Cum să NU faci un partid politic

Iată un ghid practic despre greşelile pe care tinerii politicieni români de astăzi le tot repetă, în ciuda bunelor intenţii de la care pornesc în construirea unui partid altfel! Această carte este o premieră nu numai în cadrul editurii Vremea, ci şi pe întreaga piaţă de carte, sub aspectul temei abordate - istoria pe care o construim noi, cei de azi, istoria prezentului.

Sub lumina reflectoarelor - partidele de lider. Ce nu merge? De ce se prăbuşesc? Cine este de vină? Care sunt elementele esenţiale care contribuie la succesul / insuccesul unui astfel de proiect politic? Ce înseamnă un partid altfel? Care este soluţia pentru ca tinerii să schimbe felul în care se face politica românească?

Scrisă pe baza experienţei personale din politica românească, cartea Cum să NU faci un partid politic este o lectură accesibilă tuturor celor interesaţi de viaţa politică din România, fie persoane implicate activ, fie cetăţeni conştienţi, care îşi exprimă întotdeauna opţiunea electorală, fie spectatori pasivi - de care, din păcate, România nu duce lipsă.

Autoarea este o tânără din Bucureşti, Ioana Constantin, pasionată de politică şi dornică, la fel ca cei din generaţia ei, să facă lucrurile altfel chiar şi în (sau mai ales în) politica românească. Autoarea s-a implicat în campaniile electorale din 2016, a coordonat Departamentul de Comunicare Internă M10 şi a devenit cel mai tânăr preşedinte de partid naţional.

Ioana Constantin a scris Cum să NU faci un partid politic pentru a împărtăşi tuturor concluziile experienţei sale în partidele noi. La finalul cărţii sunt incluse şi o serie de texte semnate de colegi de-ai ei de luptă pentru o altfel de politică românească - tineri implicaţi în proiecte politice de tipul partidelor noi, partidelor altfel.


Profiluri de membri de partid

Liderii niciodată nu duc luptele prin propria voce, întotdeauna folosesc oamenii din imediata apropiere pentru a le purta şi disemina mesajele. Aşa se face că există câteva categorii dăunătoare de membri:

Loialul dus la extremă
Este loial liderului, nu partidului sau vreunei idei. Caută întotdeauna opinia liderului pentru că o percepe ca fiind adevărul absolut. Nu filtrează nicio informaţie venită de la lider sau din proximitatea lui. Nu se gândeşte niciodată că liderul n-are dreptate, că ar putea greşi, că e pe o pistă falsă, că are interese personale. Este dispus să lupte cu himere în numele liderului, să apere ruine, să mazilească alţi oameni. Este exaltat, greu de controlat când începe să denigreze, să împrăştie noroi în public sau intern. Mulţi dintre aceşti membri au şi o slabă înţelegere a modului în care lumea funcţionează în general şi sunt, deci, uşor de manipulat. Liderul îi foloseşte pentru a împrăştia mesaje neadevărate, pentru a construi false percepţii despre alţii, pentru a porni conflicte absurde.

Talibanul
E acel membru care sub pretextul valorilor şi principiilor cele mai pure nu acceptă ca partidul să aibă vreo discuţie cu alte partide sau să primească persoane care au mai făcut politică. Vede în general în lider un păstrător al acelor valori şi crede că doar el le reprezintă pe scena politică. Într-o primă etapă, nu are deloc simţ politic. Totuşi, diferenţa între talibani şi loialii duşi la extrem e că cei dintâi ajung la un moment dat să se convingă că greşesc.

Sforarul
E persoana care nu are o funcţie prea interesantă, ci una care doar îi oferă un scaun la masa principală. E omul care se ocupă, în general, să facă şi să desfacă majorităţi în interiorul partidului, folosind întotdeauna poveşti pline de tensiune, însiropate cu pericole la orice pas.

Non-membrul
Uneori ia forma consultantului, alteori ia forma strategului politic. Nu ştii niciodată sigur dacă e membru sau nu, dar e foarte aproape de lider, îl consiliază, îi concepe strategia, îi pune vălul peste ochi şi i-l ia după ce s-a asigurat că liderul va vedea ce i s-a spus că va vedea. Liderul devine atât de dependent de el, încât nu poate participa nici măcar la scurte întâlniri informale fără să se sfătuiască cu strategul / consultantul lui cel nou.

Candidaţii

Cel mai greu este să convingi oamenii să candideze, fie că discutăm despre membri, fie despre persoane din afara partidului. Cei mai mulţi dintre membri cred că partidul (nu ştim exact ce înţeleg ei prin "partidul") are deja o paletă largă de opţiuni, de candidaţi pregătiţi să se arunce în luptă. Ei nu doresc să candideze, să se asocieze public cu partidul, dar altcineva "trebuie să...". Dacă vor candida totuşi, vor fi de multe ori absenţi în campanie, nu vor avea disponibilitate să investească timp şi bani. Tot ei sunt şi cei care vor reproşa celor care au candidat obţinerea unui scor mic, iar partidului îi vor reproşa că nu a performat şi că s-a organizat prost. Asta, deşi ei nu s-au implicat în niciun fel în campanie.

Apoi, încercările partidelor mici de a atrage oameni cu o oarecare notorietate eşuează. Li se explică direct, din partea potenţialilor candidaţi, că partidul nu are nicio şansă sau că nu sunt dispuşi să se asocieze cu liderul.

Campaniile electorale

În afară de lipsa banilor, mai sunt câteva probleme ale partidelor mici în timpul campaniilor electorale şi în ziua votului: nu au forţă să comunice în campanie. Nici în online, nici în mass-media, nici în teritoriu; nu au echipe de campanie; nu au o campanie unitară la nivel vizual şi nici un program politic naţional care să sprijine programul local al candidaţilor; nu cunosc şi nici nu au interes să cunoască legislaţia electorală; nu reuşesc să acopere în ziua votului secţiile de votare; nu au oameni pregătiţi pentru a monitoriza procesul de votare; aleg prost de multe ori candidaţii şi descoperă apoi că acei candidaţi au lucrat pentru alte partide şi au obţinut un scor foarte apropiat de zero; intră în campanie cu o imagine slabă, cu notorietate scăzută şi nu vor reuşi să recupereze pe durata campaniei.


Poziţionarea, strategia şi organizarea internă

Poziţionarea ca partide elitiste
Multe dintre partidele noi s-au poziţionat, fără să îşi dea seama, ca elitiste. Câteva exemple:
1). "La noi se intră foarte greu";
2). "Comisiile noastre de integritate filtrează fiecare membru. Din acest motiv, avem şi foarte puţini membri";
3). "Electoratul nostru este educat peste medie";
4). "Ne adresăm electoratului din urbanul mare, din oraşele-centre universitare";
5). "Căutăm oameni care nu au mai făcut politică până acum".

Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebată prin ţară, de oameni care voiau să se alăture unui astfel de partid, dacă se încadrează în profilul de membru pe care acel partid îl doreşte. Cotele absurdului erau atât de ridicate încât oamenii se întrebau dacă au vârsta potrivită, dacă faptul că au mai încercat acum zece ani într-un partid mare îi împiedică să se înscrie, dacă faptul că au o rudă înscrisă într-un alt partid îi opreşte să devină membri, şi exemplele pot continua. Într-un partid nu trebuie să se intre greu, înscrierea nu echivalează cu admiterea la o universitate de prestigiu. Trebuie doar respectate nişte filtre de bun-simţ care ţin de integritate.

Toate aceste partide au considerat urbanul mare ca fiind mediul lor predilect şi au transmis mesaje către o categorie de public pretenţioasă. Însă acea categorie de public nu se uita către ele, iar dacă încerca să se apropie, era puternic lovită de haosul intern, de conflictele care izbucneau din nimic etc. Inclusiv abordarea acestor partide la nivelul extinderii teritoriale a fost greşită, multe dintre ele propunându-şi filiale în oraşele importante din ţară, fără să acorde vreo importanţă mediului rural sau oraşelor mai mici. Realitatea şi primul test electoral le-au arătat, de fapt, că au ajuns să aibă filiale în rural şi să obţină voturi tot acolo.

Poziţionarea ca partide anti-clasa politică actuală
Toate iniţiativele politice noi au propus înlocuirea întregii clase politice existente şi s-au poziţionat împotriva tuturor partidelor clasice. Au pus semnul egal între toţi politicienii şi între toate partidele. Este o poziţionare care funcţionează la o parte a publicului pe fondul nemulţumirilor cu privire la politicienii vechi, dar este profund insuficientă în lipsa unei viziuni clare, în lipsa unor proiecte clare, în lipsa unei asumări publice a ceea ce este noul partid din punct de vedere doctrinar, ideologic.

Multe dintre aceste partide au tăiat orice punte de comunicare cu partidele vechi. De altfel, partidele noi nu reuşesc să colaboreze nici măcar între ele. Este o pistă greşită.

Politica este despre a negocia şi despre a colabora. Nu putem exclude din discuţie orice formă de comunicare sau colaborare cu partide vechi sau cu oameni din acele partide. Abia când vor ajunge în consilii locale, în primării sau chiar în Parlament, partidele noi vor descoperi că nu au altă variantă decât colaborarea cu toate celelalte forţe politice.

Partidele noi au uitat că, pentru a bate partidele vechi, e nevoie de strategie politică, de creativitate politică, de rezistenţă şi determinare, neavând în faţă bătălii scurte, ci războaie formate din bătălii zilnice. Unele sunt importante, altele nu. Trebuie să te baţi constant pentru a cuceri noi zone de electorat, trebuie să menţii zone de electorat şi să le mobilizezi, să ştii pe cine e oportun să ataci prima oară, pe cine să menajezi o vreme, să te abţii de la a reacţiona la teme false, teme-capcană întinse de adversar, şi să ştii să negociezi încontinuu. E obligatoriu să ai capacitatea de a anticipa următoarele mişcări de pe scena politică, care a devenit în ultimii ani extrem de dinamică.

Strategia urbanului mare
Am mai scris despre acest subiect, dar mi se pare foarte important să înţelegem că e o abordare greşită. Strategia concentrării doar pe urbanul mare are la bază o proastă înţelegere a electoratului în ansamblu şi a profilului celor interesaţi de implicarea în politică, dar şi o slabă cunoaştere a regiunilor ţării la nivel economic, social şi politic.

Partidele noi pleacă de la premisa că electoratul lor este în oraşele-centre universitare, în oraşele dezvoltate economic şi pun accent pe acestea, ignorând într-o primă etapă orice alte zone. Aceasta şi deoarece confundă notorietatea liderului, care e evident ridicată în urbanul mare, cu notorietatea partidului şi cu ce presupune construcţia unui partid.

Am observat că în comunităţile mai mici există un apetit mai ridicat al oamenilor pentru a se implica, mai ales în apropierea alegerilor locale. Localităţile mai mici sunt sub monopolul partidelor vechi în care nu e loc pentru cineva care vine pentru prima oară în politică.

Mulţi aleg partidele noi pentru că sunt singurele care le pot oferi o candidatură sigură şi / sau posibilitatea de fi propriul lor şef de organizaţie.

În comunităţile din mediul rural, oamenii se cunosc între ei, pot cu mai multă uşurinţă să construiască organizaţii şi să obţină voturi. De altfel, voturile merg către acei oameni, mai puţin către partid. Oamenii votează, în primul rând, oameni. Apoi, partide. Cel mai uşor de observat este la alegerile locale.

Strategia creşterii sănătoase, în timp
În politică, viteza cu care se întâmplă lucrurile nu seamănă cu cea din alte domenii. Scena politică locală şi globală este extrem de dinamică, iar timpul nu are răbdare cu partidele mici care îşi propun să crească în timp cu paşi mărunţi. S-ar putea ca planul tău pe termen lung să fie spulberat înainte să îl începi. Am căzut în capcana acestei strategii şi am înţeles că timpul, scena politică, electoratul nu au răbdare cu partidele noi. Partidele mici nu prea au timp să înveţe din greşeli. Eşuează direct. De la un ciclu electoral la altul s-ar putea ca, în loc să creşti, să dispari pur şi simplu.

Capcanele organizării interne

Capcana redimensionării organelor de conducere
Există o obsesie în partidele noi: să reducă numărul membrilor din organele de conducere naţionale. Argumentul că o structură mai mică poate lua decizii mai înţelepte, mai corecte nu stă în picioare şi nu arată coerenţă.

Motivul trebuie căutat mai degrabă în altă parte. Fie e slabă înţelegere a politicii şi raportare obsesivă la zona de business, fie e interes ridicat pentru control strict, deşi argumentaţia publică e despre transparenţă, democraţie şi renunţare la control. În aceste partide, controlul e sinonim cu încrederea. Doar oamenii demni de încredere pot să aibă un loc în conducerea centrală. Cu cât sunt mai puţini, cu atât e mai uşor de controlat partidul.

Capcana separării puterii politice de cea administrativă
Partidele noi urăsc cu pasiune funcţia de secretar general şi îi minimalizează rolul. În viziunea multora dintre partidele noi, secretarul general are atribuţii administrative şi nu trebuie să fie parte a deciziei politice.

Însă secretarul general nu este un simplu funcţionar sau administrator de firmă care răspunde unor ordine. În general, dorinţa de a limita puterea lui vine din teama unei tabere din partid că acea persoană ar putea să controleze intern mai mult decât ei, pentru că are contactul cel mai apropiat cu organizaţiile, şi atunci apare dorinţa de a-l transforma într-o simplă marionetă care îndeplineşte sarcini. De altfel, multe partide noi nici nu selectează persoane cu adevărat competente în această funcţie.

La fel, nu poţi spune că cineva din zona de conducere a partidului nu poate avea aspiraţii politice! În momentul în care iei cuiva posibilitatea de a candida la o funcţie (internă sau externă), îi iei motivaţia. Oamenii vin în politică şi pentru că au motivaţia de a candida, de a obţine funcţii importante, de a ajunge la putere. Oricât de oripilant ar suna asta pentru pudici, facem partide pentru a candida cu ele, pentru a ajunge cu ele la putere sau măcar într-o zonă de decizie. Şi aceasta pentru a ne putea pune în acţiune programele, proiectele.

Obsesia modificărilor la Statut
Una dintre activităţile preferate în partidele noi este cea a modificărilor la Statut. În realitate, atunci când încep modificările la Statut, acţiunea are legătură cu dorinţa uneia sau mai multor tabere de a modifica în propriul interes anumite prevederi care ţin strict de zona de decizie din partid. Deşi membrilor li se cer propuneri şi este aparent un larg proces intern de consultare, modificările care contează sunt doar ale celor din cercurile de influenţă din partid. Oricum, cu sau fără modificări, partidele noi au prostul obicei de a nu-şi respecta propriul statut. De fapt, multe îl folosesc doar atunci când există conflicte interne şi au interesul de a izola un anumit membru sau o anumită tabără.

Doctrină, ideologie şi alţi demoni
În lipsa unei diferenţieri doctrinare clare, solide, coerente, apare inevitabil populismul. Şi nu mă refer doar la populismul de campanie, caracterizat de promisiunea creşterii salariilor şi pensiilor, ci la unul mult mai periculos pe termen lung.

Partidele noi au început, întâi timid şi apoi cu mai multă forţă, să predice faptul că lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi este mai importantă decât chestiunile doctrinare.

Atunci când refuzi să te poziţionezi, generezi pe termen mediu şi lung două probleme:
(1) La nivel intern, vor apărea mai multe aripi doctrinare care se bat pe aceleaşi lucruri: puterea şi asumarea publică a acelei doctrine. Ideea de a face mai multe platforme doctrinare în partid pentru a contracara apariţia lor naturală nu e fezabilă. Întâi, pentru că e prea târziu: diferenţele există încă de la început, iar grupurile au fost deja formate. Apoi, oricât de dragă le-ar fi membrilor lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi, sunt şi alte teme faţă de care au nevoie de o poziţionare unitară şi clară.
(2) La nivelul electoratului: oamenii nu sunt dispuşi să înghită prea mult o poziţionare ambiguă, diferenţiată în funcţie de ce crede şi simte fiecare membru al acestor partide. O parte a electoratului, mai cu seamă cea pe care o vânează aceste partide, e formată din oameni care îşi asumă poziţii clare cu privire la teme importante din societate. Aşteptările lor ca partidul pe care l-ar putea vota, pe care îl susţin sau simpatizează să se poziţioneze ferm sunt îndreptăţite. Un exemplu: un partid fără o poziţionare asumată clar a votat în Parlament un proiect considerat sensibil.

O parte mare a parlamentarilor a votat împotrivă, o altă parte (mică) a votat pentru, şi un număr şi mai mic s-a abţinut. Reacţiile, din partea simpatizanţilor şi membrilor, au fost extrem de dure la adresa celor care au votat pentru proiectul legislativ şi faţă de cei care s-au abţinut.

Totuşi, e important să remarcăm că partidul nu s-a schimbat cu nimic faţă de campania electorală, el nu şi-a asumat atunci nicio poziţionare oficială, ci a explicat că fiecare candidat - potenţial parlamentar va vota cum va considera pe diverse teme. Însă aşteptările oamenilor s-au schimbat. Pentru că nimeni nu tolerează la nesfârşit ambiguitatea, lipsa asumării, nici măcar cei care te susţin, ba poate că aceştia - cu atât mai puţin.

Cu puţin noroc sau cu ajutor, un partid catch-all poate performa un ciclu de alegeri, dar imediat ce va deveni parte a sistemului, poziţionarea pe axa doctrinară devine obligatorie. A doua oară, nimeni nu mai e dispus să îţi dea un cec în alb. Şi, în plus, eşti parte a sistemului, pierzi şi povestea partidului nou, antisistem, anti-clasă politică actuală.

Există un serial danez reuşit, Borgen, în care fondatoarea unui partid nou îşi dă seama la un moment dat că partidul ei format de curând strânsese un număr impresionant de membri, dar care aveau viziuni total diferite pe aceleaşi teme. Aşa că, într-o zi, când ajunge la sediu, şi află că fiecare îşi închipuia partidul cu viziuni de la stânga la dreapta şi înapoi pe toate temele, îi trimite pe toţi acasă până când, într-un grup restrâns, dar reprezentativ vor decide identitatea partidului. E, cu siguranţă, un exerciţiu foarte bun pentru multe dintre partidele noi.

Etica şi limitele ei

În partidele noi, Comisiile de Etică nu au un simplu rol decorativ. E un lucru extraordinar că ele sunt funcţionale, prin comparaţie cu cele ale partidelor mari. Problema acestor comisii e că, la un moment dat, încep să comită abuzuri pentru că se erijează într-un fel de justiţie internă şi ajung să îşi imagineze că ele împart dreptatea. Încep să îşi depăşească atribuţiile şi să investigheze tot soiul de situaţii, dar şi să ia decizii politice. Aşa se face că, de multe ori împinse de lider, pot ajunge ca prin deciziile lor să dinamiteze întreg partidul. Recunosc că la început am căzut în capcana "e bine ca aceste comisii să aibă cât mai multă putere", dar m-am convins mai târziu că lipsa de echilibru în folosirea puterii transformă aceste comisii în călăi.