Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Drumul cel negru


Radu Părpăuţă

09.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Se dedică prietenului Mick Astner

Merg la cimitir să curăţ mormântul tatei. Adăuza erau moşii, venea părintele şi nu trebuie să ne găsească cu mormântul negrijit, zice mama. Să fim şi noi în rândul lumii. Ar trebui să iau o sapă, dar nu prea îmi dă mâna să umblu prin sat cu sapa pe umăr. Deh, ifose de intelectual. Se zice: Vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul. Eu, nu ştiu cum, vorbesc ca unii şi mă port ca alţii! "Mergi pe la Chibeta să-ţi dea o sapă", mai zice mama.

Mătuşa Chibeta (o cheamă Elisabeta, dar lumea îi zice Chibeta, imitând probabil felul ei repezit de a vorbi) stă aproape de poarta cimitirului. Ajung, strig, intru şi îmi iese înainte un câine bătrân, cu ochii roşii şi urduroşi. Dă alene din coadă ca un osciloscop ieşit din uz, arătând astfel că i-a mai rămas calitatea esenţială a câinilor: prietenia faţă de om. Nu-i nimeni altcineva. Un cuptor de lut pe jumătate prăvălit şi o masă de scânduri negeluite, acoperită cu o muşama străveche. Nişte oale puse cu gura în jos într-un rest de gard de nuiele. Ies în spatele casei şi o văd pe mătuşa Chibeta "pe coastă" cu altă babă, mătuşa Maria - prăşesc păpuşoii. De departe parcă-s înfipte în pământ.

După salutări şi urări de spor la treabă, o întreb:
- Ce mai faci, mătuşă Elisabeta?
- Nu mai fac ni'ca, măi băiete (pentru mătuşa Chibeta sunt tot "băiet", deşi am schimbat demultişor prefixul la 5).
- Lasă, c-ai făcut destule, Lisaveto! râde într-un dinte mătuşa Maria.
- Am făcut, am făcut, da' Dumnezeu m-a ierta.
- De aceea te-ai făcut prescurăriţă, să-ţi ierte Dumnezeu păcatele tinereţii, a?
- Nu de aceea! i-o întoarce Chibeta. Mi-i drag de părintele, de aceea m-am apucat de prescuri, na!

Popa Mărunţiş e tânăr, are vreo treizeci de ani.
- Ai şi tu dreptate, face mătuşa Maria hlizindu-se într-un dinte, că acuma aşa-i: umblă babele după flăcăi. Da' nu ştii vorba: Că flăcăii au părinţi/ Da' tu n-ai în gură dinţi.

După ce se satură de râs, babele smârcâie din nas şi se şterg la ochi cu colţul baticului. Pe urmă mai vorbim de una-alta. Sapă? Sigur că mi-a da, numai să strângă o leacă de "pălănidă" pentru purcel. O ajut. Bineînţeles, mă înţep ca în copilărie în firele aspre de pălămidă: Ptiu, drace! Şi mătuşa Chibeta porneşte să vorbească de "pălănidă".
- Asta-i buruiana dracului! Are-o rădăcină de juma de metru. Vine noiembrie şi pălănida îi tot ţeapănă, cu frunze verzi, cele de jos îs uscate, da' dau altele. Şi îi asprăăă! Îu, ce aspră! Că pălănida se apără, cum să zic, cum îi femeia. O smulgi primăvara când îi mititică, da' se ascunde cu rădăcina în pământ. Când are un bărbat rău lângă ea, rabdă-rabdă, se face aspră şi înţapă. Na! Aşa trebe să facă. Nu-i alt chip. Îi împotriva lui Dumnezeu? Da' ce, pălănida i-o buruiană împotriva Lui? Nuuu! Îi aşa cum trebe! Că şi necuratul, se ştie, e fârtatul lui Dumnezeu. N-ai ce face!
- Da' o smulgi.
- O smulgi de îşi crapă mânurile de drăcia ei, trebe s-o smulgi. Pe urmă iar apare. Că te şi întrebi: De unde? Din pământ, de unde? Cum îs fetele celea: zdravene, înfloritoare. Numa' că-s fete cu ţepi. Vrei să mergi cu mine? Iar ea: vai! că vreau, că nu vreau, că nu ştiu ce. Că se întâmplă că îi duce pe băieţi până se spânzură. Iaca aşa. Asta-i pălănida!
- Şi mata ai fost o pălănidă?!

Mătuşa Chibeta îmi aruncă o privire scurtă: n-o iau în batjocură? Nu. Se vede că-i place ce i-am spus şi se înfoaie:
- Oi fi fost. Da' eu am fost mai mult smulsă şi zdrobită de alţii.
- Şi la puşcărie?

Ştiu că mătuşa Chibeta a fost prin anii cincizeci la puşcărie, pentru că i-a luat apărarea popii celui bătrân şi a spus prin sat că comuniştii-s antihrişti.
- Şi la puşcărie... eh...

Mătuşa Chibeta dă a lehamite din mână şi intră în casă. Duc buruianul la porc, între timp mătuşa apare cu o cană mare cu vin ("Să fie şi pentru Maria") şi cu trei pahare, pe care le şterge cu şorţul. Ne toarnă, apoi continuă ca şi cum nu s-ar fi întrerupt:
- Ne tot chema la interogatorii. Nu ştiu cum ne alegea. Pe unele ne chema mai des, pe altele mai puţin, da' nici una n-o scăpat nescărmănată. Mă rugam să n-o ia pe Polixenia, că era fată de preut; şi nu era învăţată cu bătaia. Că acolo ne băteaaa... Dar, hai, serviţi! Mario, vină încoace... O, Doamne, ce ne mai bătea. Dar noi eram mai toatele de la sate, învăţate de mititele cu munca grea şi cu bătaia. Câtă bătaie am luat eu de la tataia şi de la maşteră, că eu am avut mamă vitregă, n-am eu peri în cap! Da' eram, ce-i drept, şi încăpăţânată...

Ne toarnă iar, apoi:
- Începea aşa. Interogatoriile. Aşa începeau: "Mărturia sinceră poate să vă uşureze situaţia". Ei, drăcea! Voiau să mă minţească. Aşa că nu spuneam nimica. La naiba!

Mătuşa Chibeta nu spune niciodată "dracu". Ca să nu cheme răul, acesta e ori naiba, ori drăcea, ori michiduţă.

*
Iau sapa, intru în cimitir, caut mormântul şi mă apuc să răzuiesc buruienile. Cimitirul e destul de însufleţit. Se aud şi alte sape ciocnindu-se. Un vecin vopseşte gărduţul de la mormântul nevesti-sii cu un auriu stupid. O fetiţă, probabil nepoţica, sare peste mormânt, încercând să nu atingă coroanele veştejite. Găsesc un fir vânos de pălămidă pe mormânt. Încerc să-l tai, dar nu se rupe. Firul nu se dă bătut nicicum. Îl las aşa, zdrenţuit, negru, plin de glod, şi mă uit îndelung la el. Un soare călduţ, care parcă nu vrea să se mai dea după deal, mă face să mai rămân. Nu mă lăsam dus.

Apoi plec cu sentimentul adânc, nedesluşit, că viaţa merge înainte. Chiar şi în cimitir. Când mă întorc să înapoiez sapa, găsesc totul vraişte: poarta lăsată deschisă, uşa la fel, iar în jurul paharelor de pe masa de afară, rămase pe jumătate pline, bâzâie musculiţele. Porcul gârâie nemulţumit, iar câinele bătrân latră în dorul lelii. Nişte vrăbii ciugulesc cu larmă dintr-un boţ de mămăligă uitat pe un fund de lemn. Merg în spatele casei şi văd "pe coastă" sapele celor două bătrâne lăsate cruciş una peste alta. Să se fi dus în casă să se odihnească? Cu uşa deschisă? Nu se poate. Las nedumerit sapa şi ies. În poartă îmi iese înainte o vecină, care-mi spune că a murit mătuşa Rusanda, iar Chibeta şi cu Maria s-au dus în grabă la Rusanda.

Da, şi moartea merge înainte!

*
În ziua înmormântării Rusandei cerul era obosit şi moleşit. Plouase toată noaptea, iar când plouă satul parcă e mai mic. Se prizăreşte. Umezeala mă pătrundea până-n oase. Era ca în dimineţile acelea triste de la internat, când mă trezeam, şedeam cu picioarele spânzurate la marginea patului şi vedeam aceleaşi lucruri de ieri, dar ochii mei, încă scufundaţi în mareea neagră a somnului, nu le mai recunoşteau pe câteva clipe. Acoperişurile ruginite ale caselor păreau şi mai ruginite, iar vilele noi, răsărite printre casele vechi, erau triste şi albe, cu aer de nelocuit.

Poate că nefirescul zilei se infiltrase în mine cu o seară înainte, când fusesem la priveghi (tot mama insistase să mergem). De la ce se insinuase? De la vederea bătrânicii acelea închircite din sicriu, pe care o frământase viaţa în palmele ei atâţia ani, până ce o omorâse? Sau de la vederea grămăjoarei de gunoi anonim dintr-un colţ (patul bătrânei fusese scos din cameră şi cineva măturase)? De la mirosul indefinit de acreală venit dinspre bucătărie? De la babele acelea şoldite şi smochinite venite la priveghi, aşteptându-şi moartea, babe care vorbeau tare, mult prea tare pentru o înmormântare, şi pe care nu le mai întrista durerea şi nu le mai minuna moartea? (de unde vine această indiferenţă, lipsă de respect faţă de mort? de ce această vorbire tare, ca pe stradă? ce sălbăticie inconştientă se ascunde aici?) De la albăstrimea camerei îmbâcsite de fum de lumânare şi de un miros greu, imposibil de descris? Sau poate de la aerul răcoros venit pe uşa lăsată deschisă, prin care răzbătea obrăznicia unei noi zile, aer rece de la ploaia, ce potolise tabla încinsă a casei, dar nu şi îmbâcseala din cameră?

Dar nimic din toate acestea, nimic din tristeţea mea indefinită, nu aveau vreo importanţă, nu stricau bunul mers al înmormântării.
Şi nimic nu vestea ce are să se întâmple!

Toate erau la locul lor: oamenii, nu prea mulţi, ce veneau prin noroiul drumului în urma sicriului şi mai înjurau când şi când printre dinţi pe cei de la canalizare, care tocmai acum îşi găsiseră să desfunde drumul cu lucrările lor; popa Mărunţiş, ce îşi vedea de cântările lui ajutat de doi dascăli, care, rivali fiind, mai mult se încurcau între ei decât ajutau; groparii, ce îşi schimbaseră rolurile în purtători de prapuri - cu capetele descoperite şi ochi veseli (la făcutul gropii se băuse vârtos). La locul ei era şi moarta aşezată într-o camionetă: ţeapănă, cu mâinile pe piept, demnă. Da, unui mort nu-i vine greu să apere demnitatea omenească!

La înmormântarea mătuşii Rusanda venise doar o nepoată (fiica îi murise demult). Celelalte două nepoate erau plecate prin lume. Cum se face, nu ştiu, dar mătuşa Chibeta, mătuşa Maria şi o alta, Agripina, luaseră frâiele înmormântării. Ele - cele mai bătrâne, uitate de Dumnezeu pe pământ! Ele erau în faţă, ţinându-se cu mâna de camionetă. Plângeau moarta şi discutau în acelaşi timp despre "poduri", bucăţile de pânză care se dau de pomană la înmormântare. Acestea le ţineau mintea ocupată: cine să primească rochia bej, cine să pregătească mâncarea la praznic, cine să dea găina peste groapă, cine să facă o colivă ca lumea.

Respectarea obiceiului însemna şi un plâns ca lumea. Mai cu seamă se tânguia cu glas subţire Chibeta, ştergându-şi lacrimile care nu i se iveau în ochi. Apoi, deodată, o văd făcând o piruetă de patinator pe adidaşii rupţi, primiţi de la vreun nepot, şi strigând cu un glas gros la o femeie, care ducea o sacoşă cu "poduri":
- Să nu dai, fa, la ţiganca ceea, că-i beţivă! Dă-i lu' Coco!

Ţiganca cu pricina rămâne mofluză. Mai mult, un ţigan mare, cu ochi ceţoşi, se apropie de ea şi-i trage o palmă. Ţiganca nu zice nimic: se uită cu o privire intensă la el. Coco şchiopul avântă umerii unul după altul, şopârleşte, motiv pentru care este poreclit şi Şopârlă, şi se strecoară bucuros printre oameni să ia "podul". Neavând ce face, preotul zice blând:
- Mai încet, mătuşă Elisebetă.
- Da ce-am făcut, părinte? Ce să fac? Să leşin? Iaca, nu pot să leşin şi pace bună! Dacă nu-s cucoană... Dumnezeu m-a ierta!

Popa înlemneşte, fără să mai poată bleoşti o vorbă. Oamenii tac ruşinaţi de ruşinea părintelui. Nu se mai aude decât bâzâitul tensionat al camionetei. Este drept, un conflict mocnea între preot şi mătuşa Chibeta, de când aceasta nu a vrut ca înmormântarea să aibă loc lunea, că, zicea ea, dacă îngropi lunea, îţi mor toţi din casă. Şi părintele nu fusese de acord, spunând că asta înseamnă păgânism.

Dar nimeni nu se aştepta la o asemenea izbucnire din partea mătuşii...

Şi atunci se auzi ceea ce nu se mai auzise în sat de multe decenii, de pe când mortul era cărat cu sania cu boi prin praful sau prin glodul drumurilor. Doar babele cele trei, bătrânele uitate de Dumnezeu, ce mai auziseră! Iar noi, ceilalţi, poate văzusem prin filme etnografice.

Cele trei babe se uită unele la altele, apoi la moarta din sicriu. Începe mătuşa Chibeta. Îşi mână mai întâi broboada neagră pe ceafă. Aducându-şi după asta mâna la obraz şi frunte, mâna ei descărnată, chinuită de pălămidă şi de toate răutăţile vieţii, cu degetele negre, ca nişte gheare, pare că vrea să-şi smulgă ochii:
- Rusandăăăăă! Unde eşti ţaţăiiii! strigă cu glas ascuţit.

Îşi întinde gâtul ca un vrej uscat pe arac şi Maria:
- Cui ne laşi ţaţăiii!

Lumea se uită uimită, înfricoşată, neştiind ce se întâmplă. Popa face feţe-feţe. Maria continuă:
- Mânca-te-ar pustia Moarteee! Că nu ştii să faci dreptateee!

Atunci izbucneşte şi Agripina, o băbuţă cât un ciot, cu batic cafeniu. Îşi freacă ochii uscaţi şi îşi strâmbă gura:
- Haide ţaţă să vorbimmm
de-acu nu mai vorbimmm.

Ţipătul din gât ăui peste mulţimea stupefiată. Unii ridică din sprâncene şi îşi încreţesc frunţile, alţii stau prostiţi cu nasul în jos, alţii îşi ridică umerii până la urechi, neştiind de ce să se apuce. De la magazinul din apropiere nişte tinerei lasă romgleza lor şi ies cu ţigările-n gură. Se învârt pe loc ca luaţii de minte: what's the point? Patronul rămâne şi el cu mâinile-n şold şi cu un zâmbet încremenit pe buze. Are privirea automatului de cafea din apropiere. Ce se întâmpla?

Mă trag şi eu mai aproape, lângă babe. Mătuşa Chibeta, ţinându-se de maşină, strigă iar din gât:
- Te duci pe altă lumeeee
Unde-i satul fără numeeee.
- Că drum negru ţi-ai alesâââ
Nici pe deal şi nici pe şesâââ.
- Că de-acu nu mai vorbimmm
Ne-om tâlni în ţintirimmm, încheie Agripina, legănându-şi capul.

Şi după fiecare litanie urmează nişte hohotiri înspăimântătoare, însoţite de legănări ale trunchiurilor şi capetelor. Ca nişte lalele negre ale suferinţei. Şi totul fără cuvinte.

Dar bocetul nu durează mult. Deodată babele tac. Până la biserică oamenii merg în tăcere deplină. Clefăiesc noroaiele sub cerul imens, moleşit. Atâta cer pentru atâta sat! Pe deasupra trece un avion bâzâind năuc.

*
După slujba de înmormântare l-am auzit pe părintele Mărunţiş:
- Of! băbuţelor, băbuţelor! Ce mi-aţi făcut!?
- Ce-am făcut, părinte, ce-am făcut! sări Chibeta. Am bocit moarta cum se cuvine.

Şi după ce popa pleacă dând a lehamite din mână, Chibeta se-ntoarce iarăşi pe adidaşii ei rupţi ferfeniţă şi zice radioasă către celelalte două:
- Parcă o ieşit bine, a? şi-şi strânge mândră broboada la gât.
- Biiine, zice Agripina.
- De-acu trebuie să-i ţinem pomenile, fa. Patruzeci de zile, fa! Că sufletul omului umblă pe lângă casă!
- Păcat că nu mai trăieşte Gheorghe Goroneanu şi boul lui! S-o fi dus cu sanie cu bou, alta era treaba, zice şi Maria.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer