Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce se întâmplă la pagina 247? - Fata care citea la metrou


Diana Cuzic, pe marginea unui volum de Christine Féret-Fleury

11.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Christine Féret-Fleury
Fata care citea în metrou
Editura Nemira, 2017

traducere din limba franceză de Mihaela Stan


Citiţi un fragment din această carte.

***

Există printre noi oameni pentru care cărţile sunt mai mult decât nişte foi adunate între coperţi. Oamenii de acest fel nu îşi pot imagina viaţa fără cărţi. Obişnuiesc să le miroasă şi să le mângâie, vorbesc cu ele şi, uneori, cărţile îi consolează mult mai bine decât ar putea-o face oricine altcineva. Şi nu, nu sunt nebuni ci doar iubitori de cărţi. Prin ele trăiesc, aşa cum spunea R.R. Martin mai multe vieţi, iau parte la aventuri şi întâmplări extraordinare, se mută pentru câteva sute de pagini în Anglia secolului XVI, în Roma antică sau într-o altă galaxie, se transformă pentru câteva ore sau zile în detectivi, curtezane sau luptători încercaţi. Cărţile ajung să facă parte din ei, devin o necesitate aşa cum sunt mâncatul sau dormitul. Îi vedeţi de multe ori prin parcuri, prin metrou sau tramvai, prin trenuri, restaurante sau cafenele. Sunt genul acela de oameni care preferă să citească o carte în loc să stea la o terasă cu prietenii. Pentru că, de multe ori, simt că singurii prieteni care nu îi vor dezamăgi sau lăsa baltă vreodată sunt tocmai cărţile.

Bănuiesc că o astfel de iubitoare de cărţi este şi autoarea romanului Fata care citea la metrou, Christine Feret-Fleury. Nu cred că ar fi fost posibil altfel ca cineva să scrie cu atâta tandreţe şi acurateţe despre ceea ce simte un iubitor de cărţi. Povestea lui Soliman, a lui Zaide şi a Juliettei ar putea părea, de altfel, un pretext pentru a scrie despre cărţi, despre farmecul pe care îl exercită asupra celor care ştiu să le asculte chemarea. Pe mine cartea m-a fermecat şi cucerit prima oară prin răspunsul dat de Soliman întrebării Juliettei: "Ce se întâmplă la pagina 247?" Atunci personajele au prins viaţă.

Povestea are note profunde, ne vorbeşte despre noi, oamenii din ziua de azi, anesteziaţi de viaţa tihnită pe care o ducem, despre lipsa provocărilor şi rutina care ne reduce orizontul. Despre faptul că devenim fricoşi, nu vrem să ieşim din zona noastră de confort, ne complacem în slujbe mediocre care ne asigură traiul, dar nu ne aduc nici o satisfacţie. Cartea pare a ne spune că viaţa înseamnă mult mai mult decât atât, că ar trebui să avem curaj, să îndrăznim să visăm şi să schimbăm ceva câtă vreme nu este prea târziu. În cazul celor mai mulţi dintre noi, constrângerile materiale îşi spun cuvântul, aşa că fiecare îşi găseşte refugiul în mici momente furate vieţii la program.

Majoritatea cred că aţi auzit de ideea cărţii pe bancă: o carte este lăsată la întâmplare, într-un parc sau într-un alt loc public, pentru a fi găsită, citită şi dată apoi mai departe. În fata care citea la metrou, autoarea vine cu idee mult mai interesanta, deşi destul de greu de pus în practică: cum ar fi dacă cineva ar putea dărui unui străin o carte care crede că i se potriveşte? Cum ar fi dacă fiecare carte şi-ar alege cititorul şi dacă cel care o dăruieşte nu ar fi decât cel care face posibilă întâlnirea dintre ei? Îţi poate schimba o carte - oferită la momentul oportun - viaţa? Cartea aceasta pare a ne spune că da... şi pentru câteva ore, cât suntem prinşi de ea, putem crede şi noi acest lucru, nu-i aşa?

Cartea este plină de referinţe literare, mai mult sau mai puţin cunoscute. Mie, personal, mi-a rămas în minte un poem de Roberto Juarroz de care, ca să spun drept, nu auzisem până la această carte, dar pe care cu siguranţă îl voi căuta în viitor pentru a ne cunoaşte mai bine:

"Când lumea se subţiază
Rămânând abia cât un fir
Mâinile noastre stângace
Nu pot să mai apuce nimic.

Nu ne-au învăţat
Singurul exerciţiu ce ne-ar putea salva:
Să ştim a ne hrăni cu o umbră
"

Recunosc că întotdeauna mi-a plăcut o carte care face trimiteri la alte cărţi. Nu numai că îmi dă sentimentul unei complicităţi cu autorul atunci când gusturile noastre sunt asemănătoare, dar îmi permite să şi descopăr autori şi cărţi noi despre care nu ştiam nimic pentru că, nu-i aşa, bibliotecile şi librăriile sunt pline de comori nedescoperite şi o viaţă de om se dovedeşte mult prea scurtă pentru a citi tot ceea ce ţi-ai propus. Cred că acesta este marele atu al acestei cărţi. Poate nu se ridică la poezia şi intriga atent construită din Umbra vântului a lui Zafon, dar îi oferă cititorului câteva ore agreabile şi idei de lecturi viitoare. Poate că povestea merita dezvoltată un pic mai mult, dar în acelaşi timp Christine Feret-Fleury reuşeşte să ne introducă în lumea oamenilor de hârtie, a celor care cred că o carte nu este o pierdere de vreme după cum mi-a fost dat să aud de mult prea multe ori în ultimul timp.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer