucii din garnizoane dar şi civili înflăcăraţi de îndemnurile muftiilor puseră mîna pe arme şi porniră să se răzbune pe creştini. Numai la Istanbul fură masacraţi zece mii de greci, bărbaţi, femei şi copii. În Moreea şi-n insulele Egeei, voluntarii conduşi de Marko Botzaris, Ioan Mavromichalis sau Theodor Kolokotronis puseră mîna pe arme şi se împotriviră oştii turceşti. Lucru de mirare, spre sfidarea tuturor legilor strategiei şi-ale războiului, cîteva corăbii de piraţi din insulele greceşti izbutiră să scufunde zeci de galere turceşti de tonaj mare, înarmate cu tunuri grele şi pline ochi cu ostaşi, împrăştiind flota otomană care, de sute de ani, stăpînea mare parte din Mediterană. Izbînda lor fu una vremelnică fiindcă toţi aceşti bravi căpitani şi eroi aşteptau ajutorul ruşilor, dar ţarul Alexandru I nu întreprinse nimic în sprijinul revoltei greceşti. Nici dacă ar fi vrut n-ar fi putut mişca un deget fiindcă semnase la Laybach o înţelegere cu împăratul austriac Francisc I şi cu Frederick Wilhelm, regele Prusiei hotărînd tustrei să nu se amestece în treburile sultanului. Putea fi Mahmud al IV lea un tiran şi-o fiară însetată de sînge, dar în ochii kaiserului şi a regelui prusac, grecii erau o mînă de răsculaţi nesupuşi şi nesocotiţi care se ridicaseră împotriva stăpînului lor legitim. Şi-apoi, îndemnul acesta la răzvrătire putea să treacă de fruntariile împărăţiei turceşti molipsînd şi popoarele aflate sub stăpînirea lor.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer